Există o legătură intrinsecă între: cuvânt – trăire – sentiment – convingere.
Cuvântul ține locul unei persoane. Vă amintiți de exemplu expresiile: “Îți dau cuvântul meu de onoare!”, “spun adevărul”, “mă voi ține de promisiune”, etc.
O parte din ele au un efect pozitiv: “te iubesc”, 🙂 “ești o ființă adorabilă”, “te accept așa cum ești”. 😀 Expresii care trezesc în noi sentimente de bucurie, ne fac să zâmbim și de nu chiar să fim fericiți, dacă ele sunt autentice. Depinde și cine le spune.
Sunt cuvinte care provoacă suferință, tristețe: “nu ești bun de nimic”, 🙁 “ești un om incapabil, un laș”, “nu te-ai uitat oglindă azi?” 😡 . Modul de a percepe al celuilalt mai ales atunci când este unit cu un pic de răutate te schimbă la față, ești un alt om. Cuvântul reprezentat simbolic poate fi atât o floare cât și o piatră. Dacă am fost lezați de cineva, purtăm acea rană pănă se va vindeca. Prin el fie îl apropii pe cineva de tine fie il ții la distanță pentru o perioadă mai scurtă, mai lungă sau pentru toteauna.
Ce s-ar face știința, comunicarea fără cuvinte? Orice informație ar fi imposibil de transmis fără acest cod. Cuvântul descrie persoana: “Nu știu ce are că nu-mi spune!” (de unde și concluzia că e o persoană introvertită!).
Un cuvânt are mai multe sensuri. Știați că există un oraș în Croația care se chiamă: Pula? Sau că în limba italiană însemnă “pulbere”? În limba română nu vă mai explic deoarece știți deja semnificația.
Tind să cred că expresia: “I love you”, e una din cele mai cunoscute expresii de pe mapamod. (sau poate “mama”!?). Uneori ne exprimăm astfel: “Te iubesc din toată inima”. Și cu restul corpului ce faci? Inima e simbolul întregii persoane.
Prin cuvânt îl poți cunoaște pe cel de lângă tine, poți construi un sistem filosofic, poti aprofunda istoria omenirii, poti spune sau distorsiona adevărul, poți manipula sau convinge. Cuvântul are o forță extraordinară e o punte de între doi subiecți care poartă cu sine un bagaj sentimental. El este ca o hrană zilnică de care nu ne putem lipsi. Fără această materie am îmbătrânii mult mai repede.
Dar atunci când cineva nu mai are nici un cuvânt pentru tine! Cum poate fi interpretată această atitudine?
dupa cum ai subliniat si tu cuvantul are foarte multa putere.
in gadirea greceasca si egipteana, cuvantului ii era atribuita valenta de pharmakon. adica si drog si medicament.
fara cuvant nu putem face nimic.
Ca sa iti raspund la intrebare… cand cineva nu mai are cuvinte pentru tine, atunci ajuta-l sa nasca unul nou. 😉
da-i puterea sa il gaseasca. Poate doar l-a ratacit pe undeva, si sta cuminte intr-un sertar, asteptand sa fie scos la lumina si rostit.
Multumesc pentru completare
O mica observatie, aici (“Orice informație ar fi imposibil de transmis fără acest cod. “) ai exagerat putin importanta cuvantului.
De fapt, într-o discuție față în față, limbajul non-verbal reprezintă 70-80 la sută din mesaj… Orice ai zice, întotdeauna se vor acorda prioritate gesturilor și mimicii.
Acum, că suntem în era Internetului, cuvântul a căpătat o importanță pe care în alte ere nici nu ar fi avut-o. Proporțional, a crescut și puterea acestuia.
Însă îmi aduc aminte că am citit undeva că vorbele rostite și scrise pot fi considerate acte de magie acum câteva sute sau mii de ani. Probabil pe vremea aceea erau mai puțini oameni literați decât azi… Cuvintele erau cântărite cu atenție, nu aruncate ca în prezent.
Mi-a plăcut postarea ta, Avocatus. 🙂
Imi vine in minte expresia: “o imagine e cât o mie de cuvinte”.
Totuși, cuvintele au importanta lor mai ales când reactualizăm trecutul. Ne amintim locul, ziua, timpul si ceea ce am vorbit cu o persoană.
Mie unul nu mi-ar place să privesc un film fără sunet, fără cuvinte. Nu am răbdare și nu aș ajunge la mesajul lui.
