Ieri seara am vazut la Teatrul National din Timisoara – Krum, al lui Hanoch Levine, este descrierea unei lumi tipice marilor orase (si nu numai), a majoritatii, a celor care doresc, dar nu reusesc sa-si depaseasca conditia. Totul se poate asemui cu o inchisoare din care unii reusesc sa evadeze insa sunt prinsi si readusi in prizonierat.
Krum este singurul personaj care incearca o evadare din mlastina plicticoasa de pseudo-prizonierat, dar se intoarce in acasa, in locul unde nu se intampla nimic, totul fiind o rutina, dupa o calatorie in care nu a vazut nimic, cu nimic mai imbogaţit, cu nimic drept cadou pentru mama sa si cu nimic de povestit.
Spectacolul este plin de semne ale umorului, tandretei si background-ului filozofic, intr-un tot cu efect intirziat, dincolo de reactia spumoasa a impactului direct cu scena si cu actorii, toti meritorii in jocul lor, in jurul cuplurilor esentiale Krum-Mama, Krum-Tugati, Tugati-Dupa, Krum-Truda. Cuplul din care Krum lipseste este sinteza cuplurilor limitrofe in care acesta intra, caci daca Mama este elementul perturbator-distructiv, iar Truda cel curativ, Dupa evolueaza de la modelul celei din urma (si sub urmarirea ei) catre modelul celei dintii. Semn ca, in realitate, drumul este invers, de la Paradis catre Infern. Ceea ce se va si demonstra.
Lipsa de viata treneaza si se asterne ca un praf greoi peste cartier. Fiecare personaj “vegeteaza” asteptand in modulul sau, captiv in carcasele propriilor instincte. Tugati (forate bine jucat de I. Rizea 😛 ) asteapta un raspuns la o intrebare aparent stupida: “Cand e mai bine sa faci gimenastica?“, se fereste de viaţa, asezat fiind la adapostul unei boli (ipohondru), cand reale, cand inchipuite. Nu isi doreste un trai sincer, decat in momentul in care moartea il priveste gales in patul de spital. Pentru el viata e o gluma proasta, incheiata intr-o ironie grosolana. Tugati pare sa realizeze cel mai bine ce se intampla in “cavoul” unde toate personajele isi duc existenta dar mie mi-a placut sa cred ca a folosit ipohondria ca pe un scut, un scut care sa il tina departe de tot ce inseamna “a trai”.
Tahtin este iubitul de rezerva al Trudei, rivalul fara miza al personajului principal. Nu isi asuma nicicand vreun raspuns al iubitei sale si este oricand gata sa i-o “imprumute” pe aceasta lui Krum. Personajul pare ca nu cunoaste termenul de “tragic”, astfel ca nu traieste aceasta latura a realitaţii personale. Tahtin crede ca stie sa iubeasca, oferindu-se la un moment dat sa ii faca ceaiul de dimineata Trudei.
Doamna Krum are asteptari mari de la fiul ei, insa este extrem de limitata prin redundanta amenintarilor pe care i le face mereu fiului sau. Doamana Krum incearca sa cosmetizeze esecurile fiului sau, construind minciuni adevarate, favorabile ochilor societatii.
Felicia si Dulce asteapta intotdeauna inca o masa si se definesc exclusiv prin stomacul – “frigider” la purtator. Cei doi actori fac un joc convingator, dus pana in buza grotescului.
Dupa asteapta mereu un Fat-Frumos care sa o transforme in regina (a en-gros-ului sau en-detail-ului, nu are importanţa) si isi leaga existenţa de imagini “perfecte” ale barbatului perfect, “brici“.
Tswitsa si Bertoldo traiesc exclusiv pentru potolirea instinctelor sexuale. Fiecare dintre personaje isi susţine exclusiv “cauza”, nimeni nu poate si nu vrea sa iasa din modulul sau. Bertoldo nici ca mai e om, el are un alt statut: I-TA-LI-AN, prin aceasta dorindu-se accentuare dezumanizarii unei relatii bazate pe interes.
Limbajul personajelor releva stereotipii si clisee care marcheaza cusca lingvistica in care personajele se lasa prinse: “lasa ca ramai tu fara mama!” este replica repatata de doamna Krum;
Tugati este o placa defecta pe care nu se gaseste decat eterna intrebare cu multiplele opţiuni (avantaje si dezavantaje recitate sub forma de turuiala) legate de orele de practicare a “gimenasticii“;
Cuplul Dulce si Felicia nu ies din tiparul “Dar oamenii mai si mananca“. Si cei doi actori erau durdulii, rezultat al scopului lor in viata: mancarea si bautura.
