Acasă Zi de zi Privesc prin fereastra sufletului

Privesc prin fereastra sufletului

299
13

Mi-am analizat sufletul din toate unghiurile si am ajuns la concluzia ca nu exista cineva care ma poate intelege in totalitate, mai beau cate un pahar de vin si imi fumez gandurile in timp ce ascult linistea noptii, am ajuns sa ii inteleg tacerea, iar ea mie egoismul.

Oamenii ma obosesc, ma consuma, ma seaca de energie… stau si ii privesc cum isi complica inutil vietile, cum se ranesc unii pe altii din inconstienta, si mai rau de atat, cum sunt si eu la randul meu atins de cate o sageata care isi lasa veninul in mine si care se extinde in timp, acaparandu-ma total.

Accept foarte greu pe cineva in viata mea, putine persoane au reusit sa ma cunoasca in totalitate, dar tot aceleasi persoane m-au facut sa nu mai am incredere in oameni, sunt ca un puzzle si indiferent in cat de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, am rabdarea necesara pentru a aseza caramida cu caramida fiecare colt care a fost destabilizat.

Dar oricat de multe trante as lua, chiar daca ma feresc sa imi deschid sufeltul, indiferent de inaltimea zidurilor ridicate intre mine si ceilalti.. cred cu tarie in iubire, in sentimentul acela inaltator, care iti da aripi si te face sa zbori, sa uiti de limite, de prejudecati, de rationament, de tine.

Ador sa ma daruiesc in totalitate cuiva, sa fac tot ce tine de mine pentru acea persoana, sa construim ceva impreuna, sa ne bucuram de rasaritul soarelui, sa petrecem zilele ploioase in casa impreuna, ascunzandu-ne de frigul de afara… imi place sa fiu alaturi de persoana iubita in momentele de cumpana, sa ii ofer umarul meu, sa fiu sprijinul de care cineva are nevoie atunci cand totul pare ca se prabuseste.

Sunt constient ca oricat de mult as oferi, mai devreme sau mai tarziu, visul acela magic se va termina, astept resemnat momentul cand realitatea ma va izbi si relatia va fi la fel de consumata ca o tigara care a ajuns la filtru, cand orice sentiment as incerca va avea acelasi gust amar al iubirii. Sunt pregatit sa fiu fata in fata cu clipa in care nu voi mai avea nimic din tot ceea ce a fost frumos, pentru ca am invatat ca oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru ca pot sa renasca.

Cred ca traieste in interiorul meu un mic masochist, pentru ca imi doresc ceva ce stiu ca mai devreme sau mai tarziu isi va lasa amprente asupra sufletului meu, insa ce este viata fara iubire? Ce suntem noi oamenii daca incetam sa speram la sufletul nostru pereche?

Inca sper ca undeva acolo, exista cineva caruia stilul si modul meu de a aborda viata i se vor parea interesante… care va avea rabdare sa ma descopere, care va sti cum sa ma inteleaga desi nu spun nimic, persoana aceea care trebuie doar sa priveasca in ochii mei si sa deduca daca imi este bine sau nu. E posibil sa am astepari prea mari, insa atata timp cat ofer ceea ce am mai de pret si anume Sufletul, trebuie ca si din partea cealalta sa se trimita acelasi lucru.

Acum, pe final, recitind ce am scris mai sus si privind in trecut, am ajuns la concluzia ca am invatat din experientele mai putin placute, ca inca am un zambet tamp cand imi aduc aminte de momentele frumoase, dar in acelasi timp sunt deschis si nerabdator sa trec prin experiente noi, pentru ca nu las trecutul sa imi dicteze prezentul.
„Eu sunt amintirea unui Eu care am fost si promisiunea unui Eu care vreau sa fiu.”

13 COMENTARII

  1. Sa iti deschizi sufletul e greu cand ai frica aceea de a fi ranit. Sa doara e un lucru bun pentru ca inveti, iar invatand devii mai bun. Te-ai gandit poate ca ceea ce numesti tu iubire e doar o alta descriere a unei nevoi? Incearca sa te gandesti ca tu esti intr-o relatie ca sa dublezi pe cineva, iar acel cineva pe tine, nu sa va umpleti lipsurile reciproc.
    La intrebarea cu: Ce este viata fara iubire? Pai nimic, dar nu in felul in care ti-o imaginezi tu/multi altii. Iubesti pentru ca iubesti, nu iubesti pentru ca ai nevoie. Iubirea in starea ei pura nu e conditionala.
    Imi place citatul, eu fiind spiritual cred in ceea ce spune. Acele Eu-uri vin de la Dumnezeu, care se afla in fiecare dintre noi. Se descrie foarte bine si procesul de evolutie a sufletului. Prezent, trecut si viitor. Eu sunt cel de acum, am fost cel de dinainte si voi fi cel de dupa.

