Acasă Zi de zi Ooooaaaauuu… ce misto ca ne cunoastem…

Ooooaaaauuu… ce misto ca ne cunoastem…

298
6

Independenta este un lucru extrem de important pentru mine. Nu imi place sa depind de nimeni si nimic. De-alungul anilor am incercat sa imi construiesc viata astfel incat sa nu am nevoie de ajutorul nimanui si chiar daca cineva, vreodata a incercat sa imi ofere o mana de ajutor am acceptat cu reticienta. Evident, nu pot trai fara oameni. Dar totul ar trebui sa fie ceva mai simplu. Bineinteles, s-a intamplat de multe ori sa am nevoie de cei din jurul meu, de cei pe care involuntar ii ridic la statutul de prieteni. Unii au fost langa mine faptic, altii doar verbal.

Andrei are un mod exceptional de a actiona si reactiona la aceste probleme. Nu cere niciodata nimic, nu are nevoie de ajutorul nimanui. Este bine ca e asa, deoarece armura sta bine inchisa in jurul lui.

Spre deosebire de el, tind sa ma sprijin uneori destul de mult pe prieteni, sa am incredere, sa fac anumite lucruri, sa ma dedic, sa ajut, sa cer, sa daruiesc, etc. Insa cand vad ca cei apropriati isi intorc spatele, se naste in mine o dezamagire ciudata… ma gandesc asa: in ce cazuri am prieteni? Nu mi-ar placea sa cred ca acest concept este viabil doar cand e vorba de anumite chestiuni… ca si medicamentele cu o actiune selectiva, bine delimitata.

Imi amintesc (dinou) de Ramona, prietena aceea a mea care a plecat in SUA. Daca o sunam noaptea la trei si ii spuneam ca am nevoie de ceva, era langa mine. Bineinteles, si eu faceam la fel. Din pacate de cand a disparut ea de pe „scena” nu am cunoscut oameni care sa fie dispusi sa faca pentru mine ceva in mod neconditionat. Asta imi aminteste de proverbul: „Prietenul la nevoie se cunoaste”. M-am saturat de beep-uri, de „oricand” cu insemnatate de „uneori”, de „nu stiu ce sa ziiiiic…”, de nuantele dintre alb si negru, de eticheta „cancel” scrisa in diverse sms-uri care dupa 10 minute sa se schimbe in „approved”… etc. Dom’le ori e alba, ori e neagra.

Toate aceste ma indeamna oarecum spre egoism si individualism, spre a nu-mi pasa decat de pielea mea, spre a organiza lucrurile asa cum vreau fara nicio alta „interventie” binevoitoare. Poate este mai bine sa „socializez”, sa zambesc, sa aprob, sa „imi para fooooarte rau” (doooh… e un trend se pare) fara a-mi pasa de adevaratele simtiri si valori pe care personal le am legate de conceptul prieteniei.

Uneori am impresia ca toate grupurile de amici sunt ca o cloaca, ca un grup de femei care in fata isi zambesc, mai fac un schimb de retete, le pare rau, un goblen, etamina, crosetat etc. si in spatele aceste fatade sta o indiferenta de toata frumusetea. Insa probabil realitatea este ca fiecare se poate sa fie guvernat de interese si nevoi. Dar acestea nu pot fi unilaterale. Cum spunea cineva, cu totii suntem apropiati si prieteni si ne iubim s.a.m.d. pana la proba contrarie.

O zi superba!
Robert

6 COMENTARII

  1. In zilele noastre asistam foarte des la forme negative de de manifestere a prieteniei,de la cele exteriorizate in conduita pana la cele exprimate in limbaj.

    Prietenia este specific umana, fapt semnalat inca de Aristotel (chiar inaintea lui Epicur), care considera ca “nimeni nu poate trai fara prieteni,chiar daca stapaneste toate bunurile lumii”.

