Acasă Zi de zi Puţini sunt Îngeri „part. 2” – sărutul unui demon!

Puţini sunt Îngeri „part. 2” – sărutul unui demon!

431
4

Pentru a continua articolul trecut „Puţini sunt Îngeri”, voi intitula astfel acest articol, să-i zic, puţin ambiguu. Pentru început, voi încerca sa mulţumesc unei persoane, nu voi da nume, care nu prea apreciază frumuseţea unui act teatral când îl vede, în cadrul căruia sunt ascunse elemente reale cu subînţeles. Acum nu mă iau personal de acesta, îi respect opinia dată, are tot dreptul la cuvânt, dar ar fi mai bine să-şi păstreze mici fantezii excentrice pentru el, şi-l aştept cu noi comentarii.
Iată că ziua cea mare îşi făcu simţită prezenţa. Eram la mare, eh!, mă rog pe undeva pe-aproape în aşteptarea lui Făt-frumos, care nu se sfii să apară pe calul lui alb ca zăpada, căzută în cea mai splendidă zi de ger iernatic, sau in cazul meu sub soarele torid de la litoral. Începusem conversaţia telefonic cu câteva ore înainte de întâlnirea noastră, şi bineînţeles tonul meu vocal reuşi să-l irite puţin. Eram cuprins de un neant de gânduri: Cum va reacţiona?, Îi va plăcea oare ce vede?, Nu cred că sunt pregătit să dau ochii cu el? etc. Şi lista poate să continue. Însă, fiind cu privirea spre vaporul suspendat din gară, şi încercând înainte ca el să apară, cu sfială să scap de o ţigancă drogată, cred, care vroia să-mi ghicească câte sunt în lună şi câte sunt în stele (ok, mă simt parcă în poveştile persane din Prince of Persia), am rămas şocat de puştiul care se profila orizontului meu vizual. Înalt, şaten-blond, exact cum îmi zisese că se va vedea părul lui la soare, nişte ochi limpezi si adorabili şi un zâmbet ştrengar, care îmi răpise pentru câteva clipe suflul. Îmbrăcăminte asortată foarte bine, eh! Un tricou rosu inchis, nişte blugi albaştri oceanici, ador culoarea respectivă si un inel pe care el îl consideră pentru copii, ironic totuşi. A! şi tenişi.
Eram tăcut, poate mult prea tăcut, dorind să-l privesc fără să mai zic absolut nimic. Cu toate că el încerca să mă facă să scot ceva pe buzele mele ferecate. Însă cu greu reuşi să facă asta, şi într-un final am rupt tăcerea şi am reuşit să trec peste timiditatea copilărească, aventurându-mă împreună cu el în marea nesfârşită de priviri şi vorbe rebele şi totuşi stângace. Avându-l acum în faţa mea, chiar vroiam să-l iau în braţe, să-l sărut şi astfel să-i simt prezenţa dominantă lângă mine. Pe dracu vroiam să cuceresc lumea defunctă şi morbidă a societăţii româneşti, plină de îmbâcseala mohorâtă a unei zile fierbinte de vară, îmbătată de smocuri de ţigări, care mai de care macabre. Îl aveam aproape şi totuşi atât de departe, mă durea acest lucru, însă trebuia să păstrăm anumite aparenţe.

Este totuşi mai mic ca mine, însă îl doresc enorm, îl vreau parte a vieţii mele, însă ştiu că nu este posibil să ai pe cineva „forever”, împotriva voinţei lui. Cred că mă simt asemenea unui damnat deluzoriu, rătăcit pe marea stingheră a singurătăţii, ascultând melodia „Teb Obicham” şi suspinând cu fiecare literă tastată pe umilul meu PC, pierzându-mă în mesajul piesei, ce vibrează odată cu mine, în hăul lăuntric şi crud. Cred că versurile următoare îmi reprezintă perfect starea sentimentală care mă domină pregnant: „Te iubesc, vreau doar sa fiu cu tine, /Vreau din nou să seduci corpul meu nebun.” (Teb Obicham – Te iubesc).

Revenind, am zăbovit câteva minute pe una din băncile din parcul din apropiere, lângă o fântână arteziană mirifică, nu la fel de fierbinte ca el, însă am decis să mergem pe plaja, unde aveam sa ne pierdem printre razele soarelui salbatic.Am pierdut cam o oră şi jumătate învârtindu-ne debusolaţi pe plaja imensă în căutarea unui loc mai ferit. Am simţit nisipul fin şi colţuros pe alocuri din cauza scoicilor sfărmate, dar nimic din toate acestea nu contau, deoarece eram cu el, cu „îngerul meu”, ce-mi vrăjise nopţile stând de vorbă la telefon. Cu surprindere constatai că vocea lui nu era diferită de cea de la mobil, şi mă atrăgea enorm. Doar glasul lui e de ajuns să mă excite, şi-mi zbură prin minte tot felul de fantezii bizare şi perverse.
Pe dracu, cred că m-am îndrăgostit fără s-o vreau! Nu ştiu însă dacă şi el simte acelaşi lucru, însă tot ce înţeleg, este, că acum nu doreşte o relaţie, ci doar amici, fie ei şi cu beneficii. Hmmm… urăsc asta! Însă nu-l voi presa şi voi aştepta cuminte într-un colţ al minţii mele, şi voi spera către o poveste de dragoste, poate realizabilă ori numai de scurtă durată. Tot ce este frumos are insa un sfarsit, chiar unul tragic aici. -Voi reveni cu detalii-

4 COMENTARII

  1. Prima parte a articolului m-a delectat prin preludiul fantezie, pe care l-ai compus cu măiestrie. Gesturile şi ticurile lui, atingerile sale frugale şi cadrul în care sunt plasate sunt elemente încântătoare. Poate tocmai acest cadru obscur l-a înfluenţat, noaptea. Şi de aceea nu e înger, ci demon, „un mort frumos cu ochii vii, ce scânteie-n afară”.

    A doua parte m-a lăsat perplex. Nu sunt în stare să mă leg de ceva. Dacă aici eşti tu cu adevărat, ţi-aş spune că Făt Frumos este fiul castităţii prin origine, el nu seduce, nu încântă, nu vrăjeşte; el răpeşte. Poate în tagma trubadurilor îi vei găsi pe cei dinâi

  2. @Luckyme, corect, ai nimerit bine! Mie imi place sa scriu foarte mult, ei bine, nu corect gramatical uneori, imi cer scuze pentru asta T_T”. In prima parte a articolului recent, cat si a primului articol cu aceasi tema, am creea o panza fictiva, reala. Tot ce descriu sunt simple lucruri reale, pe care le ornamentez, le cizelez putin, dand spre obscur desori; insa sunt parti din mine, si asa sunt eu cu adevarat. Partea a doua articolului, imi spune regretul si amaraciunea. Poate de aceea iti pare mai confuz si subit. Eu iti apreciez comentariul dat, si te astept si cu alta ocazie, toate cele bune!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here