Ma tot intreb de-o vreme incoace “Unde ne grabim?”. De ce alergam spre un finish unde chiar nu conteaza timpii. In fiecare dimineata imi beau cafeaua. Uneori obisnuiam sa o beau grabit, sorbind cateva inghitituri, amara, neagra. Cofeina sa contina. Mi-a zis despre “cafea” ca nu se bea. Se contempleaza. Nu o sorbi, pe graba, in picioare. Iti gasesti pozitia comoda in scaun, tii ceasca in palme, cu grija sa nu o scapi din maini, sufli usor peste spuma de lapte, creezi vartejuri in care sa-ti ineci gandurile negre.
Mi-a aratat intr-o dimineata cum sa iubesc momentul. Cred ca am inteles si diferenta intre “Hai sa bem o cafea!” si “Hai sa stam la o cafea.”. E o diferenta enorma. Cafeaua, indiferent de modul de servire, nu este o actiune. Cafeaua e o stare. Cafeaua e subiectul, nu predicatul.
De asemenea, mi-a mai povestit despre flori. E grotesc sa oferi flori taiate. Muribunde. Cum sa oferi o bucata din ceea ce simti, cum sa incerci sa creionezi o forma oferind ceva ce este sugrumat, fara viata?
Asta m-a invatat el. Sa-mi incetez existenta de verb. Mi-a aratat frumusetea subiectului intr-o propozitie. Sa nu mai strig la vreme rea ‘’Ploua!’’, ci simplu ‘’Ploaie.’’ Sa nu exclam, doar sa pun punct. O sa va nenorocesc cu repetitiile. Dar ‘’Ploua!’’ este apasare. ‘’Ploaie.’’ este deja o stare de care am invatat (cu greu) sa ne bucuram impreuna.
La fel, ‘’Zambeste!’’ a devenit ‘’Zambet.’’ Am renuntat la verbe pentru ca de cand a aparut el am invatat sa nu ma grabesc nicaieri. Am devenit omul pe care il bucura substantivele: asternut, pleoape, buze, miros, respiratie, placere. Mi-a spus ca viata noastra e facuta din substantive, din stari: “Uite Robert ce frumoasa e noaptea…”
Abia acum stiu ca invers e imposibil. Un substantiv nu-l poti descrie printr-un sirag de verbe. N-o sa-i multumesc pentru ca si-o va lua in cap, insa am inceput sa inteleg sensul in care alergam singur, ca un nebun, era de fapt contrasensul.
E profesorul meu de viata simpla. Am aflat de la el cum sa-ti desenezi trairile in cuvinte putine. Am invatat cum o gamaloaie de numere, semne si matematici se poate reduce la o simplitate debordanta. Am incetat sa-mi gandesc trecerea spre mai mult. Acum, privindu-ma in oglinda, vad o cochilie creata de un artist. Nu-mi mai complic viata cu locutiuni si interjectii. Un tricou mototolit si patat, pus pe trupul meu firav (de femeie) are efectul celui mai migalos make up. O dimineata in care pasesc cu talpile goale, infofolit in halatul de baie si ciufulit dupa somn, in bucataria unde el obisnuieste sa manance cu mainile, valoreaza cat o cina romantica de trei stele Michelin, in golf, la El Bulli. Inca o chestie pe care n-o stiam despre mine pana sa imi spuna el. Am ochi frumosi, asa mi-a spus (demult). 😛 Si prefera sa-mi las mereu la vedere ochii.
Iubirea noastra (eu asa prefer sa o numesc, in fapt nu stiu ce e…) nu-i decat un substantiv comun. Si, totusi, atat de rar.
Incerc de ceva vreme sa te/va inteleg pe amandoi, sau pe tine, in fine, nu ne cunoastem decat din vedere, insa niciodata nu v-am putut intelege “relatia”. Aici spui ceva despre el, prin 9.03 ziceai altceva despre un alt el… bat eu campii sau… am inteles eu totul pe dos?
Anonim~
E vorba de “mai multi”. Exponential.
Depinde de cat de mult doresc sa deschid/inchid ochii si de cat de “decapotabila” este masina fiecaruia. Eu cred ca indarjire ca numai cei care strabat fiecare straduta pot cunoaste un orash si nu cei care se urca pe cel mai inalt punct al orasului sa-l vada “tot”. Bineinteles, stradutele trebuie sa fie deschise publicului trecator. 🙂
Tot ce exprim pe acest blog sunt franturi din diferite stari de spirit pe care le simt in diferite momente. Iti irosesti timpul incercand sa intelegi, (Nici eu nu ma inteleg uneori, din fericire) cu atat mai mult cu cat ma cunosti “din vedere”. E imperios necesar sa intelegem. De ce?