    PS: Daca lasi trecutul sa te dicteze inseamna ca ai ramas blocat acolo. Singura noastra optiune e sa mergem inainte. Unde? Exact unde vrem noi.

  2. @Mending, nu privesc iubirea ca pe ceva care ma completeaza, ci ca pe ceva care ma ajuta sa ma dezvolt, plus ca are un rol bine definit in evolutia mea ca om, ma inconjoara in orice situatie, indiferent de natura ei.
    La final ai omis negatia, am zis ca „Nu las trecutul sa imi dicteze prezentul”, adica am vrut sa accentuez tocmai ce ai zis si tu, ca nu am ramas blocat in vreo postura din trecut care mi s-ar fi parut mie ideala la acel moment.

  3. @Eduard <\b> , mi-a placut modul cum ti-ai descris trairile aici desi in anumite privinte ideile tale nu vor coindice cu ale altora.
    As vrea sa te intreb daca esti intr-o zodie de foc ? Gen „berbec”? Si daca e posibili sa imi spui varsta ta ? [poate un raspuns chiar si prin PM…] Multumesc!

  4. @castillo, nici nu imi doresc ca ideile mele sa coincida cu ale altora, suntem diferiti.
    Sunt taur, 21 de ani. (nu am nimic de ascuns)

  5. My dear Eduard, eu ma bucur enorm sa vad ca in lumea asta gay sunt (inca) persoane pentru care primeaza sentimentele, nu ”contactele” fizice. Ma regasesc in totalitate in ceea ce spui – asa eram si eu candva. Dar stii ce e minunat? Exact cand nu te astepti, iti vei gasi jumatatea. Sau, mai bine zis, te va gasi ea pe tine. Poate ai citit povestea mea de pe site; un om cu sufletul bun si gata sa iubeasca de-adevaratelea n-are cum sa nu atraga de pe tot mapamondul asta un om la fel ca el! Crezi in tine si in puterea ta de a iubi mai departe, nu te resemna si scrie-ne peste cateva luni, cand iti vei gasi sufletul pereche!
    Si, btw, eu chiar cred ca exista dragoste etern impartasita!
    Iti urez tot binele din lume, dragoste atata cat ai nevoie si un suflet pe masura sufletului tau! >:D<

  6. One word: beautiful. Desigur, n-am să mă rezum la acest cuvânt. Sunt impresionat de felul in care ai scris această „poveste”, asocierile făcute, tot. Cuvintele sunt de prisos în astfel de cazuri, o simplă urare: fruntea sus!!:)

    @julius: sunt destule persoane în „lumea aceasta” care sunt de genul, dar mulți sunt prea..timizi probabil? Mulți au fost schimbați de restul, etc. Ideea: fericirea apare când și de unde te aștepți mai puțin, după cum ai spus și tu!:)

  7. „Poate că Dumnezeu va dori să cunoşti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivită, pentru ca atunci când o vei cunoaşte în sfârşit să ştii să fii recunoscător.”
    „Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi mai puţin.” – Gabriel Garcia Marquez

    @Eduard, am vazut ca era negata afirmatia 😉

  8. @Julius, Same to u.

    @YoungNStupid, Fruntea e mereu sus, sunt prea orgolis ca sa o aplec ( ceea ce nu e bine mereu). Oricum multumesc.

    @Mending, Frumoase citate, deseori ma regasesc in ceea ce a scris Gabriel Garcia Marquez, ceva mai potrivit de atat nu cred ca ai fi putut sa gasesti.

  9. @Eduard
    Salut și bine ai venit. O să îmi permit să fac ceva remarci cu privire la cele scrise de tine, pe firul articolului.

