Scrisoare de coming-out

Salutări tuturor! Citesc de ceva vreme acest blog și vreau în sfârșit să devin un membru activ și să mă implic în discuțiile interesante de aici… și cum tocmai am terminat de scris foarte recent un eseu despre mine și sexualitatea mea, m-am gândit că nu e nicio prezentare mai potrivită decât publicându-l ca prim articol 🙂

Uneori sunt mândru de mine. Foarte aproape de limita vanităţii – probabil am ciupit-o de câteva ori mai mult sau mai puţin conştient. Ştii, atunci, în momentele acelea când cuiva i se întâmplă ceva nasol, şi mulţumesc celui de Sus că nu sunt în locul lui, când cineva pe stradă îmi atrage privirea printr-o trăsătură cam neobişnuită (şi neplăcută) şi zâmbesc uşor în sinea mea că am o faţă plăcută şi, de ce nu, atrăgătoare, atunci când ştiu că eu am călătorit în lung şi lat, că pot vorbi limbi străine şi celălalt nu, atunci când… eh, înţelegi ce vreau să spun. Sunt conştient că nu e bine ce fac, ca un copil educat şi cu principii morale ce sunt, şi îmi întorc privirea şi gândurile la altceva imediat, puţintel ruşinat că m-am lăsat iarăşi dus pe calea asta. Da, sunt sigur că şi tu sau oricine altcineva a trecut nu o dată prin aceste situaţii, şi atît timp cât nu ne complacem în poziţia superioară prea mult, nu e nimic primejdios.

Dar în vreme ce majoritatea alunecă înspre modestie şi vanitate şi invers fără să îşi dea seama şi o iau ca pe un fapt atare, eu sunt perfect conştient de persoana mea şi de fiecare mişcare pe care o fac pe scena societăţii… dureros de conştient uneori. Port un dialog cu mine permanent, încerc să plac tuturor şi să mă afirm oriunde merg şi sunt conştient dacă mă fac de râs sau pur şi simplu dacă par pueril şi inocent, chiar dacă nu las să se vadă asta la suprafaţă.

Binenţeles, nici nu sunt persoana diabolică şi orgolioasă care pare să se formeze din ultimele afirmaţii. Dar, ce vreau să spun e că mare parte din timp nu sunt numai modest, perfecţionist şi (poate puţin) ipocrit, ci complexat. Complexat?… m-ar întreba unii, de ce aş fi aşa? Nu am destule motive să fiu fericit cu ce am, cu cine sunt, cu rezultatele la care am ajuns? Mă mai simt pe deasupra şi mai prejos de alţii?

Da, uneori trebuie să port o mască cu un zâmbet cald şi înţelegător pentru toată lumea pentru că mă simt ameninţat şi uneori luat peste picior, chiar atacat şi în nevoia de a lua o poziţie de apărare fermă. E un joc de-a pretinsul, de a-i duce pe ceilalţi de nas, de a păstra aparenţele din răsputeri, un joc care e cu atât mai provocator cu cât e jucat cu mine însumi. Ce naiba îndrugi acolo, de ce recurgi la dramatismele ăstea? pari să mă întrebi, deja alarmat. Nu te mai ascunde după deget şi spune care-i problema!

Problema, doamnelor şi domnilor, e că sunt homosexual. Gata, mi-am făcut curaj si am zis-o. Haha, nu pot să cred! Am lăsat să treacă două minute stânjenitoare până să tastez acest cuvânt. Da, homosexual, gay, pe invers! Am făcut pasul ăsta şi nu mai dau înapoi! În sfârşit văd şi asta scris negru pe alb – am început prima dată prin a mă privi lung în oglindă şi a-mi spune răspicat “Eşti gay”. Suna aşa de ciudat şi parcă vorbea o altă persoană în locul meu, încât aproape îmi venea să mă uit în jur o clipă. “Taci mă, tu, gay? Las-o mai moale.” Şi apoi mai spuneam o dată “Sunt gay” mai cu convingere şi deja suna mai natural, mai convingător – zâmbeam cu curaj şi optimism şi uitam pe moment de lacrimile stoarse nu cu mult înainte.

Da, e adevărul pur şi sunt mai sigur de asta decât faptul că mă cheamă Vlad şi că tu îmi vei opune rezistenţă, chiar şi dacă doar pe moment, în gând. Da, sunt homosexual, s-a încheiat vremea când mă amăgeam că nu e decât o fază care va trece într-un final, s-au încheiat toate argumentele de ordin psihologic şi religios din mintea şi sufletul meu şi s-a încheiat frica că îi voi pierde pe cei dragi (asta parţial, rămâne de văzut şi am o cale lungă în faţă…). Cert e că acum trasez o linie şi închei un capitol de domeniul trecutului. Sunt gay, vrei nu vrei, îţi place sau nu îţi place, sunt gay, sunt gay şi sunt… repetitiv. Să trecem deci la poveşti mai pe şleau.

