Acasă Zi de zi Speranta impotriva sperantei

Speranta impotriva sperantei

185
8

Era o vreme cand mergeam pe alei pierdute spre casa, printre zgomotele greierilor – intrat pe usa aruncam ceea ce era pe mine si intr-o stare de semi-intuneric ma simteam bine. Eram mandru de realizarea zilei. Speranta era rupta din har si viitorul suna prezentabil. Am crescut intr-o naivitate deplina, ignorand idile mai mult decat importante ce preteaza existentei. Cel mai mare fals din viata mea a fost ideea de onoare – fie ca era vorba de Calea Victoriei sau te mai miri ce organizatie, imi asumam amorul fata de orice si mai ales… oricine.

Nu s-au schimbat foarte multe insa acum amorul se aseaza langa dorintele mele moarte. Nu stiu despre voi insa din al meu neacreditat punct de vedere, viata in Romania devine din ce in ce mai complicata. Nu stiu ce se intampla cu oamenii din jurul meu. Nu inteleg ce-i determina sa se inrobeasca unor idei ce nu le apartin. Nu este vorba de un alt post despre discriminarea homosexualilor, nu. Problema mea se aseaza asupra faptului ca oamenii sunt nu mai sunt oameni.

Actualmente somer, trebuie sa fac foarte multe sacrificii – de la hartie igienica pana la mancare – insa mi-am dorit sa merg la Ateneu saptamana trecuta. Asa ca intr-un portofel mai auster decat Grecia am reusit sa finantez aceasta expeditie. Ideea mea a pornit de la un incident mai putin placut. Dupa cum cunoasteti sunt o persoana foarte depresiva de ceva vreme buna – cutia de pantof in care locuiesc o stie cel mai bine – aveam lucruri biodegradate prin toata casa. Am evitat sa fac curat din tot sufletul insa dupa multa cugetare am decis ca trebuie sa invat sa fiu si eu un luptator.

Am facut curat, mi-am luat costumul de la curatatorie (amin ca e de firma) si am pornit spre eveniment. Witold Lutoslawski si Giuseppe Verdi ma asteptau si pentru o scurta perioada aveam sa fac parte din decenta umana. Un concert bun, foarte bun. In asteptarea paltonului de la garderoba nu am putut sa omit o conversatie dintre doi indivizi. Amandoi erau revoltati de faptul ca orchestrele sunt finantate de catre stat – se plangeau ca ce, artistii trebuie sa cante la nunti si la botez – “ce dracu a fost chestia asta, nu am inteles nimic”.

Am ramas scarbit dar nu m-am implicat. Am plecat spre casa, insa chinul nu mi-a fost usor. Calatorind cu metroul, am fost bombardat cu gandurile altora – unii conversau despre organizatia din Timisoara care ofera 300 Lei femeilor de etine rroma care se “castreaza” si doreau sa colaboreze. Altii erau revoltati ca sunt prea multi straini in tara, “sa se duca de unde au venit”. Un alt grup vorbea despre faptul ca oamenii peste 60 de ani sunt inutili si nu au nici un rost. Nu stiu ce ganditi voi insa pentru mine astfel de ganduri… le gasesc tragice.

Ajung acasa. Impart casa cu alti oameni care sunt la fel de degradati social. Nu au interese, nu au vointa sau speranta. Totul este un lung consumerism si o vaga viziune. Respectul de sine consta in excese fara fundament iar lacrimile si drama sunt la ordinea zilei.

M-am izolat intr-o lume care nu exista. Nu am nici un interes si nici un cuget. Pot sa spun ca ultimul album al lui Parvo Stelar , “The Princess”, mi-a salvat viata. Inteleg ca in tara in care m-am nascut nu exista spirit national sau ideea de libertarianism insa unde s-a ajuns depaseste orice prezicere.

Deschideti stirile – haos in securitatea sociala, haos in securitatea civila. Economia o epava, urmasii lui Ceausescu construiesc un bloc in carierul evreiesc. Banica si cu Andreea divoreaza via facebook. Violuri, crime, tentative si ceea ce s-a intmplat vineri in Piatra Neamt a depsit orice prag al acceptarii.

Toate tarile au probleme. Unele mai multe, unele mai putine. Insa un lucru le diferentiaza – reactia publicului. Iar eu nu ma regasesc in publicul roman.

