Întotdeauna am stat prost cu “matematica”, “chimia” și frigul.
Nu întâmplător…
Mi-au trebuit ani și experiențe sa învăț să tac; să tac și să pun la suflet cu măsură, asemeni formelor pentru fursecuri. Când începi să vezi că fațetele lumii se conturează pe un anumit arhetip, nu este sfârșitul, ci începutul unei mărețe călătorii, în care te crezi constant singur…
OAMENII… AVEC OU SANS TITRE
Sunt singur, pe un drum comun. De altfel, toți ne croim cărări particulare pe același drum public. Si ne regăsim toți în mijlocul nevoilor. Spunem că nevoile sunt cele care ne satură pofta de viață, până atunci nejustificată. Daca ar fi să mă încadrez într-o fotografie, aceea ar fi un peisaj alb-negru, pesemne dominat de oameni. De întuneric nocturn, pixeli vizibili ai calității reduse și oameni. In schimbul aparaturii și hazardului, cred că oamenii pot fi schimbați (face subiectul voinței proprii și direcției în care se “întâmplă” să o aplici, la timpul potrivit, mulțimilor). De ce oameni? de ce nu un loc gol, un colt de rai romanesc, plaiurile Bucovinei poate sau crestele Munteniei? De vreme ce golul îl pot privi, nu pot trai în gol. Nu ma pot include în el. Asa cum societatea nu se compune din indivizi (științific vorbind), nici eu nu vreau sa iau parte la nefericirea lumii.
Suntem multi, dar la fel oare? M-am întrebat mereu, în speranța ca asa voi face o selecție a celor pe care mi i-as dori în mijloace de transport, în muzee și, de ce nu, acasă. Pana nu de mult, m-am înșelat amarnic uitându-ma la simplul fizic al omului, fără sa-l citesc în profunzime. Il catalogam direct, plăcut sau nu, fără sa intru în vorba.
Sa luam, la întâmplare, trei tineri de aceeași vârstă. Sa le dam o vârstă: 30 de ani. Niciunul dintre ei, deși eșalonați în aceeași generație, nu seamănă unul cu celalalt, dovada ca viata ne modelează caracterul, prin prezenta sau absenta serviciului, a partenerului și reminiscențelor vechii educații primite acasă și la școală.
Deunăzi îmi puneam problema cumințeniei omului, atât la trup, cât și la suflet. Este cumva băiatul cuminte, “tocilar”, devreme acasă, un model de succes? în fond se ciocnesc doua mari planuri ale vieții viitoare: dragostea și cariera. In ce măsură va face fata uneia? Răutatea lumii, fără margini, te obliga sa fii un tip adaptabil; astăzi școala românească nu generează asemenea exemplu, vreo garanție.
Este dovedit faptul ca lipsa unui lucru duce la tânjirea lui. In America, unde au fost desființate de mult timp rugăciunile în școli și colegii, puritanii dau dovadă de o reală aderență din partea tinerilor. Nu degeaba, cei pierduți dintru Domnul Îl găsesc mai ușor, într-o societate a liberului arbitru violent cum supun Statele Unite. În Romania, în schimb, țară creștină, atinsă mult mai devreme de “patimile” apologeților, se trăiește cu teama de a face lucruri rele. Daca a observa America, un întreg “continent de comportamente” este mai facil și asa-zis valabil, înseamnă o raportare la pământul nostru, tind să cred că ne înșelăm. Sunt ferm convins că sentimentul de paria care se imprimă patriotismului nostru, pătează și purtarea noastră cu semenii, cât și sufletul.
Fig. – “Frescă de Pinturicchio, în Biblioteca Piccolomini din Domul Sienez.”
Nu reușim să fim deschiși; societatea cea “dodoloață” de altădată ne încearcă. Nu suntem niciodată maturizați; dacă primul plan ar fi cel sexual, ultimul rămâne moralul. Si cum acesta este disecat ultimul, putem spune ca ne afișăm, peste codurile civile impuse (și respectate în măsura reciprocității), numai măștile amoralității și, cel mai grav, imoralității.