*

Unul din lucrurile triste în viață (cel puțin la început) este că nu putem alege cum ne naștem sau cum vrem să fim. Iar când un defect sau o trăsătură nedorită încearcă să fie ascunsă și devine o componentă importantă a existenței noastre, ne roade o ciudă în imposibilitatea de a o eradica și a-i minimaliza efectul. Faptul că scriu în sfârșit despre ce m-a ros în interior mai bine de opt ani înseamnă că am renunțat la luptă și flutur steagul alb al predării și stabilirii păcii.

Nu vreau să dramatizez situația sau să par o victimă demnă de milă, dar viața mea nu a fost întotdeauna așa de roz cum a părut, chiar dacă nu am lăsat să se vadă aceasta la suprafață. Zbaterile sufletului și frica de a fi ceea ce suspectez au fost întotdeauna mușamalizate, simțurile au fost amorțite, iar rațiunea chemată de fiecare dată – „nu e ceea ce crezi”, „nu-ți pierde capul când vorbești cu băiatul ăsta, vorbește coerent”, „toți bărbații sunt porci nesimțiți” sau „nu fi ridicol și uită-te după blonda asta sexy și nu după prietenu-so”. Am reușit mai tot timpul să îi păcălesc pe restul, dar în primul rând m-am păcălit pe mine însumi. Ca urmare, nu am admis față de mine decât acum câteva luni că sunt gay… din frică de Dumnezeu, de ce vor spune ceilalți, și din cauza speranței că totul nu e decât o fază trecătoare. Da, speranța moare ultima, dar la mine tocmai s-a stins recent.

Am dat mereu vina pe două influențe ale copilăriei, ignorând posibilitatea că într-adevăr m-am născut homosexual și că această orientare nu survine la un moment dat în viață din cauza unor factori determinanți. În primul rând, divorțul părinților mei m-a marcat într-o mare măsură, chiar dacă treptat, cu trecerea anilor. Din ziua pe care nu o voi uita niciodată în care tata trântea sertarele și își făcea bagajul, sub acoperiș a rămas o familie sărăcită de un membru, unde eu am preluat mai târziu rolul de bărbat al casei și de susținător al stâlpului familiei.

De multe ori am avut tendința să îi port pică lui tata pentru că a plecat și nu a fost acolo când am avut nevoie de el, dar adevărul e că la șase ani iei totul ca atare și nu realizezi adevăratul impact al evenimentelor.

Cu toate că mama a fost supereroul copilăriei și îi datorez mai mult sau mai puțin tot ceea ce am și mă reprezintă, tata a încercat să facă tot posibilul să compenseze absența lui de acasă și sunt norocos și mândru pentru asta, crezând sincer că e un model pentru toți bărbații divorțați. Oricum, cert e că nu mai dau crezare în toate nonsensurile freudiene după care un băiat fără un tată aproape simte toată viața nevoia unei prezențe masculine ca și compensație pentru depărtarea tatălui. Personalitatea mea era deja formată înainte de ’96 și eram deja băiatul oarecum moale interesat mai mult de cărți decât de machetuțe, ținând o păpușă într-o poză (??) și care se împrietenea mai ușor cu o fată decât cu un băiat.

În al doilea rând, înainte de a împlini șapte ani s-a mai întâmplat ceva pe care am dat constant vina dup-aceea și pe care din motive evidente, nu voi insista mult. Nu știu cum s-a ajuns că sub influența unui băiat din vecini cu un an mai mare ca mine ne-am satisfăcut curiozitatea de a ne cerceta corpurile în toată intimitatea lor, ascunși sub un balcon de la parterul blocului, în mai multe rânduri.

Nu s-a întamplat nimic concret, dar a fost destul încât să mă simt vinovat și să pun lacăt peste asta până acum; țin minte și acum cum stăteam în ușa băii și am mințit-o pe mama că m-am jucat cu M în spatele blocului, iar în mintea mea mă liniștea ideea auzită la grădiniță că înainte de împlinirea a șapte ani păcatele sunt iertate fără spovedire, iar eu mai aveam câteva luni până atunci. Din nou, nu cred că ce s-a întâmplat mi-a marcat copilăria și felul de a fi și a fi atras de alți băieți, mai ales că Doamne ferește, nu am fost violat sau forțat, ci am participat voit.

