Acasă Zi de zi Reflector pe halogen

Reflector pe halogen

202
2

Țin minte că eram în cameră cu doi prieteni dragi din liceu. Nu îi văzusem de mulți ani. Eram atât de emoționat de revederea lor, încât tremuram nevrotic, fără să îmi pot explica de ce, din momentul în care i-am zărit. Îmi era tare dor de ei și de ceea ce re-trezeau în mine. Cele două cafele pe care le-am băut înainte de a-i invita la o bere, la mine, mi-au părut a fi foarte lungi și foarte amare.

După jumătate de oră de amintiri depănate, nu îmi mai amintesc aproape nimic. M-am rupt de ei, de realitate, de tot ceea ce mă înconjura în acel moment. Și am trântit ușa în urma mea, lipind pe vizorul ei, stupid de mare, o bandă izolatoare din aceea neagră, opacă. Ar fi fost singurul punct în care se mai putea accesa interiorul, prin curiozitatea privirii. Am mers pe meleaguri liniștite, am atins cerul, am zburat pe deasupra munților, am văzut spirale colorate, un mic Budha care chicotea liniștitor. Auzeam vag glasurile lor: „Nu s-a schimbat deloc”, „frate, cum e acolo pe norișori?”, „trebuie să îi facem neapărat cunoștință cu Cutăreasca…” și răspunsul „da… ar fi perfecți împreună… ”, „bă omule, dar nu te-ai îngrășat deloc!?”, „frate, ăsta tot nebun e…”, bla bla bla și bla.

Mi-a trecut prin fața ochilor tot traseul copilăriei și al adolescenței, preț de câteva clipe. Am avut un șoc în momentul în care mi-am dat seama că m-am înstrăinat așa de mult de ceea ce am fost, încât uitasem multe detalii mărunte. Nu-mi venea să cred că gustul acestor amintiri este exact ca acela al ierbii proaspete, rumegate pe stomacul gol, la magnitudini imaginative. Am supt fiecare dintre aceste amintiri ca pe o felie de lămâie, ronțăind chiar și coaja, pentru a-mi „trezi” gustul realității prezente.

Nu aveam nici măcar puterea de a-i contrazice, nici măcar puterea de a da explicații de bun simț la întrebări care pe ei probabil că îi măcinau mai mult decât pe mine. Doar ce le dădusem „vestea” că eu nu mai fusesem interesat de fete cam de pe vremea ultimei noastre întâlniri, adică acum mulți ani. Pentru ei nu era decât o confirmare a unor bănuieli pe care le avuseseră tot cam atât de demult.  Și tocmai de aceea nu am considerat necesar să dau explicații.

Mi-am continuat drumeția mea în trecut, pe meleaguri pe care le credeam uitate. De care fugisem ca un laș, în căutarea a nu știu ce sau a nu știu cui. Am revăzut locuri încărcate de amintiri, trăiri de o cruzime zdrobitoare, embrioni de suflete cu care m-am tăvălit atât în noroi cât și în zăpadă, semințe de idei care mai târziu s-au transformat în plante, unele carnivore… și toate acestea pe un fundal sonor asemănător cu susurul izvorului, freamătul pădurii și liniștea asurzitoare de pe valea Cerbului, noaptea, unde mergeam în fiecare  an, de mic copil, cu cortul.

Am plutit suspendat în neant, am fost ceea ce știam că suntem toți, încă înainte de a ne naște – dacă spun „dumnezei” exagerez? Am obținut aprobul zeilor, am găsit locul unde am stat mereu, m-am odihnit culcat pe vârful brazilor și mi-am lipit urechea de învolburarea unei cascade.

Această senzație a revederii celor doi prieteni este genul acela de sentimente pe care le trăiești rar, cel puțin așa e la mine; sentimente care te impresionează doar pentru că nu au mai existat în tine până în acel moment, doar pentru originalitatea lor, fiecare din ele luând „Oscar”-ul clipei respective. Mă simțeam în același timp atât de aproape de ei și în același timp atât de departe, încât mai că îmi părea rău de ușa trântită în urma introspecției pe care am avut-o, mai că-mi venea să îi strâng la piept pentru a le arăta sentimentul de dragoste inexplicabilă pe care mi-l creează. Era acea liniște sufletească de atunci când te simți împăcat cu tine însuți, acea plăcere de a sta singur, nestingherit în gândurile tale și fericit fără motiv. Da, exact, în prezența lor mă simțeam la fel de bine ca și în lipsa lor. Nu știu dacă sunt capabil să explic această calitate a unui prieten: aceea de a fi o parte din tine, aceea de a se mula atât de bine pe ființa ta, încât să îl consideri parte din tine și aproape să uiți că este fizic prezent lângă tine. Un singur om cunoșteam până acum, care să mă facă să mă simt atât de bine, încât în prezența lui mă simt, tot timpul, singur și fericit.

Dar vorbele erau de prisos. Gesturile ar fi părut exagerate. Substanța fizică era incertă și lipsită de justificare. M-am mulțumit să închid ochii.

Prietenii mei sunt eu, sunt bucăți de „eu”, tăiate asimetric de o mână pe care o numim Dumnezeu, pe un fund de lemn, pe care îl numim viață. Prietenii mei sunt timpul, în toată splendoarea lui: trecut, prezent și viitor.

Acum ceva vreme avusesem un vis straniu, asupra căruia îmi promisesem că voi reveni, pentru lămurirea lui. Se făcea că mă joc cu un fel de puzzle: puteam mânui imagini, sentimente, evenimente, sunete, „videoclip”-uri, voci, oameni, toate legate într-un fel sau altul de viața mea. Le puneam cap la cap, ca pe niște piese de puzzle. Nu țin minte dacă piesele apăreau de nicăieri sau dacă exista o sursă finită (sau nu) de piese. Cert este că atunci când luam în mâini, cu delicatețe, una din piesele de pe masa din fața mea și o „lipeam” lângă celelalte, aveam sentimentul împlinirii, al întregirii, acel gen de sentiment pe care îl are și puzzle-ul pe care încerci să îl pui cap la cap. Șimțeam că viața mea este acea imagine, rezultată din contopirea tuturor pieselor, fiecare unică, fiecare având o singură posibilitate de alipire de o alta, fără a putea ști sau controla rezultatul final al jocului meu. Totul era o joacă ce avea un iz serios, datorită senzației că mă jucam cu traiectoria vieții proprii.

Acum, după ce am deschis ochii, am realizat și însemnătatea celuilalt vis, alipind încă două piese de puzzle, rătăcite până acum pe mobila prăfuită.

Articolul precedentEpoca de piatra
Articolul următorDespre varsta.
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here