Acasă Zi de zi Peut-être je suis malade

Peut-être je suis malade

383
12

Poveştile mele de iubire… Am mai avut intenţia de a încerca să le sintetizez cumva în rânduri, dar, contrar firii mele, am ezitat şi am tot ezitat s-o fac. Nu ştiu, cred că, la urma urmei, se poate numi teamă. Nu ştiu, dacă acum voi scrie despre… iubirile mele… sau mă voi îndepărta din nou tiptil-tiptil.

Stau în faţa laptopului într-o noapte uşor răcoroasă, care şi-a scăpat vălul negru peste mine precum o binecuvântare după supliciul torid al zilei precedente. Sunt lucruri, pe care le consider ca făcând parte din trecut, dar care reapar cumva în diferite momente. Şi de obicei apar cu precădere tăios de vii, amintiri limpezi ale unor momente şi întâmplări, care m-au făcut cândva să mă visez complet amnezic.

Am cunoscut, pe rând, minciuna, trădarea, capriciul şi … . Mă simt ciudat de calm, de uşor, căci tocmai am monologat cu incertitudinea şi mi-am descărcat sufletul. În acelaşi timp mă macină singurătatea. Cred că m-am îmbolnăvit de singurătate. Uneori e asimptomatică, uneori e atât de dureroasă, că-mi pierd simţul raţiunii. Sunt înzestrat pentru a nu fi singur şi totuşi sunt singur.

De fiecare dată când mi-a plăcut cu adevărat un tip, s-a dovedit a fi complet nepotrivit pentru mine, deşi toate premisele susţineau contrariul. S-a întâmplat de puţine ori să-mi placă cineva pentru mai mult decât o partidă de sex. Mă simt sfidat, batjocorit. Şi nu de către indivizii care au reuşit să-mi placă, ci de către destin. Zice-se că destinul ţi-l faci singur. Pentru mine, acesta e un adevăr parţial. Sunt lucruri care efectiv nu depind de tine ca om, oricât te-ai strădui. Şi apoi cum pot să reacţionez înaintea unei imposibilităţi? Cu revoltă? E infantil şi doar o pierdere şi mai mare de energie. Cu resemnare? Urăsc cuvântul ăsta! Prefer termenul de acceptare. E grea, prea grea acceptarea.

Mi-e tot mai greu să-mi feliez sufletul în rânduri. Şi nu pentru că o fac aici, în public, la urma urmei m-aş putea considera protejat de anonimat, ci pentru că nu mai ştiu ce să caut în el. Am făcut-o de atâtea ori, m-am demontat piesă cu piesă şi m-am montat la loc, strângând şuruburile slăbite înainte. Mă ştiu pe de rost, nu mai ştiu ce-aş putea găsi nou. Probabil că răspunsul firesc ar fi să nu mai caut în mine.

Ultima oară a ajuns doar să-mi placă, să-i văd potenţialul, să întrezăresc posibilitatea a ceva frumos. Ultima oara nu am ajuns să mă îndrăgostesc. Copacul nu-şi poate schimba culorile după cameleon, e nefiresc. Nu m-am îndrăgostit, deci am evitat o suferinţă. Am fost oprit la timp de… nepotrivire. Nu mi s-a întâmplat nciodată să mă îndrăgostesc şi ca el să se îndrăgostească la rându-i de mine. Doar am auzit poveşti, n-am trăit asta niciodată. E prea mult să visez la aşa ceva? Oare dacă n-aş mai visa deloc, ar fi mai bine? Uşa se clatină înaintea disperării. Va mai rezista? Oricum dihania şi-a trimis duhoarea pe dedesubt.