Serios? Atunci ar trebui să vezi de urgență filme mute. Să vezi ce intensitate aveau ele! Diferită de cele de azi, dar cumva te prinde…
Cuvântul poate crea cel mai frumos vis,dar poate și să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greșită a cuvântului creează iadul pe pământ(more or less). Însă pentru mine cuvintele sunt doar cuvinte, le știu sensul, semnificațiile (doar am făcut jurnalismul),le știu și puterea…dar nu trebuie să te lași influențat de ea. Deși prin cuvinte se transmit sentimente, stări, reacții ș.a.m.d , a te lăsa neinfluențat de puterea lor poate credeți că nu sunt om…dar ȘOC!!! Sunt om! Dar am încetat să mai fiu afectat de cuvinte când am înțeles că…sunt doar cuvinte! Poate sunt nebun…who knows! :))
Cuvântul e formatorul lumii. O lume nouă apare imediat ce este numită, adică invocată să apară. Spunem “copac” și un copac răsare imediat în mintea noastră, ca replică fidelă a celui cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.
Puterea cuvântului vine din faptul că provoacă Nimicul la manifestare. Acesta e și motivul semnificației sale religioase profunde (“La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. […] Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” – Ioan 1:1 și 1:14). Ceea ce numim “Cuvânt” e puterea de a vedea fața (și fala) Adevărului. În sens profan, cuvânul e o unealtă de extracție a Adevărului sub forma brută a corectitudinii. În sens mistic, Cuvântul reprezintă puterea creatoare a Ființei, manifestată ca deschidere spre necunoscut. Nimicul este lăcașul Ființei, iar cuvintele sunt ochii cu care-L percepem. Vederea prin Cuvânt poate fi mai bună sau mai proastă, de ea depinzând în ce măsură cineva poate desluși Adevărul.
Prin cuvinte, ne însușim lumea, o luăm în posesie și o putem chiar inventa. Dar, așa cum vederea nu ne scutește de iluzii, nici Cuvântul nu ne scutește de locuirea unor himere. Nu putem avea niciodată garanția că ceea ce este reprezentat și numit prin Cuvânt chiar există, așa cum posesia unei hărți nu are nimic de-a face cu parcurgerea (și, mai ales, cu experiența) teritoriului respectiv. Putem doar stabili un limbaj comun, un mijloc de orientare în Nimicul pe care-L locuim și care, în virtutea faptului că nu-L putem cunoaște pe de-a-ntregul, ne locuiește (până la a ne înlocui, atunci când – murind – ne dispare complet puterea de a-L percepe). Suntem stăpâniți de tot ce nu putem stăpâni. Cuvintele (și, mai general, limba) reprezintă limita relației noastre cu necunoscutul. E o limită mobilă, o interfață prin care tatonăm și explorăm lumea și prin care ne ferim să-i cădem pur și simplu pradă.
Prin faptul că ne e comun tuturor, Cuvântul a devenit o unealtă a înțelegerii dintre oameni. Spre deosebire de animale, care se recunosc și se înțeleg reciproc aproape exclusiv prin simțuri (miros, auz, văz etc.), oamenii se folosesc de gândirea abstract-simbolică pentru a-și organiza și integra din punct de vedere senzorial existența în lume. Mintea umană e un algoritm de operare care supune realitatea înconjurătoare unei codificări prin limbaj, iar principiul după care funcționează limbajul este Principiul Identității, potrivit căruia lucrurile identice sunt numite la fel. Pornind de la acest principiu, diferența (dintre lucruri) e secundară identității. Dacă ar exista un Principiu al Diferenței, în numele căruia am reuși să înregistrăm lucrurile în-ele-însele (adică în baza diferenței lor interioare, așa cum se raportează fiecare la Nimicul ce-i dă naștere, deci nu ca o diferență între lucruri având o identitate fermă și fixă) atunci Cuvântul nu și-ar mai avea rostul. Prin Cuvânt se statuează Identitatea lucrurilor, care este fundamentul lumii noastre și ancora noastră principală în realitate.
Principiul Identității, în baza căruia lucrurile pot fi numite, încadrează existența lucrurilor nu sub raportul relațiilor dintre ele, ci din punctul de vedere al raportării lor la Unul originar. Lucrurile care sunt la fel nu au nume identice datorită faptului că arată la fel între ele, ci pentru că ele au aceeași raportare la Unu (respectiv, aceeași raportare la sine). Există, prin urmare, posibilitatea ca lucruri diferite să se numească la fel pentru că sunt de fapt un Același al Ființei.
Cuvântul are această capacitate uimitoare de a cuprinde asemănarea lucrurilor dincolo de deosebirea lor aparentă. Din păcate însă, Principiul Identității a devenit în timp (prin neînțelegerea raportului cu Ființa) un Principiu al Certitudinii, transformând menirea Cuvântului din aceea de transcendere a diferențelor în cea de discriminator al diferenței, cuvântul ajungând astfel să certifice existența prin reducere la una din ipostazele ei aparente, treacând implicit sub tăcere evidența esenței (acel “dincolo”, care rămâne întodeauna neacoperit de cuvinte). Aceasta a făcut din Cuvânt ca instrument de putere (prin care puterea se exercită), un instrument al Puterii (puterea care subordonează cuvântul). Așa s-a ajuns la opoziția cuvânt contra Cuvânt, care face ca numele fiecărui lucru să înlocuiască lucrul însuși.
😎