    Un asemenea mod de a gandi prietenia pune insa in lumina nu numai caracterul specific uman,ci si natura ei sociala ,exprimand un anume tip de relatii sociale,in centrul carora se afla omul .Masura in care omul se angajeaza, ca fiinta sociala, in acest compex sistem de relatii, continutul lor constituie in acelasi timp, un criteriu de apreciere a valorii sale sociale. In acest sens trebuie sa intelegem adevarata semnificatie a proverbului : “Spune-mi cu cine esti prieten,ca sa-ti spun cine esti”

    In cadrul tezaurului de gandire si intelepciune care a fost gandirea filozofica a Greciei antice gasim explicit formulata teza potrivit careia prietenia reprezinta un important criteriu de apreciere a valorii sociale a omului.O aflam de la Democrit care spunea ca :” Nu merita sa traiasca cine nu are macar un singur prieten ”adica nu ai dreptul la viata daca nimeni n-a recunoscut in tine o valoare sociala,un aliat posibil pe drumul adesea lung si anevoios catre realizarea telurilor vietii.Tot in antichitate a aparut si primul imn al prieteniei. Este vorba de prietenia dintre Ahile si Patrocle, eroii Iliadei, cunoscuta capodopera a lui Homer.Cand Patrocle moare in lupta, ucis de Agamemnon, Ahile il plange sincer, cu o sfasietoare durere.In aceste momente de dramatice zbuciumari sufletesti, adresandu-se mamei sale zeita Thetis el marturiseste ca si-a iubit prietenul ca pe sine insusi.

    In antichitatea romana,Cicero a pus in evidenta cateva aspecte importante ale “prieteniei curate”,si anume devotamentul pe de o parte faptul ca deosebirile de opinii nu prejudiciaza prietenia pe de alta.

    Prietenia este,de asemenea o forma de manifestare a cunostintei de sine, a capacitatii fiintei umane de a se raporta pe sine la altii.Intr-adevar,omul are nevoie sa se vada pe sine si “din afara”, ca intr-o oglinda, dar nu inselatoare, ci care reflecta corect personalitatea,fara a o denatura, intr-o forma sau alta, sub un aspect sau altul.

    Din punct de vedere stiintific constiinta de sine apare in jurul varstei de 12 ani si avem numeroase dovezi in practica sociala ca ea este insotita de nevoia de prietenie. O emotinanta dovada, in acest sens, o reprezinta celebrul Jurnal al Aneei Frank, fetita de 13 ani care, in timpul ocupatiei fasciste, a fost nevoita sa stea mult timp ascunsa impreuna cu familia ei. Oamenii care nutreau aceleasi sentimente si sperante ii vizitau si le asigurau, pe ascuns, cele necesare existentei. Si totusi…micuta Anna sufera vizibil. Cauza? Ea resimtea nevoia unei prietene, nevoie pe care o consemneaza astfel in jurnal.

    Natura sociala a prieteniei ni se reliefeaza si prin aceea ca ea se exprima si printr-o forma superioara de afectivitate. Intr-adevar,sentimentul prieteniei este superior unei simple emotii; el nu izvoraste din satisfacerea unor trebuinte biologice si nu inceteaza o data cu satisfacerea acestora. Sentimentul prieteniei deriva nu numai din natura biologica a omului, ci din nevoia de satisfacere a unor trebuinte sociale, din nevoia de relatie cu alti oameni, din nevoia de afectivitate; se formeaza treptat este puternic si de lunga durata.

    CAT DE PUTERNICA POATE FI O PRIETENIE?

    Prietenia adevarata, se bazeaza pe incredere reciproca si spirit de sacrificiu, se caracterizeaza printr-o puternica incarcatura morala de cinste, devotament, respectarea cuvantului dat ceea ce o face sa fie nu numai generatoare de fapte marete, ci si de un optimism reconfortant, luminos, specific uman.

    Prietenia este nu numai parte din fiinta noastra sociala si o traire afectiva, puternica si de lunga durata ci si o manifestare intensa, deosebit de bogat. In ceea ce priveste axemplele solicitate, recunoastem adevarul ca ele au darul de a intensifica trairile sufletesti ale tinerilor si ajuta la o mai buna intelegere a fiecarui aspect al prieteniei. Conditia? Sa fie cat mai aproape de viata, de experienta reala a adolescentilor. Sunt si cazuri in care prietenia se leaga intre oameni cu aceleasi aspiratii, aceleasi idealuri, care gandesc la fel despre un aspect sau altul al vietii sociale al relatiilor dintre oameni despre anumite evenimente istorice etc.

    Prietenia poate fi considerat un lucru vital.

  2. Pentru ca nu stiu cum sa pun o povestioara la categoria articole, o s-o las aici. Poate o citeste cineva:

    „Noapte dubioasă. Strada pustie. Case mari cu lumini stinse. Ferestre prăfuite, atinse de crengile obosite ale nucilor bătrâni. Felinare cu capul plecat, sclipiri portocalii… şoseaua cu întunericul străpuns, din loc în loc, de lumina rătăcită.
    Aer rece. Ceaţă deasă. Umbre conturate în aerul umed, în noaptea tăcută.