Ce-i urmeaza disperarii? Nepăsarea. Nu-mi conferă vreo senzaie deosebită, de fapt ce-mi confera nepăsarea e… lipsa oricărei senzaţii. Privită din punctul de vedere al suferindului, nepăsarea pare a fi un medicament miraculos, care vindecă numaidecât. Nu e o alternativă, cel puţin nu pentru mine, dar nici n-am s-o alung, pentru că are un punct forte: Îmi permite să gândesc obiectiv. Şi astfel, dupa două sau trei zile de când am început aceste rânduri, constat, că sunt îndrăgostit de iubire şi că visez la ea în cel mai inocent mod cu putinţă. Mai constat şi, că spre deosebire de alte ocazii, de data asta am reuşit să tratez problema plăcutului de cineva într-un mod mai puţin impulsiv. La acest lucru a contribuit şi absenţa fizică a obiectului dorinţelor mele. Într-un final, mai constat, că mă simt mai bine; nu am avut când să mă îndrăgostesc, am avut timp numai să văd potenţialul unei legături profunde cu tipul în cauză.

E zi şi e cumplit de cald. Totuşi canicula îmi chinuie corpul, nu şi mintea. Nu mai am timp să meditez asupra unui „De ce?” şi a altuia. Îmi dau seama că pentru orice „Pentru că,…” aş fi avut pregătit un „Dar,…” şi astfel lupta mea ar tot continuat, eu n-aş fi realizat, că nu trebuie să lupt numai eu şi tot aşa s-ar fi perpetuat un fel de lanţ al slăbiciunilor. Slăbiciuni născute din putere… Slăbiciuni mutante.

Am ajuns să-mi dau seama, că nu vreau să mă opresc din visat. Nu concep viaţa mea fără a putea măcar să visez la iubirea reciprocă a unui „el”. Prefer să rămân „bolnav de visarea iubirii”, dar „împodobit” cu un colier de nepăsare, pilitură de obiectivism şi pietre de autoconservare.

Privind în urmă, văd că absolut de fiecare dată am uitat de mine, pentru a da totul celuilalt  şi a nu primi decât nişte amărâte de firimituri. N-am dat pentru a primi. Dar nici n-am dat din suflet pentru a fi batjocura cuiva.

Peut-être je suis malade, malade d’amour, parce que j’aime l’amour…

Articolul precedentPe drum…
Articolul următor1+1=1
Un male bitch uns cu toate cremele, greu impresionabil, alergic la prostie şi prost-gust, gay până-n vârfurile unghiilor, vertical şi după cum s-a mai zis cu sânge-n p**ă. Nu vă place de mine? Treceţi mai departe!

12 COMENTARII

  1. Absolut ireprosabila interpretarea Larei Fabian. Imi amintesc ca am vrut neaparat sa invat versurile, cuvintele sunt alese cu foarte mare grija. Un alt lucru pe care-l apreciez in mod deosebit la artistii in genul Larei este acela ca se identifica cu piesa, traiesc versurile si practic transmit publicului o anumita stare de spirit, fie ea pozitiva sau mai putin optimista cum e cazul de fata.
     
    Cat despre articolul tau, trebuie sa recunosc ca m-ai bulversat. First Line-ul sensibil de acum, din articolul de azi, contrasteaza cu First Line-ul de acum 3 luni, din aprilie. O fi de la caldura :lol:. Tine-o tot asa!

  2. « L’amour, c’est donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en veut pas. » (Jacques Lacan)

    Iubirea înseamnă să dăruieşti ceea ce n-ai, cuiva care nu-şi doreşte aşa ceva. Potrivit lui Lacan, iubirea reprezintă sublimul perversiunii, pentru că e dispoziţia (sau înclinaţia) pe care toţi o avem pentru a capta în mod cât mai complet toate dorinţele celuilalt, adică de a deveni obiectul preocupării exclusive a celui de lângă tine. Iubirea e dorinţa de a fi dorit. Tocmai această compunere a dorinţei cu ea însăşi face ca dorinţa să iasă din făgaşul ei firesc, al purei obiectualităţi, pierzându-şi aproape raţiunea de a fi. Iubind cu adevărat, uiţi să mai doreşti pur şi simplu „ceva” de la celălalt, simpla senzaţie că eşti dorit împiedicându-te să-ţi mai doreşti şi altceva.

