Acasă Zi de zi Strigăt de Maiestate

Strigăt de Maiestate

293
0

Mă miram şi eu, ai plânge pentru mine?… Şi mă întrebam, ai întinde mâna spre mine?… Câţi protagonişti trebuia să aibă în preajmă? Stătea în faţa latop-ului într-un extaz drăcesc, blestemând amurgul pentru a mia oară. Îi râdea în faţă, sorbind alene din paharul în care se legănau leneşe două degete de cognac. Cu siguranţă, singurul lucru care lipsea era un public care să-i ofere o ovaţie din picioare. Dar strugurii arşi se prelingeau picătură cu picătură în gâtul plin de cicatrici nevăzute, cicatrici rămase din încercările lamei de a tăia prin el.

Bravo! Un toast pentru tine! Bărbatul, omul orei! Uite-ţi ovaţia!! Fumul pătrunde adânc în plămâni, e o senzaţie plăcută, o plăcere perversă, plăcerea de a stoarce viaţa din ţigară. Firavul pârâit al fibrelor ei, moartea ei de 5 minute îmi provoacă o plăcere diabolică.

Un strigăt de Maiestate nu se aude, el se vede, se citeşte, se simte atunci când lacrima îngerului îţi arde acidă inima şi se cristalizează în ea. Strigătul de Maiestate e aproape mut, e un diapazon lovit de prea multe ori. De atâtea ori încât nu mai produce aproape nici un sunet, decât nişte unde abia perceptibile.

Ce, ai crezut că un strigăt de Maiestate va rupe lumea asta în două? Nu. Nu, şi atât. Lumea, care pe el îl astupă, face fericiţi pe alţii. Prin urmare egoismul nu are ce cauta în poveste. De ce să intervină el, să încerce zadarnic să spargă tot? Ca atare îl salut pe Monsieur Egoisme şi-i fac cu mâna, tacit, aşa va înţelege că nu are loc. Vocea lui înţepătoare nu rezonează cu muribundul strigăt de Maiestate. Dar am să rog metaforele, epitetele, comparaţiile şi pe toate rudele lor de sânge să ornamenteze în Rococo moartea mea.

Se blocase în faţa moitorului. Amurgul blestemat crescuse în noapte, luase forma întunericului. Chiar şi muribund, nu lăsa nici resemnarea, nici pe geamăna ei, acceptarea, să-l ia de mâini. Ele-i ofereau un crepuscul gol, fără sclipiri aurii, lipsit de glorie. Într-un strigăt de maiestate te îneci mut, orb, surd şi paralizat.

Privirea rămâne de gheaţă.

Buzele amnezice surâd morbid, neştiind că o făceau altfel înainte.

Mâna rămâne departe, rece, în umbră.

Astea-s corzile care produc strigătul de Maiestate. Mute, lipsite de sânge. Sângele se tot chinuie să topească cristalul din inimă…

Privind în urmă vedea nemulţumire şi tristeţe la tot pasul. Pe la multe colţuri revedea odraslele spurcate ale disperării. Gropi de agonie. Dealuri de speranţă. Curbe de emoţie. Toate drumuri cu sens unic… Şi de atâtea ori lovise pământul cu fruntea şi tot de atâtea ori sfidase gravitaţia cu credinţa. Nu fusese construit să se rupă. Designul Ceresc era reuşit. Testele însă pătau cu uzură.

Dar Creaţia nu se spărgea şi când pierdea câte o piesă, se regenera. Dus de Credinţă strigătul de Maiestate începuse să se audă pe sine. Nu era proiectat să spargă cristalul, ci să-l topească.

4 protagonişti: un Don Juan fără veninul dulce al seducţei, un Machiavelli cu eroare de reîncarnare, un Casanova cu piele de caricatură şi… Aici e încă în pending…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here