    În primul rând, cred că nu există cineva care să te înțeleagă în totalitate pentru că probabil tu ești primul care nu te înțelegi(accepți) în totalitate. Pasul făcut de tine, respectiv pașii (liniștea, paharul de vin savurat în solitudine) cred că sunt adecvați cunoașterii de sine. Uneori singurătatea poate fi mai plăcută decât o companie… neplăcută, așa că… la cât mai multe pahare de vin! Niciodată nu e de ajuns să stai la un pahar de vorbă… cu tine. O să îți dai seama chiar că ești cea mai plăcută companie (cel mai bun prieten) pentru tine. 🙂

    Oamenii sunt… oameni și ei. La fel ca tine, au senzația că nu îi înțelege nimeni în totalitate. Astfel, cred că este benefic vieții tale să îi înțelegi, pe fiecare în parte și să îi accepți așa cum sunt. Cine știe, poate în acest fel, înțelegând oamenii, poți face legături către tine însuți și, astfel, te vei cunoaște pe tine mai bine. Ba cred chiar că este cea mai frumoasă metodă de a te cunoaște pe tine însuți, cunoscând, înțelegând și acceptând oamenii din viața ta. Privește-i ca pe niște oglinzi de diferite mărimi, culori, vârste, distanță focală, textură ce voalează sau nu propria-ți imagine.

    Cel mai fain lucru este că poți schimba aceste oglinzi ori de câte ori vrei. Le poți arunca la coș pe cele care îți reflectă o imagine proprie care nu îți place (deși, eu le-aș păstra într-un colț al camerei, în locul tău, pentru a mai trage cu ochiul din când în când) sau îți poți procura oglinzi noi, care îți reflectă o imagine proprie plăcută ție.

    Ai să descoperi poate că încrederea în oameni, despre care vorbești în articol, nu este altceva decât încrederea în tine însuți. Dacă vei avea încredere în propria-ți existență/imagine de sine, atunci vei observa că reflexiile oglinzilor din jurul tău nu te afectează foarte tare, ba chiar te ajută în cunoașterea de sine, precum spuneam mai sus.

    Este bine să crezi în iubire. Poate e singura ta ancoră în viață. Încearcă să clădești în jurul ei. Iubește-te mai întâi pe tine însuți, apoi reflexiile proprii, observate în oglinzile din jurul tău și apoi cred că vei ajunge să iubești oglinda, în sine. De fapt ăsta e și paradoxul iubirii: că ajungi să iubești materia moartă a oglinzii, fără ca aceasta să aibe vreo… vină. Lucrul ăsta face ca iubirea să fie într-un fel… nepământeană. 🙂 Și nu vorbesc despre iubirea de cuplu, ci despre iubire în general.

    Spui că adori să te dăruiești cu totul cuiva, atunci când iubești? În acest mod, cred că iubirea își pierde farmecul de… necauzalitate și devine un fel de drog prin care cauți să scapi de propria-ți persoană, să uiți de tine. Și nu cred că este ceva benefic… Un drog rămâne un drog, mai ales dacă provoacă dependență. Iubirea are darul de a dărui fără a avea așteptări. Adică (ca să fiu în ton cu ceea ce am spus până acum), cu alte cuvinte, te dăruiești ție (iubind reflexia proprie în oglinda aleasă – partenerul de viață), dar în același timp te dăruiești, fără cauzalitate și fără pretenții, oglinzii tale. Oricare abatere de la această dualitate plăcută duce la cazuri extreme: narcisism sau uitare de sine (dependență de oglinda în care te privești).
    Aaa da, și… să știi că iubirea nu are un gust amar. Poate doar negarea iubirii are un gust amar.

    Sfatul meu ar fi să dăruiești fără să aștepți ceva în schimb. Fiecare din oglinzile pe care „le folosești” are propria existență, propria conștiință de sine și au dreptul să hotărască singure ce vor să dăruiască și ce nu vor să dăruiască. După cum am spus, oglinzile se pot înlocui, în cazul în care ai încredere că poți face această „muncă” istovitoare – achiziționarea unei noi oglinzi. Dacă e prea scumpă una nouă, nu merită. Mai bine bei un pahar de vin și te oglindești singur pe DarkQ, nu?

    Cu siguranță că există cineva pentru tine, trebuie doar să ai răbdare, să nu te grăbești când mergi la cumpărat oglinzi…

    Felicitări, ți-ai dat seama că experiențele și oglinzile trecute ne fac să fim ceea ce suntem ACUM. Depinde NUMAI de tine ce nuanță dai acestor amintiri… una frumoasă sau una demoralizatoare.

    Welcome here!