Se întâmplă să ajungi la dublul vârstei alese mai sus. La cei 60 de ani, constați că lectura devine din ce în ce mai dificilă, săptămâna, cutumiară, iar conversațiile inteligente și plăcute, mult mai rare. Ti-ai dori oameni care să-ți aline singurătatea cu vorba și prezenta lor, decât să o înțeleagă. Rămânem neînțeleși, încă din momentul primei prăjituri făcute de mama sau bunica, până în momentele rememorării gustului și, în cele din urmă a obiceiului. Care, după legea naturala a lui Aristotel, se pierde. Nu se conservă. Speranța cu un sens devine credința că nu ești singur…
…fie o cauți în tine, fie în ceilalți.
Nu întreba invenția de mecanismul ei, cât inventatorul îți zâmbește!
Al vostru,
C.
_______________
Notă imagistică – Detaliu din “Triumful lui Aemilius Paulus”, de Carle Vernet (1758-1836).
Matematica si chimia chiar nu conteaza cand stii sa scrii cum scrii tu. Am prins ideea textului dupa a doua lectura…e fain sa existe post-uri ca al tau care ne pun pe ganduri:)
Mulțumesc pentru considerație. Îmi cer scuze pentru exprimarea greoaie… dar cred ca asta e felul meu de a fi, și anume împrăștiat.
Un singur lucru am de adăugat; ghilimelele pentru “matematica” și “chimie” își au un rost special. Nu e vorba de simple calcule, ci de mai mult decât atât. Sunt convins ca ți-ai dat seama pana la urma!
Am cautat sa echilibrez cumva atmosfera de pe blog, pătrunsă de spontan și nu scopuri cu bătaie lunga. Caut în continuare sa învăț; cred ca asta ar aduce, în timp, modificări articolului meu, dacă as avea puterea (și memoria) sa revin asupra lui peste ani.
nu mi s-a parut imprastiat articolul tau, dimpotriva. e coerent si profund pana la ultima litera. iar ideile se leaga intr-un mod armonios.
daca ar fi sa scriu, mi-ar placea sa pot scrie ca tine. la fel de detasat, la fel de lipsit de artificial. din pacate, cred ca sufar de hiperideatie – am citit undeva recent termenul si mi se potriveste, ma regasesc in.
suntem singuri. e bine, intr-adevar, sa existe ceva sau cineva care sa iti aline singuratatea. e mai dificil cand cnstati ca nu e nimeni capabil de asemenea lucruri. singuratatea nu se poate spune altuia, nu te poti comunica celuilalt ca fiind singur/simtindu-te singur. ori exista o empatie a fenomenului interior, ori nu exista…si in final ramanem cu iluzia alinarii.
articolul imi face mare placere. il vad ca pe o confesiune spontana, prin ratiune, a spiritului. Prima tentatie a lecturii a fost de ma pierde in detaliile semioticii, poeticii, filozofiei ca pana la ultimul rand sa vad un posibil tablou intreg. un ghilgames ce ne-a bantuit pana in zilele noastre. mi-e dificil sa patrund textul fiindca simt ca invadez, ca profanez o constiinta, un lacas spiritual. in acelasi timp, vrand-nevrand, ma raportez instinctiv la propria constiinta ce se retrage pe zi ce trece in lumea ideilor in semn de refuz existential. probabil ca una din putinele nevoi ce-mi mai satura nevoia de viata e instinctul reflexivului, a unei constiinte si ratiuni mereu pusa pe drumuri. singuratatea constiintei umane ma frapeaza. orice am face, sau ni s-ar intampla – iubit, familie, cariera, prieteni – in cele din urma nu ramanem decat cu prespectiva eu-ului asupra vietii. imi explic satisfactia intalirilor cu prieteni vechi la o discutie amicala, ce uneori ajunge pana in cele mai intime colturi ale gandirii noastre, prin teama singuratatii. totusi: singuri? niciodata! inca ne avem pe noi insine. Sper sa mai citesc articole semnate “Al vostru, C.”
