Acasă Zi de zi Scrisoare de coming-out

Scrisoare de coming-out

373
14

Salutări tuturor! Citesc de ceva vreme acest blog și vreau în sfârșit să devin un membru activ și să mă implic în discuțiile interesante de aici… și cum tocmai am terminat de scris foarte recent un eseu despre mine și sexualitatea mea, m-am gândit că nu e nicio prezentare mai potrivită decât publicându-l ca prim articol 🙂

Uneori sunt mândru de mine. Foarte aproape de limita vanităţii – probabil am ciupit-o de câteva ori mai mult sau mai puţin conştient. Ştii, atunci, în momentele acelea când cuiva i se întâmplă ceva nasol, şi mulţumesc celui de Sus că nu sunt în locul lui, când cineva pe stradă îmi atrage privirea printr-o trăsătură cam neobişnuită (şi neplăcută) şi zâmbesc uşor în sinea mea că am o faţă plăcută şi, de ce nu, atrăgătoare, atunci când ştiu că eu am călătorit în lung şi lat, că pot vorbi limbi străine şi celălalt nu, atunci când… eh, înţelegi ce vreau să spun. Sunt conştient că nu e bine ce fac, ca un copil educat şi cu principii morale ce sunt, şi îmi întorc privirea şi gândurile la altceva imediat, puţintel ruşinat că m-am lăsat iarăşi dus pe calea asta. Da, sunt sigur că şi tu sau oricine altcineva a trecut nu o dată prin aceste situaţii, şi atît timp cât nu ne complacem în poziţia superioară prea mult, nu e nimic primejdios.

Dar în vreme ce majoritatea alunecă înspre modestie şi vanitate şi invers fără să îşi dea seama şi o iau ca pe un fapt atare, eu sunt perfect conştient de persoana mea şi de fiecare mişcare pe care o fac pe scena societăţii… dureros de conştient uneori. Port un dialog cu mine permanent, încerc să plac tuturor şi să mă afirm oriunde merg şi sunt conştient dacă mă fac de râs sau pur şi simplu dacă par pueril şi inocent, chiar dacă nu las să se vadă asta la suprafaţă.

Binenţeles, nici nu sunt persoana diabolică şi orgolioasă care pare să se formeze din ultimele afirmaţii. Dar, ce vreau să spun e că mare parte din timp nu sunt numai modest, perfecţionist şi (poate puţin) ipocrit, ci complexat. Complexat?… m-ar întreba unii, de ce aş fi aşa? Nu am destule motive să fiu fericit cu ce am, cu cine sunt, cu rezultatele la care am ajuns? Mă mai simt pe deasupra şi mai prejos de alţii?

Da, uneori trebuie să port o mască cu un zâmbet cald şi înţelegător pentru toată lumea pentru că mă simt ameninţat şi uneori luat peste picior, chiar atacat şi în nevoia de a lua o poziţie de apărare fermă. E un joc de-a pretinsul, de a-i duce pe ceilalţi de nas, de a păstra aparenţele din răsputeri, un joc care e cu atât mai provocator cu cât e jucat cu mine însumi. Ce naiba îndrugi acolo, de ce recurgi la dramatismele ăstea? pari să mă întrebi, deja alarmat. Nu te mai ascunde după deget şi spune care-i problema!

Problema, doamnelor şi domnilor, e că sunt homosexual. Gata, mi-am făcut curaj si am zis-o. Haha, nu pot să cred! Am lăsat să treacă două minute stânjenitoare până să tastez acest cuvânt. Da, homosexual, gay, pe invers! Am făcut pasul ăsta şi nu mai dau înapoi! În sfârşit văd şi asta scris negru pe alb – am început prima dată prin a mă privi lung în oglindă şi a-mi spune răspicat „Eşti gay”. Suna aşa de ciudat şi parcă vorbea o altă persoană în locul meu, încât aproape îmi venea să mă uit în jur o clipă. „Taci mă, tu, gay? Las-o mai moale.” Şi apoi mai spuneam o dată „Sunt gay” mai cu convingere şi deja suna mai natural, mai convingător – zâmbeam cu curaj şi optimism şi uitam pe moment de lacrimile stoarse nu cu mult înainte.