În clasele primare, încă la o vârstă fragedă, nu știam ce e să fii homosexual, și nici nu țin minte să fi fost atras de vreun băiat, având micile idile cu fete, prima dată sărutând-o pe I, prietena cea mai bună, iar apoi mai târziu, pe D, cealaltă cea mai bună prietenă. X, Y și Z au fost trei fete de care am fost îndrăgostit peste cap, cu toate că pentru ele sentimentul nu era reciproc.

Eram prea timid să le spun în față că îmi place de ele, așa că făceam ce fac eu cel mai bine, le scriam bilețele sau scurte scrisori, trimise prin diverși curieri din clasă. Numai după mulți ani mi-am dat seama de unele ridiculități în ceea ce făceam, de exemplu trimițându-i lui Y portofoliul meu cu desene de vestimentație feminină.

Cu toate că aveam toate simptomele unui băiat îndrăgostit, credeam și stiam în același timp că fac ce trebuie, ce fac ceilalți băieți și ce e aprobat de cei mari. Începând cu vârsta de unsprezece-doisprezece ani, am început să fiu atras fizic de băieți, de un oarecare băiat din clasă la care m-am dus acasă, de un altul drăguț de la cercetași, dar nu am dat mare importanță acestui fapt, simțindu-mă mândru și flatat în primul rând că băieții îmi dau atenție și îmi sunt prieteni.

La treisprezece ani am descoperit prima dată cum să mă satisfac de unul singur, sub imboldul unor imagini ale minții legate de bărbați. De atunci inocența mi-a fost întinată și am descoperit vasta lume a site-urilor interzise de pe internet, accesate când ceilalți nu sunt acasă sau dorm, unde femeile aveau doar un rol secundar în a-mi aprinde imaginația și pasiunea. Dar în același timp eram consumat de vină și rușine în fața lui Dumnezeu, iar confesiunile către preot nu făceau decât să mă ascundă mai adânc în cochilia mea de melc speriat de ceea ce face. E cât se poate de adevărat că orice legat de cuvântul ‘porno’ e de condamnat și dăunează minții, dar eu eram în egală măsură speriat de atracția mea “nesănătoasă” față de sexul opus.

De-a lungul vremii, am avut mici incidente de a fi batjocurit pentru felul meu de a fi, dar nimic grav – îmi amintesc mai ales cum în clasa a patra unii băieți din clasă au început să mă numească “afemeiat” (cu toate că asta înseamnă altceva) pentru că petreceam mult timp cu fetele, până când învățătoarea a ridicat problema asta în fața clasei și a țipat la ei (pe un băiat din clasa vecină care se lega de mine l-am lovit cu piciorul în stomac și s-a potolit).

Următorii ani am evitat întotdeauna astfel de incidente umilitoare, făcând-o pe durul într-o mică măsură și adaptându-mă condițiilor actuale. În clasa a șaptea, de exemplu, era un întreg ritual de a intra în clasă înainte de începerea orelor și a da mâna cu fiecare băiat – făceam asta cu așa o religiozitate și automatism că o dată m-am trezit că dau mâna cu N, o colegă, spre râsul tuturor și rușinea mea. Și când cineva mă făcea gay pe față sau pe spate, păzea de furia și frustrarea mea sinceră – cu toate că nu o arătam mereu pe față, în sufletul meu clocoteam de indignare la gestul de a fi jignit.

De aceea când la șaisprezece ani am avut prima prietenă (și probabil ultima), pe L, eram cel mai mândru că am scăpat de suspectări și sunt în rând cu ceilalți. Binențeles că relația mea cu ea nu a fost o acoperire și îmi place să cred că nu am fost un profitor, dar sentimentele mele nu au fost destul de puternice, în ciuda eforturilor făcute.

Pentru mine, fiecare nouă întâlnire era un mic chin, cu toate că mă simțeam oarecum atras de ea, și fiecare gest era atent studiat pentru a nu mă face de rușine și a nu o dezamăgi – fiecare sărut, îmbrățișare nu venea de la sine, natural, ci puțin forțat la început, ca apoi să devină mai ușor cu timpul și să facă relația să pară normală. Și când m-am împăcat cu L anul trecut (cred că pentru a cincea oară), ideea că aș putea să îmi petrec cu ea restul vieții și să am copii era alimentată de predicile auzite recent la biserică și de bucuria de a fi iubit și apreciat de cineva.