    De aceea, a fi „bolnav de iubire” (în speţă, caracterul chinuitor al „iubirii”) nu cred că se poate aplica iubirii adevărate – este vorba, în acest caz, cel mult de o iubire bolnavă, adică de o boală a iubirii, care face ca iubirea să decadă la stadiul de simplă dorinţă. Iubirea împlinită e superioară dorinţei pentru că întoarce dorinţa împotriva ei însăşi. Când iubirea chinuie, e cel mai probabil vorba doar de o dorinţă care nu-şi găseşte împlinirea – şi atunci bolnavul de iubire e un bolnav de dorinţă. Pentru a deveni iubire, dorinţa îşi transcende condiţia, renunţând la a mai dori din pură plăcere de a fi [tu însuţi]  dorit.

    Întrebarea e însă cât timp se poate hrăni cineva din dorinţa pe care cel de alături i-o poartă? Pentru că dacă e adevărat că iubirea adevărată nu moare niciodată, nu se poate spune acelaşi lucru despre dorinţă. Dorinţele se pot sfârşi într-o mie de feluri – dacă sunt satisfăcute prea des, se plictisesc şi mor, iar dacă nu sunt satisfăcute niciodată ajung să se răzbune. Poate de asta dorinţa îşi găseşte atât de des refugiul în iubire – pentru că numai acolo poate scăpa de propria ei umbră…

    😎

  3. Absolut superb articolul. Nu fac niciun comentariu acum, ca mie oricum nu-mi prea iese in scris… dar ca deobicei mi-ai atins sufletul… Culmea, acum o saptamana asteptam o poveste de iubire, acum o traiesc. La intensitate maxima! Si e atat de frumos. Abia astept sa ma intorc si sa iti povestesc. P.S. Ce-i al tau, e pus deoparte. Te pup!

  4. Iubirea? Cred că e sentimentul cel mai ușor de confundat cu alte trăiri decât oricare alt sentiment. Iubirea (adevărată) nu se naște (zic eu) doar din dorință, așa cum mulți cred. Atracția nu este iubire, poate doar un liant care te face să vezi persoana iubită mai șlefuită, cu mai puține imperfecțiuni. Mai aud pe la TV pe câte una: „Păi soțul mi-a spus să îmi bag implant pentru că astfel mă va iubi mai mult”, păi bine mă, dacă nu are sânii ca o vacă Holstein… o iubești mai puțin? Iubirea nu e foame, ci mai degrabă un rod.

    În urmă cu ceva ani eram capabil să mut munții din loc pentru un sentiment care credeam că e iubire. Am învățat că iubirea nu este scop… nu este un bun după care trebuie scormonit. Iarăsi mai aud uneori: „Spune-mi că mă iubești!” Păi? Ce naiba reprezintă niște litere așezate una lângă alta într-o anumită ordine? E iubire?

    Nu are sens să povestesc mai mult pe tema asta pentru că eu sincer m-am bucurat nespus când mi-a spus mama că tatal meu indubitabil o iubea căci o ducea la bal și-apoi o conducea acasă. (Vezi? E foarte simplu!) Așa mi-a spus cu niște ochi limpezi… ca și cum totul ar fi fost atât de simplu și cumva m-am simțit si vinovat că nu înțeleg.

    Oamenii fac greșeli mari de dragul iubirii. E un fapt știut. Ajung să se substituie celui de lângă ei în formă doar. Ratând fondul. Aud adesea că iubirea înseamnă să-l sprijini pe cel de lânga tine în momentele grele. Să simți nevoia să o faci. Asta nu presupune, însa, că îl întelegi, că ajungi să-i studiezi mecanismele de gândire și să știi care sunt nevoile lui REALE.

    Compasiunea față de nemulțumirile sau nefericirea partenerului tau și umarul pe care i-l oferi nu înseamnă nimic altceva decât un antiinflamator sau cel mult un anestezic.

    Întelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Să mergi adânc în sufletul celui lângă care traiești și să nu transformi o relatie într-o mecanică a șabloanelor. „Hai sa-l sun sa vad ce face?”, „Cum a fost la birou iubitule”, „Esti bine?”, „Hai să ne relaxam in weekend, vrei?”, „Hai langa mine și uită de toate problemele pentru cateva ore”; toate propozițiile astea împartite intr-un orar prestabilit nu fac decât să reducă la o temă generală nevoia unuia pentru celalalt.

    Peste asta vine frica oamenilor de a-și spune în față unul altuia ce-și doresc cu adevarat. Mai ales în plan spiritual. Din iubire oamenii își menajează partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru că ar fi prea dur pentru celalalt. Și uite-asa, ajungi să-ți privesti partenerul și să-ți pui întrebari (pentru că nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacități de a-ți oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frică. Pentru ca iubirea e perfidă pe cît e de curată. Ea se naste și infloreste cu cele mai înaltatoare sentimente, dar moare otravită de cele mai ascunse indoieli. Puterea de a afla totul despre cel din fața ta fără a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.

    Totuși, mai întâi de toate, fiecare om ar trebui să facă cunoștință cu cel care îi este mereu aproape și cu care vă avea într-adevar cea mai lungă relație: el însuși.

    Sunt multe de spus, dar mi-e somn și-apoi cu siguranta ca lucrurile stau altfel, doar ca eu asa cred cum am povestit.

    • mmm, simteam nevoia sa raspund. nu stiu daca e chiar „ontopic”

      iubirea, ai dreptate poate fi confundata cu total altceva. cum ar fi obsesia, sau iluzia? iubirea chiar exista, sau e doar o redenumire a … obsesiei, iluziei?

      stiu ca se cam bate apa-n piua cu … iubirea sau whatever, dar totusi.

      nu poate fi iubirea definita ca o idee fixa? sau ca „situație în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate” ori amagire?

      pana la urma ochii vad ce vrea stapanu sa vada, nu? urechile aud ce stapanu’ vrea sa auda. cum nici omul nu poate fi obiectiv 100%.

      cred ca mi-e cam somn, totusi.


  5. Prietene,

    *permite-mi, te rog, sa-ti spun asa, caci m-am regasit mult in ceea ce-ai scris cu atata sensibilitate,

    Scopul autentic al fiintei umane este acela de a se elibera de suferinta! Existenta iluminatilor, a marilor intelepti ai lumii demonstreaza ca eliberarea de suferinta este posibila prin dorinta, dedicarea, devotamentul si iubirea noastra pentru tot ce ne inconjoara. Eliberarea de suferinta nu este, insa, chiar un fel de joc cu papusile, pentru ca atractia mintii catre lume si aparentele ei se constituie intr-o tulburatoare si incredibila aventura prin miezurile celor mai nebunesti suferinti.

    Rezistenta la iubire este cauza esentiala a suferintei pe care o experimentam ca fiinte umane, indiferent din ce extragem aceasta suferinta. Daca ea provine din siragul nesfirsit al ranilor relationale, din povestile de dragoste, din lipsuri, din dorinte reprimate, din pierderi sau din frica nu are prea mare importanta. Nu conteaza cauza umana a suferintei, cit simplul fapt ca mintea isi gaseste in orice motive pentru a extrage suferinta si a se convinge de realitatea ei.
     
     De fapt, clipele nebuloase si nebunesti in care ne consumam dramele nu sint altceva decit forme prin care afirmam din nou ca ne impotrivim iubirii. Negativitatea umana, sub forma tuturor suferin- telor pe care le experimentam, este expresia profunda si inconstienta a “rezistentei” la iubire. Si nu-i vorba aici despre iubirea dintre doua persoane, nici despre iubirea pentru plantele de apartament sau pentru copii, cit despre acea putere universala, acea energie incredibila care sustine viata in intregime, precum si optiunea mintii noastre de a suferi. Iubirea aceasta curge nestingherita prin atomi si prin stele, prin celule si prin ierburi si tot nestingherita si nestirbita de incapacitatile noastre asteapta sa o intelegem.
     