Da, e adevărul pur şi sunt mai sigur de asta decât faptul că mă cheamă Vlad şi că tu îmi vei opune rezistenţă, chiar şi dacă doar pe moment, în gând. Da, sunt homosexual, s-a încheiat vremea când mă amăgeam că nu e decât o fază care va trece într-un final, s-au încheiat toate argumentele de ordin psihologic şi religios din mintea şi sufletul meu şi s-a încheiat frica că îi voi pierde pe cei dragi (asta parţial, rămâne de văzut şi am o cale lungă în faţă…). Cert e că acum trasez o linie şi închei un capitol de domeniul trecutului. Sunt gay, vrei nu vrei, îţi place sau nu îţi place, sunt gay, sunt gay şi sunt… repetitiv. Să trecem deci la poveşti mai pe şleau.

*

Unul din lucrurile triste în viață (cel puțin la început) este că nu putem alege cum ne naștem sau cum vrem să fim. Iar când un defect sau o trăsătură nedorită încearcă să fie ascunsă și devine o componentă importantă a existenței noastre, ne roade o ciudă în imposibilitatea de a o eradica și a-i minimaliza efectul. Faptul că scriu în sfârșit despre ce m-a ros în interior mai bine de opt ani înseamnă că am renunțat la luptă și flutur steagul alb al predării și stabilirii păcii.

Nu vreau să dramatizez situația sau să par o victimă demnă de milă, dar viața mea nu a fost întotdeauna așa de roz cum a părut, chiar dacă nu am lăsat să se vadă aceasta la suprafață. Zbaterile sufletului și frica de a fi ceea ce suspectez au fost întotdeauna mușamalizate, simțurile au fost amorțite, iar rațiunea chemată de fiecare dată – „nu e ceea ce crezi”, „nu-ți pierde capul când vorbești cu băiatul ăsta, vorbește coerent”, „toți bărbații sunt porci nesimțiți” sau „nu fi ridicol și uită-te după blonda asta sexy și nu după prietenu-so”. Am reușit mai tot timpul să îi păcălesc pe restul, dar în primul rând m-am păcălit pe mine însumi. Ca urmare, nu am admis față de mine decât acum câteva luni că sunt gay… din frică de Dumnezeu, de ce vor spune ceilalți, și din cauza speranței că totul nu e decât o fază trecătoare. Da, speranța moare ultima, dar la mine tocmai s-a stins recent.

Am dat mereu vina pe două influențe ale copilăriei, ignorând posibilitatea că într-adevăr m-am născut homosexual și că această orientare nu survine la un moment dat în viață din cauza unor factori determinanți. În primul rând, divorțul părinților mei m-a marcat într-o mare măsură, chiar dacă treptat, cu trecerea anilor. Din ziua pe care nu o voi uita niciodată în care tata trântea sertarele și își făcea bagajul, sub acoperiș a rămas o familie sărăcită de un membru, unde eu am preluat mai târziu rolul de bărbat al casei și de susținător al stâlpului familiei.

De multe ori am avut tendința să îi port pică lui tata pentru că a plecat și nu a fost acolo când am avut nevoie de el, dar adevărul e că la șase ani iei totul ca atare și nu realizezi adevăratul impact al evenimentelor.

Cu toate că mama a fost supereroul copilăriei și îi datorez mai mult sau mai puțin tot ceea ce am și mă reprezintă, tata a încercat să facă tot posibilul să compenseze absența lui de acasă și sunt norocos și mândru pentru asta, crezând sincer că e un model pentru toți bărbații divorțați. Oricum, cert e că nu mai dau crezare în toate nonsensurile freudiene după care un băiat fără un tată aproape simte toată viața nevoia unei prezențe masculine ca și compensație pentru depărtarea tatălui. Personalitatea mea era deja formată înainte de ’96 și eram deja băiatul oarecum moale interesat mai mult de cărți decât de machetuțe, ținând o păpușă într-o poză (??) și care se împrietenea mai ușor cu o fată decât cu un băiat.