Nu e oare trist că ea m-a iubit cu adevărat și eu am fost dobitocul care nu știa ce vrea, ce simte și care își amintea constant că s-a simțit bine în pat cu un oarecare Stuart în primul an de facultate? Am făcut tot ce e posibil să meargă totul bine, și când viitorul s-a întrevăzut vara trecută ca o minciună prelungită la nesfârșit, am rupt relația și am cauzat-o să sufere pentru ultima dată. Se spune că homosexualitatea e un păcat, dar nu e oare un păcat și în a-i minți mereu pe cei din jur și a-ți pune sufletul pe jar din cauza ascunzișurilor?

Vara anului 2011 a fost decisivă în a decide cine sunt cu adevărat și a nu mă mai ascunde după deget. După despărțirea de L și ultimele zile petrecute în Cluj, am plecat în Cipru la mama, unde mergeam zilnic la cea mai frumoasă și mai exotică plajă a localității, cea de nudiști. Dar dacă am mai menționat asta față de alții într-un alt context, nu am recunoscut că era de fapt și plaja frecventată de cuplurile de gay venite în vacanță.

Cu toate că sună de-a dreptul hilarios, fiind dezbrăcat în prezența altor bărbați dezbrăcați poate fi destul de dificil, de aceea când nu purtam ochelarii nu mai eram așa atras să cercetez plaja și puteam fi băiatul inocent care a venit cu mama să se bălăcească. După-mesele când mama lucra, veneam tot aici, de unul singur, și îmi citeam cartea și înotam sub cerul înroșit de asfințit. Atunci am realizat o dată și pentru totdeauna că o privire din partea unui bărbat valorează mai mult decât una din partea unei femei și că sunt chiar flatat ca alții să intre în vorbă cu mine și să îmi facă propuneri de ieșit în oraș (pe care le-am refuzat politicos, dar amuzat).

Călătoria verii m-a dus mai departe în Scoția, în tabără, unde am suferit în tăcere după un băiat spaniol, pe care îmi venea să îl sărut tot timpul, chiar dacă el îmi vorbea de prietena lui. Iar apoi, în sudul Italiei, am prins curaj și am început să petrec mult timp pe internet citind poveștile altor persoane în situația mea, unele care ajunseseră la o anumită vârstă într-o cruntă depresie din cauza vieții duble pe care o duceau. Mă gândeam cu groază să nu ajung și eu așa, cu regrete  adunate până la refuz. Iar apoi am citit despre alte personalități homosexuale și bisexuale, atât de multe încât nu nu le pot înșira nici pe o singură pagină.

James Dean (sex-symbol-ul anilor cinzeci adorat de femei?!), Darren Hayes, solistul de la Savage Garden, Tchaikovsky, Marcel Proust, Pedro Almodovar, Leonard Bernstein, Marlon Brando, Christian Dior, Greta Garbo, André Gide, Sir Ian McKellen, Annie  Leibovitz, Paul Verlaine, Michelangelo, Tennessee Williams, Oscar Wilde, Andy Warhol și nu în ultimul rând E. M. Forster, marele romancier englez, a cărui carte “Maurice” citită în noiembrie mi-a trezit noi emoții pe care nu le-am mai simțit într-un roman de dragoste înainte.

Încă se crede cu însuflețire că homosexualii sunt așa cum sunt, ca alegere, pesemne din plictis și din dorința de a se reinventa, că de, e secolul XXI. Dar mulți nu stau puțin să se gândească cum e să fii în locul lor, și măcar pentru o clipă, cum e să fii arătat cu degetul, insultat, evitat, și în unele cazuri, chiar agasat fizic.

Își dorește cineva o astfel de viață, sub semnul suferinței și a depresiei uneori? Eu când nu înțeleg pe cineva, mă pun în locul lui sau ei și empatizez, gândindu-mă ce ar fi dacă m-aș fi născut ca și el/ea – nimic altceva decât punerea în practică a Regulei de Aur a lui Confucius, regăsită în toate religiile și filozofiile lumii, „Nu impune altora ceva ce nu ai alege pentru tine”.

O regulă de conduită pe care din păcate mulți o evită, susținând sus și tare că au dreptate. Îmi place tradiția, vechimea, începuturile, și idealizez un trecut în care nu exista tehnologie și internet, o lume netulburată de satanism și droguri. Tot așa, mă gândesc la un trecut fericit sub aparență, al căminului fericit și al conviețuirii depline între bărbat și femeie.

Unde homosexualitatea nu își are locul. Dar m-am născut așa, trebuie să o accept, chiar să fiu mândru de cine sunt și să duc mesajul mai departe în a construi o lume mai bună și fără prejudicii și ură. Nu va fi o viață ușoară și îmi iau multe riscuri, dar cu prețul fericirii adevărate, chiar și dacă numai temporare, și știind că am făcut tot posibilul să fiu sincer față de mine și cei care mă iubesc.”