     Sa ne intelegem existenta, experienta, fiintarea intr-un univers in care frumusetea si fericirea lipsesc doar pentru ca ne gandim tainic, dar cu inversunare la absenta lor. Suferinta umana este autosustinuta de noi prin tertipuri si opinii, prin alegeri si printr-o exacerbata exagerare a importantei lucrurilor! La o analiza atenta, oricine poate sa-si dea seama ca, in fata oricarei provocari, de oriunde ar veni ea, avem optiunea “interioara” de a gindi si a avea orice opinie. Apoi, devine simplu sa observam ca opinia pe care alegem s-o gindim este adevarata sursa a tensiunii noastre, or a bucuriei pe care o simtim. Alegerea de a relaxa opinia personala in legatura cu orice situatie de viata, problema sau lucru va crea mediul propice pentru curgerea fireasca a energiei si ne va pune in legatura cu puterea iubirii.
     
    Alegerea de a suferi, de a gasi nedrept, rau, jignitor sau nepotrivit lucrul ce ne apare in fata creaza “rezistenta” la iubire sau starea de suferinta. Ceea ce ni se intimpla, ceea ce ne apare in fata vine la noi ca un stimul pentru autointelegere si ca o sansa oferita mintii pentru a alege din nou.

    Eliberarea de suferinta este o oportunitate ce ni se ofera clipa de clipa, prin toate experientele vietii noastre. Reactia interioara la ceea ce se intimpla, fie in launtrul, fie in afara noastra reprezinta adevarata alegere intre suferinta si iubire! Si de aceea singurul motiv autentic al suferintei este acela ca inhibam curgerea iubirii prin judecati, opinii, optiuni si alegeri specifice Ego-ului.

    • Un comentariu senzational! Profund, inteligent si plin de intelepciune.
      Felicitari pentru felul in care gandesti si alegi sa existi, Zavera!

  6. Poate ca iubirea inseamna dorinta de a te goli de tine pentru a face loc celuilalt sa locuiasca inlauntrul tau…
    Nu stiu ce e iubirea, dar stiu ca vorbim cu mult prea mult si cu mult prea multi despre ea.
    Iubirea trebuie ca este un atribut al celor mai nobile dintre suflete, al celor ce pot sa renunte la ei insisi de dragul altcuiva. 

  7. ufff…ma regasesc 99% in ceea ce ai spus u….cu simpla diferenta ca eu nu am fost indragostit niciodata…pur si simplu nu am reusit :(…
    Oricum ideea e ca de cateva zile imi tot sta capu la un baiat care a produs o lupta interioara intre ratiune si afect ……..nu stiu ce sa fac….mi-e frica sa nu ma indragostesc si sa fiu lasat balta…mai ales ca persoana nu prea prezinta garantie :)).
    Cu toate astea cu totii stim ca viata este uneori foarte zgarcita, cel putin la mine asa a fost, au trecut atatia ani fara ca eu sa ma indragostesc macar odata (cu toate astea am tinut la persoanele cu care am fost … ceea ce e ciudat :D) ….iar acum am mai mult decat pot accepta…si imi este frica :(. Imi aduc aminte o expresie dintr-o carte si anume : ” Iubirea e ca un drog.”…tind sa cred ca asa si este…Incep sa ma gandesc la el din ce in ce mai mult si imi este frica sa nu devin dependent de aceasta persoana :(…
    why everytime it’s so hard ….

  8. Iubirea-i un moft.
    Iubirea este ambalajul stralucitor si elastic al unor idei si sentimente complexe. Iubirea este drog, deci da dependenta. Drogurile dauneaza, darama, consuma ucid. Iubirea da dependenta, niveleaza pic-urile distincte ale eului propriu, pentru a se plia pe spectrul de referinta al unui indeal. Iubirea prosteste (pisicutz, puishor, ursuletz, tzoc, tzoc). Traiesti din ea, pentru ea. Cheltui totul, te vinzi. Apoi nu mai gasesti doza, intri in sevraj. Suferi, te zvarcolesti cersind…iubire, macar un gram. Venele ti se umfla, mancarea nu are gust si fiecare cantec te doare. Te vindeci. Dispertuiesti iubirea. Te temi de ea. La un moment dat uiti si te molipsesti din nou, ca de o gripa, ca si cum ti-ai aprinde o tigare desi te-ai lasat.
    Iubirea este Ness, sexul cafea si laba cicoare!
     