În al doilea rând, înainte de a împlini șapte ani s-a mai întâmplat ceva pe care am dat constant vina dup-aceea și pe care din motive evidente, nu voi insista mult. Nu știu cum s-a ajuns că sub influența unui băiat din vecini cu un an mai mare ca mine ne-am satisfăcut curiozitatea de a ne cerceta corpurile în toată intimitatea lor, ascunși sub un balcon de la parterul blocului, în mai multe rânduri.

Nu s-a întamplat nimic concret, dar a fost destul încât să mă simt vinovat și să pun lacăt peste asta până acum; țin minte și acum cum stăteam în ușa băii și am mințit-o pe mama că m-am jucat cu M în spatele blocului, iar în mintea mea mă liniștea ideea auzită la grădiniță că înainte de împlinirea a șapte ani păcatele sunt iertate fără spovedire, iar eu mai aveam câteva luni până atunci. Din nou, nu cred că ce s-a întâmplat mi-a marcat copilăria și felul de a fi și a fi atras de alți băieți, mai ales că Doamne ferește, nu am fost violat sau forțat, ci am participat voit.

În clasele primare, încă la o vârstă fragedă, nu știam ce e să fii homosexual, și nici nu țin minte să fi fost atras de vreun băiat, având micile idile cu fete, prima dată sărutând-o pe I, prietena cea mai bună, iar apoi mai târziu, pe D, cealaltă cea mai bună prietenă. X, Y și Z au fost trei fete de care am fost îndrăgostit peste cap, cu toate că pentru ele sentimentul nu era reciproc.

Eram prea timid să le spun în față că îmi place de ele, așa că făceam ce fac eu cel mai bine, le scriam bilețele sau scurte scrisori, trimise prin diverși curieri din clasă. Numai după mulți ani mi-am dat seama de unele ridiculități în ceea ce făceam, de exemplu trimițându-i lui Y portofoliul meu cu desene de vestimentație feminină.

Cu toate că aveam toate simptomele unui băiat îndrăgostit, credeam și stiam în același timp că fac ce trebuie, ce fac ceilalți băieți și ce e aprobat de cei mari. Începând cu vârsta de unsprezece-doisprezece ani, am început să fiu atras fizic de băieți, de un oarecare băiat din clasă la care m-am dus acasă, de un altul drăguț de la cercetași, dar nu am dat mare importanță acestui fapt, simțindu-mă mândru și flatat în primul rând că băieții îmi dau atenție și îmi sunt prieteni.

La treisprezece ani am descoperit prima dată cum să mă satisfac de unul singur, sub imboldul unor imagini ale minții legate de bărbați. De atunci inocența mi-a fost întinată și am descoperit vasta lume a site-urilor interzise de pe internet, accesate când ceilalți nu sunt acasă sau dorm, unde femeile aveau doar un rol secundar în a-mi aprinde imaginația și pasiunea. Dar în același timp eram consumat de vină și rușine în fața lui Dumnezeu, iar confesiunile către preot nu făceau decât să mă ascundă mai adânc în cochilia mea de melc speriat de ceea ce face. E cât se poate de adevărat că orice legat de cuvântul ‘porno’ e de condamnat și dăunează minții, dar eu eram în egală măsură speriat de atracția mea „nesănătoasă” față de sexul opus.

De-a lungul vremii, am avut mici incidente de a fi batjocurit pentru felul meu de a fi, dar nimic grav – îmi amintesc mai ales cum în clasa a patra unii băieți din clasă au început să mă numească „afemeiat” (cu toate că asta înseamnă altceva) pentru că petreceam mult timp cu fetele, până când învățătoarea a ridicat problema asta în fața clasei și a țipat la ei (pe un băiat din clasa vecină care se lega de mine l-am lovit cu piciorul în stomac și s-a potolit).

