Sunt un mare fan al statului la casă deși am crescut la bloc. Nu știu, urăsc ideea aia de pereți subțiri, betoane, vecini care îs deranjați de orice zgomot (acu’ vreo doi ani o babă s-a plâns că de ce fac duș noaptea la 3, alta că de ce pică frunzele uscate ale unei flori sub pervaz…). Efectiv mă face să mă simt parte dintr-o rețea de cuști pentru șobolani.
De fiecare dată când vin la ai mei mă reumplu cu un soi de energie pe care orașul mi-l suge de-a dreptul, pic cu pic. Și acum a fost la fel.
Am și eu, ca oricare altul, momente în care nu mă poate face nimeni să zâmbesc, momente în care abia aștept să adorm sătul fiind de… starea de veghe, uneori mi-e greață de toți cerșetorii, de boschetarii care caută în tomberoane la 7 dimineața de zici că e o scenă din Tom și Jerry care se repetă zi de zi si multe altele. Fiecare are problemele lui existențiale pe care ține neapărat să mi le împărtăsească ca si cum io aș avea energie suficientă să absorb toate dramele (asta în conditiile in care de prea putine ori sunt intrebat daca mi-e bine… oricum nu sunt genul care să mă plâng ca o femeie proastă, da așa, de chestie). Nici “casa” din Timișoara nu e ceea numesc eu casă, e doar un peron de așteptare.
Aici, acasă, cu mama și cu tata, se întâmplă parcă ceva, nu știu… mă simt iubit, simt dedicare, sinceritate, căldură sufletească, nu aud niciodată “nu pot”, “n-am chef”, “du-te si ia-ți”, “n-am timp”. Și-apoi când îi văd că stau lângă mine, îmi povestesc lucrurile lor simple, care pentru majoritatea ar părea banale, mă copleșește melancolia, uneori mi se umezesc ochii de drag și-mi spun mereu că ar trebui să fac mai mult decât… să vin de două-trei ori pe an. Oricum, știu că atâta timp cât vor exista ai mei și acest loc, nu voi fi niciodată singur.
Când eram copil și veneam în vacanța de vară la bunici, îmi aduc aminte cu drag de bunica din partea mamei. Rămăsese singură, soțul i-a pierit în al doilea război mondial. Nu s-a mai recăsătorit că pe vremea aceea era rușine să te recăsătoresti. Lucra pământul de una singură, umbla desculță toată ziulica și avea o văcuță, două gâște și vreo trei găini.
Avea o căsuță mititică, din chirpici, toată dichisită cu farfurii din acelea vechi și pictate, mușcate și tot soiul de obiecte mici și neînsemnate pentru altcineva în afara ei. In cele două încăperi avea câte o lampă cu petrol și seara întreaga căsuță mirosea a petrol, lemne arse si a mâncare. Țin minte că dormeam pe un pat din paie și chiar la nivelul capului aveam o fereastră mititică, nu cred că depășea 50 de cm în înălțime. Dimineața, razele soarelui care treceau prin mușcatele puse pe pervazul de dinafară a gemulețului, mă trezeau și aveam mereu pregătită o cană cu lapte proaspăt muls (imi plăcea laptele călduț, proaspăt muls), pe pervazul de dinăuntru al geamului. 🙂
După ce s-a pensionat tata n-a mai vrut să stea la oraș. Au vândut tot și s-au mutat la țară, și-au făcut o casă pe terenul rămas de la bunica, care între timp a murit (a murit foarte frumos, mai frumos decât atât nici că se poate; la 72 de ani, într-o dimineață, chiar de ziua mea, s-a trezit, a muls vaca, s-a simțit obosită, s-a pus în pat și nu s-a mai trezit niciodata. Acum, doar florile din imagine mai sunt în grădina ei.)
Au făcut o alegere înțeleptă, ce sa faci în ziua de azi la oraș, pensionar fiind? Să te închizi între patru pereți și să te uiți pe fereastră?
După toți acești ani în care soarta m-a urcat mai sus și m-a coborit mai jos decât mi-aș fi imaginat vreodată că o va face, locul ăsta mi se pare dintr-o altă lume, o lume care s-a oprit undeva în urmă, o lume care nu a urmat regulile triste ale celei cu care suntem noi obișnuiți. Oamenii ăștia știu să zâmbească cu gura deschisă chiar dacă nu au o dantură perfectă, știu să lucreze fără să se plângă de acest lucru, vorbesc cu caii, îi mângâie, își cârpesc hainele (nu, nu fug la Zara sau la Guess să-și ia altele și nici nu dau o fugă până la Milano să-si ia o poșetă), iau viața si moartea foarte natural. Nu știu, oamenii ăștia, mi se par mult mai reali decât majoritatea.
În schimb lucrurile s-au… micit, mă simt ca și Guliver în tara piticilor, ieri mă uitam peste niște poze vechi, de când eram copil, la grădiniță, apoi la școală; mi se păreau că sunt ale unui alt om, că nu eu sunt acela, că nu am dreptul să le văd, că nu știu cine e în acele poze (deci chestii metafizice, nu așa…)… pe bune, a fost un sentiment straniu.
[nggallery id=95]
Mirosul de vechi, incapsulat acolo, în acele fotografii alb-negru, e mirosul timpului care a trecut… cam fără rost ce-i drept. Lucrez (chiar și aici lucrasem la un director web + niste studii de comparatie), dorm, mă trezesc, mănânc… și cam atât.