    Fumez liniştit o ţigară mentolată. Stau cu fundul pe bordura rece. Frigul se apasă tot mai mult peste oraş. Îl simt pătrunzând în corpul meu neputincios. Ultimul fum. Arunc ţigara şi mă las pe spate, pe pământul moale, acoperit de frunze uscate, căzute de atâta timp. Inspir adânc. Aerul bolnăvicios îmi umple plămânii… privesc în sus. Ceaţa străluceşte în lumina artificială şi ascunde cerul negru. Mereu, un cer negru, cu o lună care tot timpul arată aceeaşi parte a sa, cu aceleaşi stele ce pâlpâie timide în noaptea încă lungă, cu acelaşi avion ce decolează la 0:15 spre Milano. Vreau şi eu să plec!

    Ceaţa acoperă totul. Nu se vede următoare intersecţie, nici centrul comercial din capătul străzii, nici blocurile înghesuite din celălalt capăt… doar nucii de lângă mine, bordura, frunzele veştejite, ţigara fumată pe jumătate, strada pe care nu circulă nimeni.

    Ceva nu-i în regulă cu mine. Nu e normal. Dacă era, trebuiau să fie ocupate toate bordurile… şi nu-s.

    Încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Am avut o săptămână ciudată, recunosc, dar nu cred că asta-i cauza. E prea simplu. Ce prost sunt. O explicaţie prea banală mi-ar scădea din complexitate, sau ce? Da. Am trăit o săptămână diferită. Am fost într-o stare intensă… o extremă.

    Singur, o săptămână întreagă. Familie plecată în concediu, vecini distanţi, cei câţiva prieteni plecaţi care unde au apucat în minivacanţă, cunoscuţi deveniţi brusc necunoscuţi. Categoria „iubit” e incerta! Crezusem că va fi un timp liniştitor, în care să-mi încarc bateriile, în care să-mi pun ordine în viaţă şi să-mi echilibrez stările. Aiurea! O săptămână în care am dat-o în bară rău de tot! Singur, n-a mai fost nimeni lângă mine cu care să comunic, alături de care să-mi dau seama că gândesc, că trăiesc… n-a mai fost nimeni lângă mine –şi mă refer la o banală prezenţă fizică, atât– care să-mi şlefuiască atitudinile, comportamentul şi gândirea. N-am avut pentru cine să vorbesc, să exist… să joc teatru. Rolul meu luase pauză pentru o săptămână. M-am dezbrăcat de mine în zilele astea… unii caută o viaţă întreagă să se regăsească, dar pe mine mă scârbise experienţa asta. N-am vrut niciodată să mă descopăr. De mâine, însă, totul revine la normal: mă întâlnesc cu ei. Ce bine că, uneori, lucrurile se sfârşesc… chiar şi săptămâna asta!

    Ce bine că după fiecare săptămână terminată vine alta! Tot timpul avem încă o săptămână, şi încă una… Şi-n fiecare săptămână nouă sunt prieten cu aceleaşi persoane cu care eram şi-n săptămâna trecută! Ce bine! Ce bine că-n noaptea de duminică spre luni nu uită cât de buni prieteni suntem, nu uită cât sunt de importanţi pentru mine… pentru mine… Da. Pentru rolul meu. Ce bine!

    În secolul vitezei, eu văd totul foarte static. Numai săptămânile păreau să curgă, să se înlocuiască… dar, mai mult, parcă era aceeaşi ce se tot repeta. Şi în aceeaşi săptămână, aceiaşi prieteni, aceleaşi ieşiri de sâmbătă noaptea, aceleaşi stări de bucurie subţire, aceleaşi cafele în aceleaşi baruri, aceiaşi paşi pe strada mereu pustie.