Următorii ani am evitat întotdeauna astfel de incidente umilitoare, făcând-o pe durul într-o mică măsură și adaptându-mă condițiilor actuale. În clasa a șaptea, de exemplu, era un întreg ritual de a intra în clasă înainte de începerea orelor și a da mâna cu fiecare băiat – făceam asta cu așa o religiozitate și automatism că o dată m-am trezit că dau mâna cu N, o colegă, spre râsul tuturor și rușinea mea. Și când cineva mă făcea gay pe față sau pe spate, păzea de furia și frustrarea mea sinceră – cu toate că nu o arătam mereu pe față, în sufletul meu clocoteam de indignare la gestul de a fi jignit.

De aceea când la șaisprezece ani am avut prima prietenă (și probabil ultima), pe L, eram cel mai mândru că am scăpat de suspectări și sunt în rând cu ceilalți. Binențeles că relația mea cu ea nu a fost o acoperire și îmi place să cred că nu am fost un profitor, dar sentimentele mele nu au fost destul de puternice, în ciuda eforturilor făcute.

Pentru mine, fiecare nouă întâlnire era un mic chin, cu toate că mă simțeam oarecum atras de ea, și fiecare gest era atent studiat pentru a nu mă face de rușine și a nu o dezamăgi – fiecare sărut, îmbrățișare nu venea de la sine, natural, ci puțin forțat la început, ca apoi să devină mai ușor cu timpul și să facă relația să pară normală. Și când m-am împăcat cu L anul trecut (cred că pentru a cincea oară), ideea că aș putea să îmi petrec cu ea restul vieții și să am copii era alimentată de predicile auzite recent la biserică și de bucuria de a fi iubit și apreciat de cineva.

Nu e oare trist că ea m-a iubit cu adevărat și eu am fost dobitocul care nu știa ce vrea, ce simte și care își amintea constant că s-a simțit bine în pat cu un oarecare Stuart în primul an de facultate? Am făcut tot ce e posibil să meargă totul bine, și când viitorul s-a întrevăzut vara trecută ca o minciună prelungită la nesfârșit, am rupt relația și am cauzat-o să sufere pentru ultima dată. Se spune că homosexualitatea e un păcat, dar nu e oare un păcat și în a-i minți mereu pe cei din jur și a-ți pune sufletul pe jar din cauza ascunzișurilor?

Vara anului 2011 a fost decisivă în a decide cine sunt cu adevărat și a nu mă mai ascunde după deget. După despărțirea de L și ultimele zile petrecute în Cluj, am plecat în Cipru la mama, unde mergeam zilnic la cea mai frumoasă și mai exotică plajă a localității, cea de nudiști. Dar dacă am mai menționat asta față de alții într-un alt context, nu am recunoscut că era de fapt și plaja frecventată de cuplurile de gay venite în vacanță.

Cu toate că sună de-a dreptul hilarios, fiind dezbrăcat în prezența altor bărbați dezbrăcați poate fi destul de dificil, de aceea când nu purtam ochelarii nu mai eram așa atras să cercetez plaja și puteam fi băiatul inocent care a venit cu mama să se bălăcească. După-mesele când mama lucra, veneam tot aici, de unul singur, și îmi citeam cartea și înotam sub cerul înroșit de asfințit. Atunci am realizat o dată și pentru totdeauna că o privire din partea unui bărbat valorează mai mult decât una din partea unei femei și că sunt chiar flatat ca alții să intre în vorbă cu mine și să îmi facă propuneri de ieșit în oraș (pe care le-am refuzat politicos, dar amuzat).

Călătoria verii m-a dus mai departe în Scoția, în tabără, unde am suferit în tăcere după un băiat spaniol, pe care îmi venea să îl sărut tot timpul, chiar dacă el îmi vorbea de prietena lui. Iar apoi, în sudul Italiei, am prins curaj și am început să petrec mult timp pe internet citind poveștile altor persoane în situația mea, unele care ajunseseră la o anumită vârstă într-o cruntă depresie din cauza vieții duble pe care o duceau. Mă gândeam cu groază să nu ajung și eu așa, cu regrete  adunate până la refuz. Iar apoi am citit despre alte personalități homosexuale și bisexuale, atât de multe încât nu nu le pot înșira nici pe o singură pagină.