Tot ce trebuie sa incerci este sa vezi/simti toate subtilitatile, intelesurile… eu nici macar nu beau cafeaua cu lapte. O prefer asa… simpla, goala, fara lapte, fara zahar. Daca ti-as marturisi ca acel “el” este alter ego-ul meu, ai mai cuteza in dorinta de a intelege “relatia”? Sau daca ti-as spune ca acel “el” este un amant cu care imi duc existenta la acelasi hotel, aceeasi camera? Te invit sa recitesti acest post si inlocuieste acel “el” cu variantele propuse.
Un mic secret: nu am nici macar halat de baie. Hmm?
Cu drag,
R.
NO COMMENT….
Hmmm…, aceasta abordare – deloc “simpla”, ci, cu deosebire, introvert-meditativa – este dovada unei maturitatzi la care putzini dintre noi, aceste experientze terestre, avem ragazul, intzelepciunea, deloc-superficiala capacitate interrelatzionista de a anializa esentza unei secunde, unei clipe, unui respir, unei lacrimi sau unui zambet non-afishat, dar… resimtzit si anticipat… Este acea scanteie – daruita, categoric, de o persoana careia nu-i suntem indiferentzi – care declansheaza, de fapt, primul moment real al VIETZII… Faptul ca ai ajuns la certitudinea inutilitatzii verbului, nu denota pasivitatea (cum ar fi inclinatzi unii sa o catalogheze), ci, din contra, este scanteia care itzi da ACEA incredere in tine insutzi, ACEL respect fatza de propria ta persoana, ACEL echilibru interior necesar trecerii la actziune…, renuntzand la cliseele blazarii si desconsiderarii… Este precum ai reinventa rasaritul soarelui existentzei tale… Toata gratitudinea pentru “iluminarea” substantivului subiect…
Anonim~
Uite, stradutele sunt deschise caci e sezon estival. Te invit (cu drag) la o plimbare “prin centru”. Gasesti tu o modalitate de a-mi da de stire cand doresti. O idee ar fi formularul de contact. Dar sa nu spui la nimeni ca ti-am zis. 😀
Ady69de~
Ma gandesc sa ma fac GHID turistic. 🙂
In cazul asta era bine sa nu existe deloc comment-uri, chiar nu e nevoie de nimic adiacent… e simplu… frumos…
De mult n-am mai citit un post frumos…
Bravo
perfect.democratia totala a gandului si cuvantului. foarte frumos.:)
Pt. FireMan
Prin definitzie, omul este eterna contradiktzie… Daca intr-adevar credeai ca aceasta sinceritate-textuala nu are nevoie de comentarii, stau si ma-ntreb cum de ai cedat autocontrolului si nu te-ai “sfiit” sa afishezi gandurile tale… Este optziunea si dreptul fiecaruia sa reactzioneze sau nu, fara sa aiba nevoie de supervizarea sau acceptul unui “judecator”…
Fata, am mai sugerat cuiva sa se sinucida, nu cu atata convingere … si mi-a parut rau… insa in cazul tau m-as bucura sa se finalizeze intr-un mod fericit si comod pentru toata lumea… Umbra pe care o faci e mai importanta …
Credeam ca subiectzii psihopatologici poarta un diagnostic pentru “suferintza” lor, dar, se pare ca a aparut un nou diagnostic in vasta paleta a bolilor neuropsihice: FireMan… Poate suna provocator, dar acest “fenomen” trebuie tratat cu indifirentza, compasiune si nepasare…
…”Am citit povestea ta/ Pe o ceasca de cafea..” ..parca asa sunau aproximativ doua versuri dintr-un cantec la moda. Intr-adevar, diferenta dintre “a bea o cafea” si “a sta la o cafea” este enorma. Pana la urma, la o ceasca de cafea poti povesti o viata, este o stare, un substantiv. Intr-o propozitie obisnuita gasim un subiect si un predicat. Dar nu intotdeauna. Exista propozitii formate doar din predicate, deci relatia dintre cele doua nu este una simbiotica, cu toate ca ambele pot exprima stari. Si daca natura unei stari este de predicat, de verb, cum se poate transforma in substantiv?