  9. Omul poate tine cu dintii de nefericirea si de suferinta sa, oricat i-ar fi de evident faptul ca n-o face. Credincios impresiei invatate, potrivit careia fericirea lui depinde de un om, de un lucru, de un loc, de o situatie, ca supravietuirea lui depinde de prezenta sau de absenta altei persoane, omul se complace in suferinta. El isi duce puterea de a fi fericit catre toate lucrurile de care se ataseaza. Si, de indata ce lucrul acela nu este conform cu cerintele sale imediate, omul se supara, bufneste, sufera, uraste, se foieste in asternut – incapabil sa doarma si incapabil sa perceapa ca singur se transforma intr-o victima. Cand isi dorete cu orice pret ceva, omul incepe sa fie nervos si suparat pentru ca nu obtine ceea ce doreste.
     
     Atasamentul ii ia omului mintile si-l tulbura atat de profund incat el pare a apasa pe un buton interior, care il indeparteaza si mai mult de obiectul dorintelor sale. O persoana indragostita de o alta persoana se va supara continuu pe acea persoana. Supararea pe ceva sau pe cineva este un indiciu al atasamentului si un fel in care imputernicim persoana sau obiectul din exterior sa ne ia, or sa ne dea starea de bine din sufletul nostru. Omul atasat poate imediat intelege cauza atasamentului sau.
     
    Cand se va surprinde suparat, imbufnat, gandind vrute si nevrute, cand isi va gasi mintea in paragina, alergand de la idee la alta, cand va gasi in mintea sa afirmatii negative despre acel lucru, el poate intelege instantaneu ca este atasat. Si-n acest atasament nu exista nici macar afectiune, cu atat mai putin iubire ! In atasament este credinta mentala ca fericirea depinde de un obiect sau chiar de un sentiment, de un alt om, de un loc sau de o situatie existenta.
     
    Iubirile omenesti bazate pe suferinta, iubirile in care unul pare ca iubeste, iar altul respinge tradeaza intotdeauna un atasament. Suferinta mentala provine dintr-un exces de gandire negativa, izvorata din atasament. Cand descoperim sursa atasamentului – care este intotdeauna credinta ca fericirea noastra depinde de omul sau de lucrul care ne trezeste asemenea ganduri distructive, trebuie doar sa schimbam aceasta credinta.
     
     Eu zic ca acesta este pasul numarul unu. Omul devine constient de faptul ca au fost multi oameni si nenumarate lucruri care-au trecut prin viata sa si s-au schimbat, dar acestea nu i-au afectat viata sau fericirea, cat l-au dus pe cararea destinului sau. Pasul numarul doi ar presupune sa observam tot ce-i face bine sufletului si mintii si sa ne concentram pe aceasta stare de bine. Caci atasamentul apare atunci cand nu ne este bine in interiorul nostru.
     
     Atasamentul, suferinta, frica de a pierde sunt expresii si semne imediate ale starii de rau care s-a cuibarit in sufletul nostru si ele au izvorat din credinta ca suntem fericiti intr-un fel anume. De fapt, natura noastra este una fericita, dar noi nu reusim s-o atingem si s-o gustam decat atunci cand ne dam singuri permisiunea interioara de a o face.