James Dean (sex-symbol-ul anilor cinzeci adorat de femei?!), Darren Hayes, solistul de la Savage Garden, Tchaikovsky, Marcel Proust, Pedro Almodovar, Leonard Bernstein, Marlon Brando, Christian Dior, Greta Garbo, André Gide, Sir Ian McKellen, Annie  Leibovitz, Paul Verlaine, Michelangelo, Tennessee Williams, Oscar Wilde, Andy Warhol și nu în ultimul rând E. M. Forster, marele romancier englez, a cărui carte “Maurice” citită în noiembrie mi-a trezit noi emoții pe care nu le-am mai simțit într-un roman de dragoste înainte.

Încă se crede cu însuflețire că homosexualii sunt așa cum sunt, ca alegere, pesemne din plictis și din dorința de a se reinventa, că de, e secolul XXI. Dar mulți nu stau puțin să se gândească cum e să fii în locul lor, și măcar pentru o clipă, cum e să fii arătat cu degetul, insultat, evitat, și în unele cazuri, chiar agasat fizic.

Își dorește cineva o astfel de viață, sub semnul suferinței și a depresiei uneori? Eu când nu înțeleg pe cineva, mă pun în locul lui sau ei și empatizez, gândindu-mă ce ar fi dacă m-aș fi născut ca și el/ea – nimic altceva decât punerea în practică a Regulei de Aur a lui Confucius, regăsită în toate religiile și filozofiile lumii, „Nu impune altora ceva ce nu ai alege pentru tine”.

O regulă de conduită pe care din păcate mulți o evită, susținând sus și tare că au dreptate. Îmi place tradiția, vechimea, începuturile, și idealizez un trecut în care nu exista tehnologie și internet, o lume netulburată de satanism și droguri. Tot așa, mă gândesc la un trecut fericit sub aparență, al căminului fericit și al conviețuirii depline între bărbat și femeie.

Unde homosexualitatea nu își are locul. Dar m-am născut așa, trebuie să o accept, chiar să fiu mândru de cine sunt și să duc mesajul mai departe în a construi o lume mai bună și fără prejudicii și ură. Nu va fi o viață ușoară și îmi iau multe riscuri, dar cu prețul fericirii adevărate, chiar și dacă numai temporare, și știind că am făcut tot posibilul să fiu sincer față de mine și cei care mă iubesc.”

14 COMENTARII

  1. Îmi aduc aminte că la început tot așa eram și eu. „Nu, nu sunt pe invers. O să fie bine”, îmi ziceam. Până când mi-am băgat picioarele și am recunoscut în fața unui tip că-s gay. De-atunci mi-a fost mult mai ușor. Prima reacție a fost de ușurare. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc, dar mi-a plăcut senzația.

    Și acum mai am momente în care merg pe stradă înconjurat de un aer de superioritate. „Eu sunt gay. Voi sunteți plebea. Îngenunchiați, ființe de nimic”. :))

    Bine ai venit printre tipii sexy, inteligenți, buni la pat și modești.

  2. Incep sa simt din ce in ce mai intens, prin aparitia noii generatii de copii speciali, inceputul schimbarii. Sunt placut impresionat de acesti copii.
    Sincer sustin cu tarie ca nu intamplator numarul homosexualilor este in crestere cu fiecare zi care trece. In lumea de maine oamenii vor fi constienti ca sexualitatea este normala in toate situatiile cand doi oameni doresc sa si-o exprime asa cum simt ei … si nimeni altcineva din afara celor doi nu are dreptul sa decida altceva, cu atat mai mult sa condamne.
    Mentalitatile se schimba cu fiecare ceas care trece, iar faptul ca cei mici, incep sa-si ceara dreptul la viata ca al oricarui alt om, nu face altceva decat sa ma incante.

    Vlad ce a fost mai greu a trecut, acum urmeaza alt greu, acela de-ati sublinia dreptul tau la o viata la fel ca ceilalti semeni ai tai, ai nostri.