Tot articolul meu este un non sens. Sunt doar niste ganduri de care vreau sa scap in speranta de a oprii mintea. Nu stiu incotro, nu stiu unde o sa imi fie bine sau daca o sa imi fie bine. Adevarul este ca decat speranta de dragul umanitatii, mai bine negru si singuratate – insa nimeni nu cunoaste adevarul. Asta trebuie sa caut eu, tu, voi si noi toti.

8 COMENTARII

  1. Stii Smog, vine un moment in viata fiecaruia cand dupa mai multe incercari nereusite de a scoate cremwurstii (amin ca e bio) din apa clocotita intregi, ca sa pocneasca cand ii bagi in gura, li se apleaca, si ii scoate infingand furculita in ei.

    Viata e asa cu e. Nici mai mult, nici mai putin. Am invatat, din nefericire (poate cea mai grea lectie pe care am invatat-o vreodata), ca drumul il parcurgi singur chiar daca ai impresia ca nu e asa.

    Nu te-ai izolat intr-o lume care nu exista. Te-ai izolat in singura lume care exista cu adevarat.

    P.S. In opinia mea, cred ca acesta este cel mai bun articol pe care l-ai scris. Bravo! 26 de puncte. 🙂

  2. Bravo, Smog! Începi să te reculegi de prin cotloanele recent șterse de praf. Într-adevăr, asta e baza mâncării pe care ne-o încropim fiecare: solitudinea. Toate celelalte condiții „necesare” „gătitului” nu au nici un dumnezeu dacă nu ne condimentăm singurătatea.
    Sper doar că nu ai fost la Ateneu decât din pură plăcere, iar nu din nevoia de a te simți „mai bogat”, căci altfel ți-aș recomanda să îți vinzi costumul dă firmă, sau să-l dai de pomană.
    Micile delicii ne fac să simțim viața nu ca pe o apăsare, ci ca pe un dat.
    De exemplu, eu te invidiez: poți locui în București fără să fii nevoit să muncești, chiar dacă într-o „cutie de pantofi”. Odată ștearsă de praf, cutia de pantofi poate fi decorată cu fel de fel de briz-briz-uri, precum seara la Ateneu. Am descoperit recent că Bucureștiul este un oraș plin de surprize plăcute. Te invit să le cauți și tu. Poate ne mai spui și nouă, osândiților la provincialitate, despre ceva picanterii plăcute de capitală. 🙂

    Iar despre gândurile și preocupările altora, precum și despre știrile OTViste, ai posibilitatea de a-ți selecta sursele… atât cu privire la oamenii care te înconjoară, cât și la știrile care îți parvin. Eu nu m-am uitat cam de vreo lună la TV și am observat că sunt mult mai… în apele mele. Cât despre oamenii care te înconjoară, nu e niciodată prea târziu să îți vezi prietenii de calitate. Pentru mine, oamenii de calitate sunt aceia care mă inspiră să vreau mai mult de la mine însumi, aceia în ochii cărora mi se oglindește tot ce am mai bun în mine, în ochii cărora mă pot admira și iubi.

    Foarte bun articol!

  3. @R – Sper sa fie de folos altora – eu inca nu stiu incotro sa imi indrept singuratatea. Nu am fiert cremwurstii in viata mea – direct din folie. Presupun ca a venit vremea sa imi scot ganduri din cap si sa le materializez. Nu pot sa traiesc vidat la infinit.

    @F-man – Poate ma redresez insa trebuie sa fac o remarca – nu ai nici un motiv sa ma invidiezi. Faptul ca acum, ca si somer, imi permit sa locuiesc in Bucuresti este o urmare a faptului ca am muncit 487 de zile fara zi libera. Astfel am reusit sa pun niste bani intr-un plic ca sa pot sa imi castig singuratatea binevenita – pana la urmatoarea slujba.

    Cat despre costum :). L-am cumparat cu multe sacrificii – iubesc etichetele, nu o sa mint niciodata – insa nu mi le permit. Motivul pentru care am cheltuit o mica avere pe un singur schimb a fost mai mult strategic. Am o tendinta compulsiva sa mananc cand ma aflu in anumite stari ale mintii – si mananc, frate – pana ma transform intr-un peste fugu, pozitie de atac.