  10. Salut Fireman, multumesc pentru intampinare.

    Imi place comparatia pe care ai facut-o, insa oglinda da o imagine inversata a obiectului si, ca atare, este o indepartare de Principiu si de Esenta, ceea ce pe mine nu ma prea caracterizeaza.

    Acum pentru ca ti-ai rupt din timp ca sa imi impartasesti ceea ce gandesti tu, cred ca este de cuviinta sa iti si raspund la ceea ce ai scris, sau mai bine spus sa iti spun daca ma identific in cuvintele scrise de tine si eventual sa contraargumentez.

    Sunt constient ca nimeni nu va ajunge sa ma cunoasca in totalitate, nici macar eu nu imi cunosc toate limitele sau toate reactiile.

    In ceea ce priveste increderea in oameni reperata la increderea in mine insumi, e posibil, insa nu pot crede orbeste in cineva doar pentru simplul fapt ca sunt constient de ceea ce eu pot face sau nu.

    Da, cand iubesc daruiesc tot ce am, adica pe mine.. dar asta nu cred ca poate fi considerat un drog, ci mai degraba modalitatea mea de a arata cuiva ca sunt implicat 100%; in acelasi timp nu am cum sa nu am asteptari de la persoana de langa mine. Pana si de la un fuckfriend vrei minimul respect sau cel putin asa ar fi normal.
    Poate ca am asteptari de la cel de langa mine pentru simplul fapt ca eu mai si folosesc capul de pe umeri si nu ma raportez doar la contact fizic.

  11. @Eduard
    Și atunci, dacă spui că nici măcar tu nu te cunoști în totalitate, nu văd de ce te-ai aștepta (așa cum spui în articol) să te cunoască altcineva, exterior, 100%. Nu ar fi mai bine să încerci să te cunoști tu mai întâi?

    Nu a zis nimeni că trebuie să crezi orbește în cineva. Iar drog nu înseamnă numai dependență, ci mai ales abandonarea de sine… Este, după părerea mea, preferabil să te abandonezi unui drog (ușor), fiind conștient de abandonul (pierderea sine-lui) tău, decât să te abandonezi unui om, ca mai apoi să riști să nu te regăsești, pentru că în cazul drogului putem atribui vina mult mai ușor unui element exterior (ceea ce ne ușurează „suferința abandonului”), decât ar fi în cazul unui om, care ne amintește (ne reflectă) de noi înșine. Deși, orice abandon cred că atrage după sine o regăsire, într-un fel sau altul.

    Spui că ai așteptări de la alții tocmai pentru că ești „cu capul pe umeri”. Îndrăznesc să te contrazic și să îți spun că, din exterior, dintr-un punct de vedere obiectiv, se vede taman invers: dacă ai fi cu picioarele pe pământ și stăpân pe tine (împăcat cu sinele), nu ai avea prea multe așteptări de la ceilalți.

    Și ce poate fi mai frumos decât să rămâi surprins în mod plăcut? Nu?

  12. Asteptari de la ceilalti, adica de la celalalt, persoana de langa mine, care nu reprezinta un oarecare de pe strada.
    Fireman imi este greu sa cred ca tu nu ai asteptari de la cel de langa tine, indiferent daca persoana aia exista sau nu acum. Cel putin eu nu pot incerca sa creez o poveste frumoasa cu cineva daca omul ala nu e construit intr-un anume fel, fel care mie sa imi placa ( si asta este o asteptare). Acum depinde din ce unghi privim povestea asta.

    Am observat in mai multe comentarii ale tale, ca tu crezi mai mult in chimia dintre 2 oameni decat in cunoasterea lor, e perfect sa existe si chimia, insa la ce iti foloseste chimia daca nu sunteti pe aceeasi lungime de una?

    Imi este greu sa cred totusi ca exista o persoana pe lumea asta, care se cunoaste 100%, eu am vrut sa subliniez, cand am scris post-ul ,prin cunoasterea asta totala ca imi doresc sa intalnesc o persoana care sa fie apropiata mie (ca si caracter, comportament, personalitate), sa nu trebuiasca sa spun eu mura-n gura ceea ce mi se intampla, sa existe o anume telepatie.
    Din care observ privim putin diferit notiunile astea, adica eu privesc cunoasterea dintr-un alt punct, asa cum privesti tu drogul diferit fata de mine. Drogul creeaza dependenta fizica si psihica, dependenta manifestata prin nevoia de avea mereu acel lucru, in cazul de fata ne raportam la nevoia de a „avea” mereu persoana respectiva.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here