    Vlad trebuie sa faci mai mult de atat, trebuie sa militezi in vre-un fel anume potrivit felului tau de-a fi, dar sa militezi, pentru ca nici un alt tanar dupa tine sa nu mai treaca prin ceea ce ai trecut tu si alti tineri ca tine.

    Vlad stiu ca mai devreme sau mai tarziu o sa intelegi, ca si o parte dintre noi, ca trebuie sa ne unim eforturile in a milita impreuna, ca numai asa putem cu adevarat sa schimbam ceva.

    Vlad incepe schimbarea incepand cu cei dragi tie, fiindca schimbandule lor modul de a gandi, prin ei se vor schimba si alti.

    Ma bucur ca ai decis sa fi parte prezenta pe DarkQ si sper sa ne incanti si cu alte articole zi comentarii.

  3. Cristi, nu cred ca numarul homosexualilor este in crestere de la o decada la alta, sincer, chiar nu cred asta ! Am banuiala ca proportia dintre hetero si gay a fost aceeasi in mare parte si acum 100 de ani, de exemplu. In trecut au existat aceste sentimente de homoafectivitate dar diferenta se face in nivelul informatiei. Cum era acum 100 de ani? Avea lumea acces la informatie? Ce legi erau?

    Cine avea curajul sa isi exprime sentimentele fata de acelasi sex? Cu timpul, au inceput sa se adune ceea ce numim noi „comunitatea lgbt”, oamenii satui pana in gat de faptul ca trebuie sa abordeze cate un barbat, nestiind daca e gay sau hetero, in principal astfel de actiuni petrecandu-se sub masca glumei/bauturii, oamenii s-au cunoscut intre ei si asa s-au format grupuri. Si fiind mai multi, au inceput sa isi ceara drepturile.

    Nu mi se pare relevanta ideea conform careia „s-a inventat roata, hopa un gay! s-a inventat cuptorul cu microunde, hopa , inca 3 gay! S-a inventat bomba atomica, au mai iesit la suprafata inca 5 gay! S-a inventat calculatorul, inca 7 gay! S-a inventat sala de forta performanta si aerobicul…hopa inca 15 gay. ….Ok,,,… aici ar putea fi un semn de intrebare … 🙂 . Lol.

    Cristi, homosexualitatea exista din vremuri indepartate, dar oamenii, nestiind despre ce este vorba, ce au de facut, si-au vazut de viata asa cum a fost mai bine pentru ei la vremea respectiva. Gandeste-te numai cat de impartita era societatea acum sute de ani, in „lumea buna”, mosierii, si plebea, slugarnicii.

  4. Hilarios = hilar + haios. 🙂

    Mi-a plăcut, mai scrie.

    cristymaykei, homosexualitatea a existat întotdeauna, doar că a fost mai underground în vremurile și locurile în care a fost interzisă… Nu a crescut nici un număr al homosexualilor, e mereu același, singurul număr care crește este al celor care ies la suprafață…

  5. Bun venit! Spun asta din ce in ce mai des in ultimul timp (din fericire).
    „o lume netulburată de satanism și droguri. Tot așa, mă gândesc la un trecut fericit sub aparență, al căminului fericit și al conviețuirii depline între bărbat și femeie.
    Unde homosexualitatea nu își are locul. ” Nu stiam ca a existat un asemenea trecut.
    O mica observatie: susținător al stâlpului familiei. Daca nu cumva familia ta avea literalmente un stalp pe care tu il sustineai, nu prea are sens sa fii sustinatorul capului familiei ca atunci nu mai e ala capul. Oricum, mi-a placut eseul. M-am si speriat de cat de cunoscute imi sunau unele fragmente. Sunt curios daca l-ai scris pentru placerea personala sau in alt scop?

    @Cristy, poti sa dormi linistit, ca n-o sa faca generatia urmatoare un super salt calitativ (cel putin nu in fata).

