Acasă Zi de zi O iesire cu prietenii

O iesire cu prietenii

442
1

11:13 Caldura din birou si mirosul de tigara impregnat in pereti imi apasa gandurile „curate”. Simt ca incearca sa le cotropeasca, sa le impregneze de murdarie. Simt ca nu merita sa le pervertesc pentru ca sunt atat de rare. Vreau sa ies, vreau sa ma aerisesc.

Ultimile zile au fost atat de incarcate si ieri noapte atat de .. frumos… mi-am dat seama ca exista multe lucruri mult mai importante decat cele pe care le consideram in mod instinctiv si aproape inconstient atat de importante de obicei. Prietenii…. fiintele umane au o amprenta genetica raspunzatoare de dorinta de socializare, de a apartine unui grup, de a interactiona cu celelalte fiinte umane… ca e vorba de o privire, o vorba, sex, sentimente…. oamenii simt nevoia sa aibe prieteni. Unul sau mai multi…

Asa ca… imi sun oamenii dragi. Primul e obosit… nu a dormit decat doua ore… il inteleg.. dar regret nespus. langa el ma simt cel mai bine. langa el nu ma simt nici ciudat, nici dator, nici nervos, nici stresat, nici iubit… ma simt… doar. Simt ca sunt om. Si inca unul fericit. Vroiam sa mergem undeva, nu conteaza unde, sa vorbim, sa ii ascult fiecare cuvant ca pe un privilegiu, fiecare idee ca pe o lectie predata la scoala, sa folosesc sclipirea din ochii lui ca pe o scanteie ce aprinde in mine dorinta de a trai… frumos. Urmatorul…

… raspunde. Spala… pana mai tarziu. Si nu poate iesi din casa… Vrea sa merg la el, sa stam de vorba. Si poate sa bem un pahar. Dar nu vreau. Vreau sa scap de personalitatea lucrurilor ce ma inconjoara, pe mine sau pe cei dragi. De exemplu, lucrurile din birou sunt incarcate griji, de invidie, de dorinta de afirmare. Si fiecare tipa la mine, ma obliga sa fiu cumva… cum nu vreau. La fel si la el acasa, daca ma duc, nu vreau sa vad reflexia prietenului lui in vitrina bufetului din bucatarie, nu vreau sa ating scrumiera care uraste inca pe oricine strain care intra in casa. Nu, vroiam sa iesim… undeva… nu conteaza unde… sa ii ascult maturitatea mascata sub imaturitate, sa invat din intamplarile lui buclucase si din dorinta lui de a trai fiecare clipa. vroiam sa imprumut din zambetul, chiar si fortat cateodata… pentru ca e inocent… e … nevinovat.

Urmatorul…

…ma „acosteaza” pe yahoo. Tocmai cand ii cautam numarul in agenda, ingrijorat de un eventual refuz. Imi spune, tras de limba, ca nu se simte bine. Incerc sa il ajut cu sfaturi… si simt ca o picatura uitare i-a alinat macar durerea. Sper. Nu insist. Cu toate ca as fi vrut sa ne plimbam… si sa ne cunoastem si mai bine. Dincolo de aparente. Simt ca nu am avut timp sa il cunosc bine. Si merita cunoscut. E un copil travestit sub un chip de om matur cu probleme. Si zambetul lui tradeaza ca nu se descurca prea bine cu problemele, ca e inca necopt, in ciuda experientelor din viata. Vroiam sa iesim… sa ne prostim ca nu stim ce se intampla in jurul nostru, sa imi impartaseasca reteta prin care se preface ca nu ii pasa. Am renuntat intr-un final…

Nu mai incerc. Am obosit un pic si simt ca daca mai incerc o sa intinez unitatea cercului. Oricum ceilalti nu ar iesi fara primii. In plus pe ceilalti mi-e mai greu sa ii abordez.

Ies din birou, incui. Ma izbeste mirosul de rece si curat din aer, ca cel dinaintea ploii, dar putin mai taios. Luna se uita la mine mirata ca o privesc. Nu am mai privit de mult luna. Acum e mica, cenusie si… curata. Merg pe trotuar derizoriu si zaresc putini oameni grabiti, mirati si ei ca ii privesc. Ce s-a intamplat pana azi? Am fost atat de grabit incat sa nu remarc pe trotuar oameni? Ma uit curios la oameni, ca niciodata. Parca ma mira ca exista. Grabit sau grabiti in fiecare zi, am uitat ca suntem oameni. Nu ne intereseaa decat motivul grabei noastre.

Zaresc pe treptele unei alimentari un vagabond invelit intr-o patura cam subtire, cu o gluga ponosita trasa pe ochi…Doarme. Un altul, la fel de ponosit , al carui chip nu il deslusesc prea bine din cauza pilozitatii, face zig-zaguri pe celalalt trotuar, se apleaca, sta sa cada… Imi dau seama ca eu sunt norocos.

Si fericit.

Articolul precedentUn tip de nota 10!
Articolul următorAburi de vin…
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

1 COMENTARIU

  1. stii la ce m-am gindit cind te-am citit? ca in momentul in care ne alegem prieteni ii alegem poate si din cauza acestor”defecte” care ne plac:)
    imi place cum scrii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here