  10. Zavera~

    Atașamentul, chiar în ipostaza sa negativă pe care o evoci (cea a dependenței de partener) nu e neapărat un lucru rău, fiind chiar necesar în orice relație. Iubirile care nu sunt dependențe reciproce nu sunt iubiri. Mai mult chiar, iubirea moare atunci când unul dintre parteneri începe să se simtă mai… liber de celălalt. Așadar, dependența nu e în sine cauza nefericirii într-o relație. Atașamentul dintre parteneri nu e ceea ce îi atrage dintru început pe cei doi unul către altul, ci e doar liantul care permite relației să continue. De altfel, atașamentul nici nu se poate dezvolta decât sub vraja atracției primordiale. Orice dependență se permanentizează numai în condițiile în care este investită, în ochii proprii, cu puterea de a suplini acea absență (sau nevoie) de care numai gravitarea spre un alt eu te poate scăpa.

    De aceea ideea că fiecare om e un tot unitar, sau că în ultimă instanță fiecare are în el însuși toate resursele de care are nevoie pentru a fi fericit, nu trebuie în niciun chip extrapolată pentru a sugera că, de fapt și de drept, nu celălalt te face fericit. Chiar și Dumnezeu s-a plictisit și l-a creat pe om. Există, în chimia aprpierii dintre oameni, o rațiune secretă, un mister care-i face să se transforme total atunci când sunt în preajma altcuiva – mai precis în preajma cuiva anume. Altfel nu se explică de ce doi oameni, altminteri fericiți și împăcați cu ei înșiși, devin brusc nefericiți unul fără altul, o dată ce s-au întâlnit. 

    Asta nu înseamnă, totuși, că putem reduce iubirea la simpla dependență reciprocă a partenerilor. Atunci când nevoia unuia de celălalt e (sau devine) manifestă, înseamnă că atașamentul e deja dezechilibrat. O relație în care partenerii nu se simt bine cu ei înșiși (atunci când sunt singuri) nu duce niciunde, pentru că prezența partenerului nu are rolul de a suplini, ci doar de a evoca în ochii proprii absența (golul) din viața ta. Dorul de celălalt tocmai asta înseamnă – lipsa oglinzii în care vezi reflectarea a ceea ce ai deja, dar nu poți atinge (și deci îți lipsește cu adevărat, pentru că nu ai cum să dobândești, altfel decât în chip de imagine). În momentul în care partenerul pretinde că poate suplini acea absență sacră, absolută, din viața proprie, relația își pierde vraja și totul se termină. Poate că de asta implicarea sexuală totodată împlinește și distruge iubirea.

    A te iubi pe sine, sau măcar a te plăcea cu adevărat, e o minciună din care se hrănesc multe curente care promovează tehnici de self-help care numai la autoajutorare nu duc. Nimeni nu e OK cu el însuși tocmai din pricina acestei absențe originare care stă la originea a tot ceea ce suntem ca ființe și care, paradoxal poate, ne întregește (pentru că asta e realitatea – suntem întregiți numai și numai de către ce posedăm metafizic, în chip de prezență a unei absențe, dar la care fizic nu putem ajunge și de care ne putem apropia doar prin intermediul acelei persoane care ne dezvăluie această vulnerabilitate). Narcisistul este cel care, închipuindu-și că se place pe sine, nu face altceva decât să-și exhibe interesul vital pe care-l are în a fi plăcut de alții. Un narcisist trăiește exclusiv pentru a fi admirat, nefiind măcar capabil de a avea cu adevărat timp și dispoziție pentru sine însuși, fiind de aceea un partener de viață absolut imposibil, angrenat mereu în căutarea propriului eu în ochii celor din jur, care-l hrănesc continuu.

    Cu toate astea, mulțumirea care izvorăște din singurătate va avea întotdeauna un rival pe măsură – extazul transformării unice pe care anumite întâlniri și încrucișări de destine îl pot provoca. E diferența dintre simpla bucurie de a trăi și revelația cutremurătoare a sfârșitului. Cuplul acesta tulburător, înălțător și teribil totodată, stă la baza iubirii. Numai perspectiva pierderii, a căderii în gol, dă adevărata măsură a înălțimii amețitoare la care trăim și de care nu ne dăm seama până când nu ne vine ideea (sau ne împinge curajul) de aprivi în prăpastie…

    😎           

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here