Acasă Cultura Oameni Orașul care nu spune nu

Orașul care nu spune nu

207
1

Realitatea nu poate cuprinde imaginaţia, e o lume atât de mică dar atât de distractivă pentru că, legat la ochi fiind, nu-i lovesc niciodată marginea, ci doar o intuiesc odată ce am trecut de ea. Este o lume aparent strâmtă, sufocantă, agitată, poluată, haotică, aşa că deseori îmi iau bagajele pentru o excursie prelungită în propriul meu oraş unde ştiu că voi găsi mereu un loc al meu.

Locuitorii mei nu salută niciodată, sunt prea emoţionaţi să mai poată spune ceva, doar zâmbesc fermecător şi mă strâng puternic în braţe ca un prieten vechi abia acum regăsit iar eu nu mă pot abţine să nu fac la fel. Mi-a trecut prin minte să-i avertizez că la un moment dat s-ar putea să mă zdrobească dar încă nu realizam unde am ajuns: acesta este oraşul meu, unde toate mecanismele iubirii se desfăşoară doar pentru a mă face fericit.

Mi se citeşte bulversarea pe faţă, totul pare atât de minunat că nici nu mai ştiu cum de ce am ales vreodată să plec din această lume. Poate e un vis, dar nu vreau să mă dau de gol şi să risc să fiu aruncat din nou în fântâna arteziană pentru a mă trezi şi, pe lângă faptul că nu are niciun efect în acest sens, să încep iar să râd isteric la expresia mea facială reflectată. Şi tot nu mă abţin, trec pe lângă fântână să-mi văd chipul ca în oglindă.

Un trecător se opreşte în dreptul meu, atinge apa cu degetul în dreptul nasului şi apoi îmi pune degetul ud pe nas în semn de joacă; îmi dau seama că e nevoie de o singură atingere ca să fiu altcineva, o singură mică punte de apă între energiile noastre ca să explodez de veselie şi să vreau să mă joc. Mă gândeam cât de simplu este să ai totul fără să dai nimic în schimb, părea atât de simplu şi firesc.

De la o singură picătură pe faţa mea începuseră să curgă şiroaie de apă care îmi inundau gândurile şi când întindeam mâna sunetele sacadate ale stropilor de apă în ritmul bătăilor inimii mă aduceau la viaţă amintindu-mi că exist. După un moment de reflecţie m-am scuturat şi mi-am îndreptat atenţia către acest trecător.

Îmi părea cunoscut. În ochii lui citeam aceeaşi energie a iubirii pe care am întâlnit-o la toţi locuitorii oraşului. Avea o calmitate cutremurătoare iar în voce un ecou care mă ghida prin labirint spre lumea sa. Dar nu am putut să-mi amintesc nici sunetul vocii sale nici conturul feţei, eram copleşit că acest corp de energie pură interacţiona cu mine; prin nări respiram dinspre el o căldură ce îmi invada tot corpul, făcându-mă să-l las să facă el alegerea în locul meu pentru că ştiam, aveam acea stare ce aproape mă face să plâng că aceasta este cu adevărat o înfăţişare a luminii.

Acest muncitor purta cu sine o lecţie importantă pentru mine: a început să strălucească aşa puternic atunci când am încetat să-l mai cert pentru greşelile pe care le făcea şi l-am luat în braţe sărutându-l pe frunte, încurajându-l pentru că, deşi greşea, nu-mi dădeam seama că el alesese să facă totul pentru mine.

Fiecare locuitor purta cu sine o lecţie pentru mine sau… şi atunci mi-am dat seama că nu mi-am asumat fiecare lecţie. Sunt oameni pe care nu ştiu cum să-i îmbrăţişez, cărora nu ştiu să le fiu pe plac, nu am instrumentele cu care să-i pot înţelege şi încerc să-mi feresc privirea de a lor pentru că lecţia lor e una dureroasă; în fond, lipsa de înţelegere e dureroasă. Dar ştiu că trebuie să găsesc o cale pentru că în ochii lor am întâlnit aceeaşi iubire.

Acest oraş nu spune „nu”, nu ştie şi nici nu vrea. Fiecare nou-venit e întâmpinat de aceiaşi oameni minunaţi care mă întâmpină şi pe mine. Şi totuşi poate alege să distrugă pentru că fiecare e liber în alegerile sale şi poate e singura cale prin care poate înţelege.

Oraşul meu nu spune „nu” pentru că am ales iubirea pentru el. După miezul nopţii felinarele încep să explodeze şi locuitorii îşi găsesc refugiu în mine. Sunt fiinţe în acest oraş pe care nu le pot vedea, iar atunci când le prind cu coada ochiului simt un tremur al fricii şi dinţii îmi rămân încleştaţi. Uneori încerc să fug de ele şi ţip când mă apucă vreuna de picior în jocul lor sadic sau aud în spate sunetul puternic al spargerii unei clădiri din sticlă. Dar obosesc şi mă întind pe jos cu faţa de asfaltul rugos gata parcă să-mi dau ultima suflare.

Mă trezesc apoi în braţele unui prieten şi încerc să cred că a fost un vis. Nu, distrugerea e încă acolo. Nu mai îmi pasă, nu e nimic mai minunat decât să te simţi protejat de iubirea unei fiinţe de lumină şi să simţi că legătura e mai puternică ca oricând.

Când îmi priveşti faţa răvăşită şi julită şi începi să plângi pentru mine încerc să-ţi şterg lacrimile şi încep să plâng cu tine de fericire. Ştiu că pentru astfel de momente pot suporta umbrele ce mă bântuie în fiecare noapte ce o petrec privind tavanul şi uneori răbufnind în lacrimi.

Oraşul meu nu spune „nu” căci fiecare lacrimă am lăsat-o să curgă şi să-mi umple fântâna unde ne jucăm împreună în hohote de râs şi în a cărei reflexie descopăr, alături de locuitorii mei dragi, cât de minunaţi şi uniţi suntem. Iar în stropii ce cad nu mai pot vedea decât iubirea luminii ce se împarte în culorile din care am creat-o pentru a mă bucura precum un copil de mini-curcubeiele pe care mi le oferă fără a mai şti de durerea prin care le-am creat.

În oraşul meu, poate nu ştiu, dar eu le mulţumesc tuturor care intră căci, indiferent dacă au ales lumina sau întunericul, ei lasă un cadou de nepreţuit: o sclipire magică prin care îmi dau seama cine sunt. De aceea oraşul meu nu va spune niciodată „nu”, atunci când am ales iubirea am ales, de fapt, să fiu totul.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here