Mâine mă întorc. Mă întorc din nou în lumea în care contează cu ce te ocupi, cum arăți, cu ce ești îmbrăcat și-a ce parfum miroși; în lumea în care valoarea se vinde la tarabe.
Un articol excelent !
Salut … te inteleg perfect si stiu cum te simti … eu simt acelasi lucru cand merg la rudele din partea mamei, undeva intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea … Cand eram mic si mergeam la bunica mea din partea mamai, ea avea grija sa imi faca toate mofturile si de fiecare data imi facea felul meu de mancare preferat, prajila – o mancare specifica zonei cu malai si …. hmmm … trebuie sa o sun pe matusa mea sa o intreb ce mai contine caci se pare ca am uitat. Bunica mea era bunica din poveti, stateam cu capul in poala ei si ea ma mangaia, iar seara la culcare imi aduc aminte cat de fascinat eram de tot ritualul ei , caci fiind o femei foarte credincioasa, in fiecare seara innainte de culcare isi facea intotdeauna rugaciunile … Si ca si bunica ta s-a retras din viata cu demnitate, la 93 de ani … Imi e dor de ea 🙂
Acum cand merg acolo matusea mea imi face toate poftele si de fiecare data dupa ce ma reintorc in Bucuresti parca ma intorc mult mai relaxat, ma intorc cu bateriile relaxate … Citindu-ti postul mi-am dat seama ca de cate ori merg acolo, acolo sunt doar Madalin(celalat nume al meu) si singura eticheta care mi e pune acolo este ca sunt “Madalin, baiatul Irinei de la Constanta” … atat … acolo sunt doar baiatul mamei mele 🙂
Foarte drăguţ. Oraşul este într-adevăr foarte superficial şi lipsit de multe ori de esenţă.
Foarte înţeleaptă decizia parinţilor tăi de a se retrage la ţară. Eu simt că îmi ies din minţi când îi aud că se ceartă toată ziua din nimicuri iar mama stă şi se uită la TV toată ziua.
Huh, ce scena! Am citit am ramas masca de claritatea cu care ai descris fiecare lucru! Interesanta flori!
Ce sa zic: un alt capitol din istoria vietii tale. Iti doresc ca la batraneste sa te muti la tara intr-o casa inconjurata cu flori si sa inveti sa mulgi vaca.
Stiu exact cum te simti, si eu cand simteam nevoia sa evadez mergeam acasa. Cateva zile rupt de realitatea cotidiana, fara internet, fara telefoane, fara nimic. Doar cu ai mei parinti si cativa prieteni dragi care inca mai sunt pe acolo. Si nu in ultimul rand cu mancarea facuta de mami. Si acum merg insa mai rar decat as vrea, dar pretuiesc mai mult momentele. Nicaieri nu-i ca acasa!
Bunica mea trăiește și ea la casă chiar dacă e la oraș. Dar întotdeauna când am mers la ea vara, și pentru doar o săptămână, a fost îndeajuns să mă simt revigorat parcă. Parcă acolo dispărea tot stresul acumulat pe perioada întregului an, toate supărările. Nu știu unde dispăreau și ce se întâmpla cu ele dar știu că vreau să merg acolo în fiecare an măcar o săptămână. Acolo îmi regăsesc toată răbdarea mea și tot calmul.
Articolul mi se pare foarte frumos și drăguț. Sunt lucruri pe acolo în care mă regăsesc într-o anumită manieră și nu pot să nu fiu de acord cu părerea care o ai.
Acuma, abia aștept să vină weekend-ul viitor când merg și eu la bunica mea pentru câteva zile și apoi cele două săptămâni pe care o să le petrec cu ai mei.
Cred ca majoritatea dintre noi simtim asta cand mergem acasa….adevarata si singura noastra casa.
Sfatul meu: Incearca sa mergi mai des de 2-3 ori pe an, viata e scurta, timpul nu iarta pe nimeni… gandeste cu inima si mergi mai des acolo unde simti ca esti acasa !
Felicitari pentru sufletul tau, sensibilule 😛 !
@Deiu, suflet? Ce suflet? Eu nu am suflet. I’m as cold as ice.
cu cine iti e drag, nu cred
¨Timp, nu fi hain…¨
Titlul imi aminteste de versurile unui cantec al Stelei Enache.
Cred ca articolul e inca o confirmare a faptului ca cine a copilarit l-a sat, fie si numai in vacante, a ramas marcat de viata de acolo, cu tot ce inseamna ea si, involuntar, vede viata cu alti ochi.
Emotionant, Robert, ce ai scris!…
¨În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară…
Un cântăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară…
Demult… Demult… Din cea dintâi clipită,
De când te-au smuls de la bătrâna vatră,
Din casa cu şindrile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită,
De-atunci te fură fiecare piatră…
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neştiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te prindea o sârmă
Şi te-alunga un şuier de maşină…
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosânzene,
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,
Au amuţit şi sfaturile tale…
Aşa, pe rând, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mâinile-amândouă!…
Acuma simt: drumeţul dă să moară…
Un oaspe nou îi stă la căpătâie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mâini, cu inima bolnavă,
Cu ochii arşi de friguri şi otravă…
Stăpân de-acuma el o să rămâie.
Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gândul ce-l apasă;
„Tu mori acum… dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi târzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă…“
Octavian goga – Agonie