  6. Salut Vlad,
    Am rămas foarte impresionat de post-ul tău (probabil din cauză că mă regăsesc în mare parte din tot ce ai spus). Și eu am trecut printr-o fază similară cu oglinda și a fost unul din cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată. Nu am spus încă nimănui apropiat secretul meu dar știu că la un momentdat va trebui să înfrunt situația.
    Ai dreptate când spui că trebuie luptat pentru adevarul din tine. Din ce ai scris îmi dau seama că ești o fire raționala, cu principii puternice și un simț bun al realității și de aceea cred că o să reușești să ajungi acolo unde trebuie.
    Numai bine.

  7. @ Da_Vero să știi că am și eu senzația asta tot mai des :)) încep să mă simt bine cu cine sunt și sincer nu credeam că cineva se poate ‘reinventa’ asa tare în așa scurt timp… si poate n-om fi noi patricienii și restul plebea, dar să știi că tot mai des mi se confirmă că persoanele gay sunt mai speciale, dar în sensul bun… avem ceva în plus, poate vine din suferința pe care mulți o simțim și care ne călește, sau din maleabilitatea ideilor și a concepțiilor despre viață și ceilalți… știu că poate sună la mintea cocoșului pentru mulți de aici, dar eu încă îs la primii pași și mă bucur în naivitatea mea de noile descoperiri 😛

    @cristymaykei mulțumesc de sfaturi și de mesajul tău frumos… am început deja să spun prietenilor și numărul s-a ridicat la șapte și e în continuă creștere… totul la timpul lui. Dar mi-i o groază să le spun părinților… mai ales mamei, care are și-așa destule probleme pe cap la momentul de față. Totuși sunt sigur că după șocul inițial se vor obișnui cu ideea și sper să mă susțină în tot ce fac. Dup-aceea nicio barieră nu îmi va mai sta în față și voi ține garda sus… și sper să nu îmi pierd din entuziasmul de acum 😀

    @Alex P da, faza cu susținătorul stâlpului familiei sună dubios :)) mă refeream la susținătorul mamei dar nu am găsit ceva mai bun pe moment cu care să înlocuiesc și am lăsat-o așa…

    Ți se întâmplă vreodată să ai atâtea gânduri în cap că simți îți explodează și trebuie să le pui pe foaie? 🙂 Din toamnă înocace mi-au tot venit idei când și când, mai ales pe stradă, când mă întorceam noaptea de la lucru, și am decis să fac ordine printre ele și să scriu un eseu pentru alții, să înțeleagă ce e în sufletul meu, pentru că unele lucruri sunt greu de spus în față. E și pentru că fiind la facultate în străinătate îi văd pe cei dragi așa rar și asta compensează un dialog pe care l-am putea avea față în față.

    Nu am inclus aici tot ce am scris, mai era cel puțin pe atâta, dar post-ul era și-așa prea lung și am decis să public restul zilele următoare.

    @Zincman mulțumesc de gânduri… să știi că a fost totul mult mai simplu decât am crezut, ca și unele examene la care te stresezi și faci peri albi, ca apoi să știi așa bine încât să te superi că te-ai îndoit de tine 🙂 eu am avut diverse reacții din partea prietenilor, de la șoc până la faze ca și „tu-ți bați p**a de mine… nu te cred :))“. Dar am fost foarte norocos și sper mult să fii și tu așa 😉

  8. @Da_Vero: ce ai scris tu „Bine ai venit printre tipii sexy, inteligenți, buni la pat și modești.” nu e chiar asa. Eu am intalnit gay urati, prosti de te doare capul, nu prea buni la pat si chiar si aroganti.
    Norocul meu e ca l-am gasit pe EL care e frumos, modest, inteligent si, da, bun la pat.
    Dar pt mine a fost o mare dezamagire ca, a fi gay, nu e asa cum credeam. Nu-mi plac stereotipiile!

  9. Era o glumă. 🙂 În spiritul ultimei părți a paragrafului de mai sus, din același comentariu.

    Evident că nu suntem toți fotomodele, genii, Casanove și maici în același timp.

  10. Vlad, aparent azi a fost ziua în care am avut dispoziţie să fac pe DJ-ul pe aici… presărând muzici peste tot 🙂 şi aparent chiar inspirat. Mă bucur că ţi-a plăcut! Keep it up!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here