mă întreb ce s-o fi născut mai întâi – verbul sau substantivul? probabil substantivul, că doar boala cea mai grea de care suferim noi, oamenii, e să numim lucrurile. numindu-le, le pierdem din vedere faţa ascunsă, nenumită şi tulburătoare.
că verbul s-a născut din substantiv o dovedeşte faptul că aproape orice verb poate fi substantivizat, însă nici un subtantiv nu se pretează la… verb-alizare. singura “verbalizare” la care putem recurge în cazul substantivelor este tocmai rostirea lor. de unde deducem, în pur spirit cartezian, că verbul nu reprezintă altceva decât însăşi înclinaţia noastră maladivă de a recurge la substantive. cuvântul este felul nostru de a privi lumea ca pe o mortăciune, ca pe un cadavru care se cere despicat, disecat, cunoscut şi în final… folosit.
din cauza asta, contrar oricăror aparenţe, Măria-Sa Verbul e totuşi mai important decât substantivul, pentru că deşi verbul (cu v mic, pentru că, nu-i aşa, “verb” este şi el un amărât de substantiv comun) s-a născut din substantiv, substantivul nici nu ar exista dacă Verbul (pornirea noastră spre acţiune şi eficienţă maximă) nu ne-ar fi mânat de la spate, drăceşte, în cursa nebunească de domesticire şi supunere a lumii prin Cuvânt.
da, “La început a fost Cuvântul” – aşa spun scripturile, şi pe bună dreptate. de la Cuvânt ni se trage totul. odată numită, lumea este recreată – de astă dată după chipul şi asemănarea omului, devenit peste noapte dumnezeu. dumnezeu însuşi nu e altceva decât faţa pornirii noastre spre megalomanie şi putere.
însă nu mă îndoiesc că vreodată, cândva, pornirea noastră de a scoate la suprafaţă natura dumnezeirii noastre, numai şi numai pentru a profita de ea, se va fi răzbunat pe noi, creatorii de ocazie. deja propriile noastre creaţii (care, fără a greşi prea mult, pot fi în întregime subsumate substantivului tehnică) se răzbună pe noi, în sensul că nu noi stăpânim tehnica ci tehnica însăşi e cea care a ajuns să ne domine şi să ne conducă. pornirea noastră spre domesticirea lumii a ajuns să ne domesticească şi să ne transforme în maşini.
chiar dacă, uneori, reuşim să ne savurăm cafeaua, să ne înecăm pentru o clipă în întunericul din ceaşcă şi să uităm că nu preparăm cafeaua decât pentru a o bea (într-un final 😉 ), tot nu se poate spune că ne-am trezit pe deplin. e bine, însă, că am ajuns să contemplăm… contemplarea. într-o bună zi, atunci când ne vom fi plictisit de a mai contempla lumea la modul subiectiv (sau “subiectiv-substantivizat”, dacă e să fac un împrumut stilistic gen 69), vom realiza că şi a fi subiectiv e tot o formă de obiectivitate, izvorâtă din aceeaşi pornire nefastă de a vedea până şi subiectul ca pe un obiect (ce-i drept, ca pe un obiect mai special).
marii guru în ale spiritualităţii şi filozofiei nu încetează să propovăduiască transcenderea dualităţii subiect-obiect şi apariţia “non-dualităţii” ca tărâm al fericirii supreme, atemporale, semn al… integrării noastre în Absolut. n-aş vrea să mă iau totuşi de niciuna din aceste minţi luminate, dar nu mă pot abţine să remarc un fapt ce ţine de bunul simţ, anume că orice preocupare spirituală (sau religioasă, că ambele sunt făcute din acelaşi aluat), inclusiv filozofia, are la bază instinctul omului de a cădea întotdeauna în picioare şi, dacă se poate, de a rămâne mereu deasupra, cu orice preţ. însă într-o bună dimineaţă, atunci când ne vom fi trezit cu toţii şi când nici nu vom mai avea nevoie de cafea, ne vom da seama că, până la urmă, preţul ce se cere plătit pentru a fi deasupra este nu doar de a şti cum e să fii dedesubt, ci chiar acela de a fi mai jos decât îţi doreşti. asta ca să mai poţi, în continuare, să-ţi permiţi să doreşti fără să vrei.
căci dorinţa care vrea e o dorinţă de putere, şi prin aceasta se dovedeşte a fi o dorinţă fără de putere – o dorinţă moartă. iar dorinţele moarte sunt cele care nu-şi află în veci alinarea, bântuindu-ne zilele cu ideea că visele trebuie împlinite. dorinţele moarte (fantome ale dorinţelor reale) sunt cele care se reproduc pe sine fără încetare, în căutarea unor “împliniri” incapabile să aducă vreo satisfacţie reală.