    Nu m-am gândit niciodată că lucrurile s-ar putea schimba. Nu reuşesc să privesc din exterior, precum un analist obiectv. Nici n-am cum, doar eu simt pe pielea mea tot ce trăiesc… de fapt, pe pielea personajului meu. Eu nici nu exist. Toate, aşa cum am zis, până săptămâna asta. Toate, imobile. Săptămânile ce-au curs, în fond, aceeaşi repetată de fiecare dată, toate prieteniile, neschimbate, relaţiile în aceleaşi conexiuni, aceleaşi stări, aceleaşi sentimente. Toate, neatinse de nimic. Nimic nu avansa, nimic nu devenea mai profund decât a putut să devină într-o săptămână. Nimic nu s-a îndepărtat mai mult decât săptămâna trecută. Am acceptat cu uşurinţă jocul acesta stupid. Îl ştiam bine, era destul de simplu şi, oarecum, îmi plăcea, lăsându-mi impresia că, ştiindu-l, deţineam controlul. Prin control înlocuisem lipsa echilibrului meu sentimental. Proastă alegere. Toate astea, jocul, regulile, jucătorii, până când jocul s-a încheiat. Parcă nici nu ştiusem până atunci că lucrurile obişnuiesc să se sfârşească, aşa, din când în când. Cu pauza asta bruscă, nedorită, m-am împiedicat de mine. În treacăt, dădusem peste mine. Un „mine” total necunoscut. Total neinteresant. Eram un „eu” aruncat la gunoi. În loc să resuscitez persoana dubioasă din corpul meu, eu ce-am făcut cu mulţi ani în urmă? Am abandonat-o, ştiind că oricum ar fi fost prea mult de muncă pentru a o ridica la linia de plutire… Aşa că mi-am cumpărat din societate un rol frumos. Uneori, corespunde cu mine… uneori.
    Mâine mă întâlnesc cu Toto. Începe săptămâna. Voi trăi din nou.”

    Zuzu

  3. Oh my god! Cu exceptia faptului ca e putin cam deprimanta povestea ta morala, mi se pare superba. De o franchete cum rar intalnesti la un om, care se „impiedica” de el, se analizeaza si isi recunoaste siesi ca el reprezinta un simplu rol. Toti jucam roluri. Unii le jucam cu entuziasm, altii cu patima, alti cu lipsa de interes… Pentru mine conteaza doar sa nu ma impiedic si sa ma uit inapoi. Nu conteaza ce rol joc eu sau ceilalti de langa mine. Atata doar, sper ca nu ma voi opri niciodata sa ma intreb ce rol joc.

  4. prietenie 🙂 siguuur! siguur! asta vis-a-vis de nu stiiiiu si foaaaarte…
    cunosc senzatia, trait momentul depasit situatia 🙂
    a friend in need is a friend indeed spunea odata cineva. mi-a placut ideea, dar spre dezamagirea multora nu am pus dictonul niciodata in practica.
    asta pentru faptul ca, in timp am mai cunoscut o zicatoare : if you need a friend, than buy a dog. in mod clar lucrurile se complica si am ales varianta cu numarul 2.
    sunt mai practic si mai complex. it’s just me…
    imi trebuiesc ani. nu, nu glumesc imi trebuiesc ani pana am incredere totala in cineva. cand increderea mea este totala, atunci merg pana la capat in mod neconditionat iar increderea mea in persoana respectiva este oarba.
    nu „ard” prieteniile, nu le consum.
    in lumea asta nebuna in care ne invartim, pana acum am gasit doar 6 persoane in care sa am o incredre totala. se stiu ei prea bine si nu e momentul sa facem nominalizari.
    davada? faptul ca daca eu merg undeva, merg cu prietenii mei. ne completam unul pe celalalt, ne cunostem ca pe caii breji.
    niciodata un amic sau prieten de al meu nu o sa spuna: „el vine cu noi, nu noi mergem cu el”. noi, toti, mergem impreuna. si cu asta cred ca am spus tot.
    e vineri si am o stare cam agitata…chiar agresiva cel putin in scris.
    have fun la Cluj si succes.
    cele bune tuturor, ma inclin, Eu.