Dragă Paul,
îți mulțumesc sincer pentru cuvintele tale. Nu ma așteptam sa mai întrezăresc vreo reacție; îmi era de ajuns faptul ca lumea (poate) citește. De obicei, când scriu, prefer sa fiu profund. Nu știu “cât” rezonează cu “câți”, dar am sperat ca destinul nu m-a făcut de unul singur. De la premisa asta am plecat și încă “merg”. Si vad ca nu sunt singur. Acum câți călători temerari am în compartimentul meu, nu pot spune…
De scris voi mai scrie, chiar și de dragul de a rămâne aproape de unele suflete, asa cum se aștern aici, și din sentimentul ca nu suntem singuri. Repet termenul, fiindcă solitudinea se poate suprapune, în zone diferite; mai dureros este când sentimentul se aliniază la sfârșitul unei zile. Ce scriu eu contează putin, poate și mai putin aici, gândindu-ma ca ceea ce se poate materializa ca rezultat al unei activități de blog este aproape egal cu zero. Ce citești TU, contează în schimb, incomensurabil!
Te aștept sa revii… mi-a făcut plăcere!
Numai de bine!
Problema singurătății (încep tot mai mult sa cred), este specifica secolului nostru; acum, suprapopulați și multi-avansați tehnologic. Ne afundam tot mai mult în singurătatea mistica, obsedanta, formându-ne patologii, îmbolnăvindu-ne pe noi înșine. Ori nu, solitudinea în adevăratul sens al cuvântului este sinonim cu “pustietatea”.
Câți dintre noi ne mai ascundem de ochii lumii, în natura, pe cont propriu, pentru o buna perioada de timp? Nimeni.
Si cati suntem singuri? Toți.
“Întotdeauna am stat prost cu “matematica”, “chimia” și frigul”
Un mesaj puternic in doar 9 cuvinte.
De ce e puternic? pentru ca in el toti ne regasim intr-o oarecare masura … sincer ,eu cu matematica si chimia, am fost La Pamaaannt,ca materi ma refer ( iupii k la facultate nu le mai fac 😆 )…dar intelegand semnificatia fiecarei materii in parte ajungi sa iti dai seama ca toata lumea a stat prost cu gandirea fixa ( matematica) toate rezultatele la fel, toti sa gandim la indigo, nimeni sa nu cumva sa se poate exprima liber fara a fii catalogat… cu legaturile dintre noi ( chimia)… si ajungi uneori sa iti dai seama ca in frigul de zi cu zi pe care il simti asa vei si ramane 🙂 daca nu te ridici sa faci ceva. Sunt din Ploiesti si am 20 de ani … si asa cei ” maturi” considera ca abia dupa 30 de ani in sus te poti numi om trecut prin viata si pus la incercarile destinului pe care il purtam fiecare.
Gresit!
Eu consider ca fiecare are un destin de purtat si ca indiferent de varsta fiecare simtim “matematica” un urma careia trebuie sa raspundem bine pentru a trece mai departe.
Oricum vorba aceea ” daca nu simti bucuria si supararea, inseamna ca nu ai trait” ..acum depinde si in ce masura :)) ..eu ma consider unul dintre cei care nu a fost “blestemat” de soarta ca altii.
Fiecare simte aceste lucruri in diferite moduri si din diferite cauze.
Super articolul 🙂
M-au impresionat mult cuvintele tale și îți mulțumesc ca te-ai oprit sa-mi citești gândurile, Marian.
Nu face nimic Peter 😉
Nu trebuie sa imi multumesti, decat m-am exprimat cat am putut eu de bine, daca m-am mai “incalcit” ici pe colo , iarta-ma…
si mii de scuze pt k nu am reusit sa iti raspund la timp pe facebook , dar exact in acele cateva minute a trebuit sa plec de la PC…scz scz scz 🙂
Sunt curios dacă acum gândești la fel, și deși singurătatea ca fond, rămâne aceeași eternă problemă, sunt sigur că acum ai descoperit noi dimensiuni.
Impactul singurătății îl simte fiecare om de pe planeta asta mai mult ori mai puțin. Dar de regulă devine mai mult cu cât îmbătrânim și cu cât începem să pierdem din oamenii dragi nouă și pe care nu am știut ai aprecia atunci când încă se mai putea.
Inexplicapil, există oameni pe care îi întălnești o singură dată în viață, dar care au un impact atât de puternic încât îi ți minte și după ani.
Peter este unul dintre ei.