doar dorinţa care ascultă e o dorinţă vie, singura pe care nimic nu o poate stinge – nici măcar împlinirea ei. dorinţa vie e dorinţa care fuge de ea însăşi, dorinţa pentru care împlinirea nu este un scop în sine, ci doar mijlocul spre nicăieri şi spre Nimic-ul din care ne-am născut. trăim tocmai pentru că suntem o dorinţă fără de voie şi fără de stăpân. trăim pentru că suntem trăiţi de viaţa însăşi. cu cât mai mult ne luptăm să trăim (luptând pentru viaţa noastră), cu atât mai mult ne luptăm cu propria noastră viaţă, punându-i botniţă şi lesă, jug şi plug, sau şa, hamuri şi căpăstru – după viziunea şi imaginaţia fiecăruia.
cert este că, începând de astăzi, cafeaua nu va mai avea acelaşi gust. şi asta numai din cauza ta, Robert~ !
8)
iulia~
desi la prima vedere pare imposibil, exista si propozitii fara predicat. de exemplu: “frumos post!”. predicatul este aici subinteles – “frumos [este] (acest) post!”. alt exemplu: “[nu e] nici o problema!”
prin contrast, in propozitiile defective de subiect (e.g., “ploua.” sau “acum mancăm.”) subiectul nu e atat subinteles, cat dedus – fie din experienta (primul caz), fie in mod logic (in cel de-al doilea).
de aici rezulta ca predicatul nu e important decat in raport cu subiectul pe care il deserveste si caruia i se supune, dar in rest predicatul (ca parte de propozitie) si verbul (ca parte de vorbire) sunt infinit mai… esentiale (scuzat fie-mi pleonasmul) decat subiectul si, respectiv, substantivul.
cu alte cuvinte, predicatul poate exista si in lipsa subiectului, pe cand reversul nu este posibil, fiindca insasi notiunea de “subiect” se refera, prin definitie, in mod specific, la ceva/cineva care face o actiune.
subiect “inocent” nu exista; iar daca pretinde ca e inocent devine fals. predicatul este insa imun la ideea de inocenta pentru ca nu e obligat, prin constructie, sa deserveasca nimic altceva decat pe sine insusi ca unealta/instrument al actiunii.
pentru ca nu predicatul “face” actiunea – el doar o numeste, precum substantivul numeste un lucru. dimpotriva, subiectul e cel care “face” actiunea – pentru asta exista, pentru asta e construit ca subiect, ca sa faca ceva – si tocmai de asta nu are nici un sens ca subiectul sa se complaca intr-o situatie in care sa pretinda, fie si la modul ipotetic, ca ar putea sa nu faca nimic. numai predicatul isi poate permite luxul de a nu deservi nimic el insusi, ci doar de a descrie servitutea.
verbul numeste ceea ce substantivul nu isi poate permite sa numeasca fara sa ucida (recte, actiunea, adica viata). de aceea, se poate spune despre verb ca face ceva interzis, comitand un soi de sacrilegiu (numeste nenumitul vietii). pentru asta verbl poate fi balmat, dar nu invinuit. de vina e realmente substantivul, din a carui categorie formala (gramaticala) si cuvantul “verb” face parte. sau, mai bine zis, de vina e dorinta noastra de a recurge la substantive, pe care le-am conceput ca pe niste arme de cucerire a lumii si ca pe niste instrumente de manuire a ei.
<p>69DE(mento): sa inteleg ca esti infectata, Pisi? :))</p>
Gramatica asta trebuie studiata la o ceasca de cafea 😛
Una mare, dulce si cu lapte nu cum bea “el” amara 😀
Grid~
Gridutz…
Totul depinde de predicat. Subiectul este supus predicatului şi nu invers. Propoziţie fără subiect există. Fără predicat niciodată.
Apoi “cafeaua” fiecăruia poate lua diverse forme. Unii preferă un melange, alţii, ca mine, o beau aşa tare, esenţială, fără chestii care să-i modifice gustul şi savoarea “originale”.
Cu totii suntem nimic mai mult decat niste maturatori de praf de stele, suntem niste “gunoieri” care cauta in tomberoane ceva de consumat. Cafeaua e viata. Ne hranim cu cioburi ce sar din frustrari, nenorociri, nefericiri si “mortii ma-sii’”.