    Cand l-am cumparat, l-am luat cu niste masuri mai mici – si am slabit, am vomitat zilnic, am mancat semnite si iar am vomitat. Insa a fost cel mai bun prieten al meu, ma ajutat sa nu ajung obez. Faptul ca am reusit sa port costumul la ateneu a fost un triumf – am slabit.
    Presupun ca sunt destul de futut la cap, insa asta este frumusetea singuratatii – nu are cine sa te judece.

    @Toti – Cat despre Bucuresti – presupun ca este iubitul ideal. Oriunde ai pleca daca o dai in bara, Bucuresti este un refugiu.

    Si un sunet, care il descrie.

  4. Sacrificiile la hârtia igienică nu prea sunt sacrificii. Nici cele la mâncare şi logic toate entităţile situate între cele două limite.
    Sacrificiu era dacă trebuia să treci pe lângă afişul de la Ateneu în drumul către un magazin ieftin de hârtie igienică uncool.
    Că specimenele ale căror conversaţii le-ai prins nu sunt din rasa ta nu e o nenorocire: 1- poate sunt nişte viermi snobi (mai bine la Ateneu decât la cine ştie ce club dă fiţe), 2 poate tocmai epuizaseră subiectele profunde şi acum îşi conservau resursele …
    În ţara în care te-ai născut există şi spirit naţional şi idee de libertarianism ( de exemplu la tine în cap şi mai ştiu eu câteva creiere infestate astfel) şi o mulţime de alte idei interesante. Doar că nu se vehiculează aşteptând la coadă la pufuleţi.
    Adevărul este unul pentru fiecare. Viaţa adevărată este cea care te are pe tine în centru. Iar locuinţa ta este mai mică chiar decât acea cutie de pantofi, are hotare de piele, ferestre strălucitoare şi este atât de curată pe cât vrei tu să fie. Tot ce ai în plus este bonus şi ar fi înţelept să apreciezi.

  5. @ CM – intelepciunea este o categorie prost inteleasa de catre „Casa mea”. Conceptual excelez, practic… lamentez.

    La spectacol am fost in mare parte pentru Witold Lutoslawski – verdi este un pic prea coleric pentru mine. Insa am compensat – mai tarziu in noapte a urmat niste electro.

  6. Unde dai si unde crapa.
    Fiecare vede numai bucatica la care rezoneaza si ignora total ce nu-l intereseaza, iar apoi bate campii, fix pe bucata sarita in ochi, pe principiul intelepciunii populare, Nu vad barna din ochiul meu, da vad crenguta din ochiul celuilat.

  7. Smog acum iti spun doar ideea de la acel comentariu de care ziceam.
    Fiecare om are O Cruce de dus, absolut toti oamenii, Nu exista exceptii.
    Fiecare isi duce Crucea lui, nimeni altul nu poate duce Crucea TA in locul tau, ori TU sa duci Crucea altuia in locul lui.
    Singuratatea in drumul Crucii este o conditie indubitabila si o simtim uneori, chiar si atunci cand suntem inconjurati de cei dragi.
    Totusi Dumnezeu in intelepciunea Lui, a facut si popasuri pe drum, unde fiecare om isi poate lasa Crucea jos si bucura de popas. Bineinteles ca popasurile sunt si ele diferite, facute pe potriveala fiecarei Cruci.
    Ideea este ca oricat esti de iubit, indragit, ajutat de cei de langa tine, cruce tot singur o duci.

    Poate ai vazut un film cu Isus pe Drumul Crucii, exact la fel este si pentru noi, chiar daca este inconjurat pe langa soldatii ce-l biciuesc si multimea ostila ce-l huiduie si batjocoreste, de cei ce-l iubesc si sunt langa El, ajutandu-l sa lase Crucea jos la popas si s-o ridice la continuarea drumului, EL tot singur cara Crucea, iar apoi cand este crucificat, chiar daca alaturi de cei doi crucificati langa El, sentimentul durerii Lui este diferit, desi asemanator de al celorlati doi crucificati ce stiau ca ispasesc o pedeapsa.
    Asa si noi, ne ducem Crucea singuri, fiecare cu Crucea lui.
    Dar viata e frumoasa, numai noi sa avem ochi si inima s-o traim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here