“Speranţa crapa ultima” – este un refren care apare de mai multe ori pe parcursul piesei (doctorul, face cu cinism aceasta remarca), insa, in mod ridicol si trist personajele nu au la ce sa spere, nu stiu cum si in ce sa creada.
Mi-a placut mult cand pe un ecran, care aminteste de cinematografele in aer liber, se proiecteaza cateva secvente dintr-un film erotic. Din intuneric vocea lui Krum, singurul iesit “in lume”: “Asa, proiectionistule, fa intuneric, sa nu ne mai vedem, sa nu trebuiasca sa ne privim in ochi. Noi privim ecranul in intuneric, ne inecam regretele, umilintele… macar doua ore. Ne imaginam ca suntem frumosi, ca tipele goale sunt cu noi, ca masinile sport si casele cu gradina sunt ale noastre. Doua ore de viata adevarata!“.
Acest “racnet” ma duce cu gandul la orice element care poate face omul sa vada realitatea incetosat si gresit: alcool, droguri, minciuni autoimpuse, falsuri si uneori chiar si filozofia… in genere “solutii” salvatoare care nu fac decat sa anestezieze, sa calmeze o durere (parerea mea).
Exista o scena a nunţii (pe care personajul nu reuseste sa o duca pana la capat si desemneaza pe altul in locul sau) in care Krum, mirele in vesnica razgandire, se dezbraca de haina costumului sau si, cu o privire tandra il dezbraca si pe Tahtin (aflat si de aceasta data in stand-by pentru iubita sa). Scena este gandita cu mare rafinament, reusind sa dea peste cap orice incercare de predicţie a spectatorului. La un moment dat credeam ca va fi un sarut intre Krum si Tahtin… 🙂
Un alt aspect absolut spectaculos pe care l-am simtit a fost piatra lui Sisif. Dupa dorea un barbat “brici” si nu il putea avea data fiind infatisarea sa. In acelasi timp, Tswitsa care putea probabil sa aiba barbatul “brici” visat de Dupa, tanjea dupa bani. Astfel sarpele isi inghite coada prin Dupa si Tswitsa, cele doua rostogolind aceeasi piatra, din doua punte diferite ale aceluiasi deal.
Dar chiar si in aceasta atmosfera sumbra, se pastreaza o nota de optimism, constient sau inconstient tinerii discuta, se intalnesc, danseaza, se iubesc, exista elemente de normalitate firesti – nastere, casatorie, moarte, un ciclu care isi va urma cursul netinand cont de idealuri pierdute, cauze si vieti distruse. Cu alte cuvinte: asta e viata!
Reprezentarile foarte puternice, contrastante sunt mentinute de (diz)armonia dansului. El sustine articulatiile piesei, cu atat mai mult cu cat este pe jumatate macabru, pe jumatate sublim. “Don’t stop the dance!” este refrenul cu care se termina piesa. Oprirea dansului echivaleaza cu oprirea pulsului, vietii.
Regizorul, Radu Afrim, a incercat sa ascunda drama personajelor sub o haina comica, dar care nu poate amagi pe nimeni. Abordarea regizorala, apreciata de unii critici drept postmoderna, transmite spectatorului un mesaj trist: toti eroii acestei drame sunt victimele conditiei lor.
Actorii – in primul rand, doua nume: Ion Rizea (Tugati) si Andrea Tokay (Dupa), alaturi de Cristian Szekeres, Luminita Stoianovici, Daniela Bostan, Victor Manovici) – au reusit sa aduca pe scena aceasta lume, care ne este atat de cunoscuta si in realitate.
Krum este o piesa usoara dar “grea”, reamintindu-ne de cat de slabi si goi suntem, de cat de “oameni suntem”, de cat de usor ne dam batuti si de cat de nemultumiti suntem indiferent de ce am avea.
Rezultatul primului pacat al omenirii, cel al fructului interzis, blestemul lui Dumnezeu este ilustrat in aceasta piesa foarte bine!
PS: Pentru cei care nu au vazut piesa, ultima fraza pe care am scris-o eu, un poet in arta literaturii, se refera la Adam si Eva care au fost doua mari personalitati ale culturii si civilizatiei umane.
O lume într-un ou. Aceasta este lumea lui Krum. Iar lumea lui Krum este cartierul lui Krum, de unde nimeni nu iese, nici măcar Krum, pentru că nici măcar Krum nu ştie cum să se scuture de ea….