:))))
Nu ridicati praful de stele in eter, ca incep sa visez si nu face bine la narile mele imbibate de esential si original. Pusi LANGA botic daca se supara cineva …
Robert: si tu incepi cu “frustrari”??? nuuuuu… Sper sa nu se infecteze tot bloguuuuu
Buei, io nu incep cu frustrari, io termin cu ele. :))
vaaiii Robert, ti-ai depasit conditia 🙂 iar Grid pe a tuturor 🙂
Ce interesanta savoare induce aceasta blogosfera…, realizam pluricromatica “unicitatzii” fiecaruia dintre noi… Interesanta (si, uneori shockanta – nu neaparat in sens malefic!) abordare a descarcarii noastre interioare (chiar daca doar sub forma unor “banale” cuvinte…)… Ar trebui sa ne alimentam prin acest canal comunicatzional certitudinea diversitatzii noastre, nu sa incercam “jocul” stupid al comparatziilor sau catalogarilor… Incercatzi sa va bucuratzi de existentza voastra fara sa mai apelatzi la nevoia “complimentelor” exterioare… Robert, eshti fenomenal!!!
Pt TOATA LUMEA, mai putin unul…,
Somebody kill that bitch! Neuronul meu NU mai suporta!!!
P.S. Robert dear, NU esti fenomenal, dar sigur esti un fenomen! 😉
Senseless~
Mi-am depasit conditia? Ce conditie dear? Cand?
Ady69de~
Superb creionat… fantastic.
Anca~
Al naturii?
As mai dori sa adaug ceva:
Deci, sunt un fenomen (Anca) fenomenal (ady69de) care si-a depasit conditia (senseless) de frustrat (FireMan).
Robert,
Of course, dear ca al naturii! 🙂 Doar al cui credeai? Ha?
Sau te gandeai la un “deloc fenomenal, ci cu deosebire frustrat fenomen”? 🙂
Kiss ya! 😉
Deja simt nevoia de un “d’ooohhh”.
Voi parea poate ipocrit, dar, sentimentul pe care-l respir lecturand exteriorizarile voastre verbale ma face sa ma “infrupt” din acest sibilinic sentiment al apartenentzei… Ma copleshitzi cu egocentrica voastra “caligrafie”… THANKS!!!
ai uitat de “original” si de “subiect-iv”
= ) ) is hot in here or is it just me?
Anca, sa te pregatesti neuronal cand mai intri : ) )
<p>fă DEşănţato, DEşuchiato, DEbilo, DEpravato, DEplasato şi nu în ultimul rând DE-men-tooooo,<br />
ţi-aş îndesa pe lângă papilele tale gustative şi senzorii tăi olfactivi un maaaare SUBIECT deloc egocentric, care nu are nimic în comun cu caligrafia, dar mă resemnez în faţa minunilor naturii înainte de a scoate şi ultimul strop de mahala din mine. Du-te, FA, tratează-te că nu mai vreau să fiu singurul care te bagă în seamă pe aici. Mari drame existenţiale pare-se că ai suferit de ai ajuns în halul în care eşti.<br />
BEŞI FĂ !!!<br />
(Robert, promit eu că umblu pe stradă şi mai aduc 10, ba chiar 100 în locu’ lu’ asta, numa, îndură-te şi fii puţin comunist… bag-o într-un lagăr de concentrare că,dacă nu, încep să citesc “Mein Kampf”. pleeeassseee)</p>
Credeţi că puteţi păstra o urmă de civilizaţie? Până la urmă ăsta e un blog, nu o piaţă de vechituri unde se adună şi se bat ţiganii pe potentialii clienţi. Chiar aşa. Dacă tot pretindem că suntem si facem, haideţi să ne comportăm ca atare. Putem? Eu spun că putem!
Scufy~
Chiar aşa ! Ai dreptate !