  5. Intotdeauna a fost o chestie oarecum dificila pentru mine sa imi transpun in cuvinte frumoase gandurile, poate si pt. ca sunt multe si de-a valma si uneori aproape simultane. Ele gandurile.
    Poate ca si din cauza asta am fost definit ca fiind „caramidian” de catre cunoscuti, pentru cel mai adesea ma exprim foarte brut si direct.
    Frumos textul despre prietenie si prieteni. Si foarte adevarat. Si eu m-am straduit ” sa “socializez”, sa zambesc, sa aprob, sa “imi para fooooarte rau” (doooh… e un trend se pare) fara a-mi pasa de adevaratele simtiri si valori pe care personal le am legate de conceptul prieteniei.”. Nu mi-a iesit 🙂 Si din pacate se pare ca cam la asta se rezuma prietenia, pentru ca laudele si vorbele frumoase trebuie exprimate, chiar daca sunt false iar criticile si „mârâielile” trebuie musai reprimate. Da, stiu ca adineauri am facut cacofonie.
    Si da, in ziua de astazi nici un „prieten” nu e dispus sa-ti raspuna la telefon daca te apuca niste trairi noaptea sau la ore la care ei nu sunt disponibili pentru tine. Egoism? Oboseala, stres la serviciu si tot bla bla-ul pe aceasta tema? Comoditate? Stiu si eu … paleta de scuze e larga. Si ce daca tu ai o traire si simti nevoia sa stresezi „un prieten” cu prostiile tale, who cares? Insa pe de alta parte ma gandesc ca totusi e ceva cand cineva te suna pe tine pentru ca simte nevoia sa impartaseasca cu tine indiferent ce prostie ii trece prin cap, iar daca e noapte cu atat mai mult, probabil ca nevoia lui de comunicare e cu atat mai mare. Dar nah … o sa-i treaca .. sau gaseste el pe altcineva care sa-i inghita logoreele.
    Si ca sa inchei, pt ca mi-e foame, uneori (rar) reusesc sa nu-mi treaca nimic prin cap, stau pur si simplu si ma holbez la te miri ce, pentru mine e teribil de reconfortant, chiar daca de afara aduc a om retardat. 🙂 Odata am stat si m-am holbat la hubloul unei mashini de spalat care invartea haine inauntru – doamna filozoafa cu margele, nu radeti acolo in spate, da?- ar trebui sa incercati, cand aveti multe ganduri, apasatoare sau nu, va da ragaz sa va incarcati putin bateriile si dupa aceea sa apasati resume 🙂

  6. Nu stiu pea bine cum ar trebui sa fie prietenia, cred ca am experimentat mai mult cum nu ar trebui sa fie.
    Fara indoiala ca independenta e de dorit, atat cat e posibil, ca a te indatora nu e cel mai fericit lucru, insa a te indatora din dragoste, intr-o prietenie reala, sudata si verificata de timp, poate fi rau? Sau, mai degraba, e posibil sa nu te indatorezi intr-o asemenea prietenie?

    Citeam undeva, mai demult, ca ¨banutul trebuie sa-ti transpire in mana inainte de a-l oferi¨ (celui nevoias, in acel context). Grija de a oferi ce trebuie cui trebuie e nu numai o serioasa provocare, ci, mai ales, o necesitate, cred eu. Altfel, risti sa te risipesti; ¨traind ca o rama, nu-i de mirare daca esti strivit la un moment dat¨ (mi-a placut si mie maxima asta) sau ce-ti faci cu mana ta… Asa ca nu intotdeauna ¨daruind vei dobandi¨ sau, mai bine zis, daruind cui trebuie vei dobandi, chiar daca nu asta este sau nu ar trebui sa fie scopul, ci doar o consecinta naturala a iubirii care se daruie (cui trebuie/merita). Cum stim cine si daca merita? Prin cunoastere. Eu cred ca o dragoste profunda fara cunoastere nu e posibila. Dar nu o cunoastere superficiala, ¨de sus¨ (mi-a placut mult comparatia lui Robert: asemanarea cunoasterii cuiva cu strabatutul stradutelor unui oras pentru a-l putea cunoaste), ci una in profunzime, sondand. Dar nu intrand cu bocancii si barosul, ci cu delicatete, ¨fara a tulbura apele sufletului¨ acelui om (citat din ¨clasici¨ in viata, contemporani si din zilele noastre 🙂 ).

    Altundeva citeam ca am ajuns sa ne fie frica nu doar sa oferim ceva (nefiind siguri daca oferim cui trebuie si daca nu ne irosim eforturile, cum spuneam), ci si sa primim, gandindu-ne ca va trebui sa dam ceva in schimb. Sigur, diferenta dintre teama si cirscumpectie, prudenta, e foarte fina, cel putin uneori. Mi-amintesc niste versuri: ¨unde-i teama, nu-i iubire/ unde-s legi, nu-i fericire…¨. Insa, fiindca spuneam ca o buna cunoastere precede dragostea (si nu invers, cel putin cand e vorba de prietenie), aceasta teama de a oferi/primi n-ar mai trebui sa existe.

    Oricum, cred ca pragmatismul exagerat (nu-mi dau seama daca e pleonasm) si interesele ascunse distrug multe prietenii (desi, prin definitie, prietenia exclude astfel de lucruri), asa se face ca multi, prea multi parca, realizeaza, contempla cu amaraciune cum… pragmatic, prietenia/relatia trecea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here