Visul

Mi-era frcă. Şi parcă şi-acum mai îmi e… Nenorocita aia de anxietate. Eram gravidă. Aveam şi eu ceva al meu. Numai şi numai al meu. Nişte celule, care cică deja formau un embrion. Eram frumoasă. Şi îngrozită. Mă vânau. Mă vroiau a lor. Să fiu a lor, nu a mea. De ce dracu nu ma lăsau sa fiu a mea? Şi începusem să privesc prin jur. Îmi simţeam ochii mari. Erau ai mei parcă. În oglindă era o femeie blondă. N-o vedeam întotdeauna. Se mişca prin cameră, când la uşi, când la ferestre. Ferestre mari. Enorme. De palat din seolul XVIII. Din când în când mă paralizau ochii ei mari, îngroziţi.

Îi auzea. Nu erau voci furioase. Erau voci hotărâte. Care spuneau ce va face ea. Trase o pereche de jeans pe ea, un tricou, adidasi, îşi scoase cerceii, singurele bijuterii de care nu se despărţea mai niciodată şi deschise una dintre ferestre. Era prea înalt. Şi…. Sunt gravidă! De ce nu-mi aud inima? Bate prea tare, nenorocita naibii. Stai dracului, tâmpito, îmi omori copilul! Îi trecură prin minte nume, oameni, locuri. Vântul o făcu să-şi întoarcă privirea rece spre el. Auzi paşii şi vocile mai aproape. Uşa din stânga sau cea din dreapta? Pe unde mama dracului fug? Simţi ochii umezindu-se. Nu! Nu e momentul acum. Voi plânge când voi fi departe, cu o sticlă de tăriu între picoare, dacă oi mai putea sa bocesc.

Parcă erau ultimele acorduri dintr-un intro cunoscut. Cling, cling, cling… Tot mai stins. Apoi buuuuum!!! Furtuna! O rupse la fugă, telefonul pe pat, lângă portofelul negru. Era în strada rece. Udă. Cine e femeia asta? Părul blond dezlegat. Aproape până la umeri. Fugi!!! Fugi!!! Inima îmi striga ca o bezmetică. Străzi, colţuri, ferestre închise, lumini galbene şi vânt cu ploaie. Rece. Mi-era frică să nu-mi omor copilul cu atata alergătură. Eu parcă nu mai simteam nimic. Nici frigul, care la început insistase să ma tot pocnească. Pentru că îl sfidam. Eram în tricou. Pişa-m-aş pe tine de frig blestemat! Străzi, colţuri. Străzi late. Nu e bine, imbecilo! Cretina de mine, fugeam pe aici. Am întrat pe străduţe întunecate. Înguste. Întortocheate. Panica mă va pierde. Copilul meu! Simţi ochii înfierbântându-se din nou. Locuri, nume, oamenii ei de încredere. Izbucni în plâns. Cine e lângă tine, dobitoaco?! Cine?! Râse sălbatic înlăuntrul ei. Eşti singură… şi eşti vânată!

Fugi mai departe. Nu mă pot duce la ea, că are o familie. Cum să apar acolo? Nici la ea nu ma pot duce. E singură. Cred. Dar oricum. Exclus! Le-aş pune în pericol. Din mii de ochi care mă privesc zilnic, nu am doi la care să ma duc. Să mă ascundă. Doamne!!! Doamne, scoate frica asta din mine! Nu mai plânge, cretino! Nu mai plânge, că nu vezi pe unde calci. Apoi o înşfăcară. Nu spuse nimic. Îi privi. Oamenii ei! Oamenii ei! Stâlpii ei! De ce voi? Plângea cu sughiţuri, înecându-se. Îi era frică să nu-şi omoare copilul.

Gata! Revino-ţi! Ţi-e frig. Acum îl simt. Nenorocitule! Sunt udă, încinsă şi acum mă chinui, dar n-ai să mă îmbolnăveşti. Am două vieţi în mine. Ei o duceau de braţe. Aproape că o târau. Ridică privirea. Castelul. Castelul! Dă-mi Doamne putere să merg eu! Apoi ridică privirea şi odată cu ea capul si-şi îndreptă spatele. Aşa sunt eu. O floare a răului. Se smuci din strânsoarea bărbaţulor, care-i dădură drumul. Începu să păşească înaintea lor, cu capul foarte sus şi spatele drept, pasul apăsat. De ce eu? Întrebă cu calm. Pentru că tu trebuie să ne porţi coroana. Demonii sufletului meu îi zise gândul.