Şi totuşi, de ce să nu dau drumul pornirilor mele mahalagiste (e buna exprimarea?) 🙂 ? Este un blog… e adevărat. Dar este unul filozofic? Sau unul lingvistic unde se vorbeşte în mai multe limbi doar aşa, ca să vadă “prostimea”? sau e unul de “week-fashion”? sau de povesti de adormit copii … cu deficiente…(, ca aia normali nici nu mai cred in povesti)?NU
Îmi permit să scriu ce vreau şi asta îmi place aici. Nu cred că am pretins vreodată că sunt cineva sau fac ceva… cel puţin nu aici…poate doar cu prietenii mei. nu am pretins că sunt nici lup, nici bunicuţă, nici Scufiţă. Nu am pretins cuiva sa creada ce spun, ba nici macar sa citeasca ce spun.Fiecare e liber să creadă ce vrea. Şi să se exprime cum vrea. De ce să ascund un gând sincer, aşa mahalagiu cum e, să şuşotesc pe la spate şi să fac glume înţelese doar de cercuri restrânse, cochetând cu ideea că “vaaaai cine sunt eu”. Nu dom’le. E dă-u-nă-tor. pentru ambele părţi. Eu sunt aşa cum sunt. Cum vreau şi cum vrea fiecare să creadă. Nu cer nimănui nimic. Sunt n exemple în care s-a văzut că pot face abstracţie de acidităţile lansate aici… şi sunt chiar sociabil. Nu cred ca e cazul sa imi fac probleme din cauza adaptarii mele sociale… Aici sunt FireMan, sunt Cristian Andrei, sunt Iulia Vantur, sunt Cristina Senzual, sunt Ionel, sunt Lupu… sunt… cine vreau. In societate … nu e nevoie sa spun cine si cum sunt.
Şi apoi vrei să creadă nefericita asta că tăcerea virtuală echivalează cu admiraţia “fenomenului”? Nuuuu , nu, nu şi nu !
P.S. TU vorbeşti de comportament în societate? TU? (vezi? pur şi simplu nu pot să tac… Ionel, bată-l vina)
P.S.S. Dacă tu crezi că fac panarama asta de mahala cu vreun dram de patos sau seriozitate… şi nu cu zâmbetul pe buze, înseamnă că meriţi şi tu deportarea în acelaşi loc plin cu verdeaţă, cel puţin pe pereţi, ca şi… cei doi neuroni practicanţi de 69 ai sus-numitei suferinde (desigur, asigurându-ţi transportul la clasa VIP, pe locul din dreapta). Acum nu te încrunta, am glumit… Crezi ce vrei… Tzuc virtual LANGA botic (de mâţă SIAMEZĂ).
Io tot stau de vreo 20 de minute si incep cate o fraza, pentru ca apoi sa o sterg. Nu ar fi nimic… in afara faptului ca maine dimineata trebuie sa ma trezesc si eu ceva mai devreme. Telefonului meu nu ii suna alarma decat daca e dat pe “Volume”. Adica aceasta inseamna ca nu e pe silent. Cum e de obicei la oamenii normali, noaptea. Daca unii din voi cred ca sunt ahtiat sa aflu la 00:43 (in timp ce dorm) “news”-urile de pe blog prin SMS-uri, ei bine, TEAPA! VA INSELATI! AMARNIC!
Relativ la “Revolutia de la Grivita”. Io deja stiu ca daca un post nu se incheie cu o paruiala… post-ul acela nu e bun… ceva e putred in Danemarca. Deci, orice post BUN trebuie sa se incheie cu cate o cearta. Punct.
Ma bate gandul sa infiintam o comisie cu (in)juratori si jurati, sa cercetam, sa ne pierdem timpul si capul cu “teluri inalte”, sa gasim victimele si agresorii si apoi sa pedepsim (aspru) nevinovatii…aaa… vinovatii. Asa. (Io as vrea sa fiu femeie de servici daca e liber postul)
Surzii sa vada si orbii sa auda. In continuare.
Noapte buna! Dinou.
<p>sa inteleg ca ai facut din nou update-uri blogului si ai adaugat functia de sms la newsletter??? vreau si euuu, ca io si-asa nu pot sa dorm.. din cauza celor scrise aici… asta ca sa nu mai apas tot timpul butonul de refresh… ce dracu? am schimbat 5 mouse-uri pana acum… :))</p>
pute inteligenta-n noi….la unii mai mult ca la altii… but whatever, let’s enjoy and have fun :d
Ce coincidenţă! Dublă chiar! Şi pe mine m-a trezit telefonul. Dar o persoană dragă nu mă va deranja niciodată, cu atât mai mult cu cât am timp oricând să recuperez o oră de somn. Şi în al doilea rând nici eu nu mai pot să dorm acum. It’s OK. 🙂
Am inteles si eu in urma cu aproximativ un an diferentele de care vorbesti, insa ma adaptez in functie de situatie si de circumstante…cert e ca pot oricum. Conteaza doar cum vreau…ca intre “vreau” si “pot” sunt diferente mari…
foarte profund
Doar pro”fund’…??? Incon”fund”abil si stra”fund’…de-a dreptul…sau stangul…sau…ambivalent, asha, sa ne pastram echilibrul muscular al bicepshilor…l