Acasă Zi de zi Nu vreau pace in Univers!

Nu vreau pace in Univers!

377
1

Ora 05:32. Dupa cateva ore de promovare a catorva din site-urile mele, in playlist-ul din WMP a rasunat o melodie care imi place la nebunie. Si imi venisera in minte cateva idei pe care ma gandeam sa le astern aici, pentru a le putea reciti candva, peste ani. Aceasta e melodia despre care va spuneam:

[youtube]HJ6GzRkO8lM[/youtube]

Ma gandeam la puterea de a ne resemna, la capacitatea de autoconservare, autovindecare, la puterea de a ridica atunci cand suntem doborati de vreo sageata plina cu venin care, evident, nu ne-a fost destinata.

 Parca din ce in ce mai mult lumea e intesata, imbuibata de miresme bacoviene, parca nici florile nu mai miros a flori, totul e din ce in ce mai artificial, mai fals. Inconjurati de aceasta atmosfera „de vis” incercam sa ne tesem un loc, o utilitate, un rost in viata asta putreda, mica, asemeni unui graunde de nisip intr-un desert neudat de ploi. Pasim cu pasi repezi care teluri care maine ni se vor parea niste glume proaste. In aceasta graba nesabuita fara sa vrem dam peste obstacole pe drumul nostru sterp, urcand si coborand. Exact aici intervine puterea de autovindecare.

Personal niciodata nu am dorit pacea in Unives, nici macar (doar) bine tuturor. Mi-am dorit doar licaraia din lampa cu petrol sa vegheze asupra-mi in noptile de zi cu zi. Inclin sa cred ca am forat in adancuri, am innotat in mari inghetate si am zburat (fragmentat) printre stele. Si totusi… se pare ca nu ajunge. Niciodata nu voi afla (probabil) ce anume tine flacara lumanarii aprinsa.

Este foarte interesant ce se intampla. Ajungi cu timpul atat de urat incat te deranjeaza frumosul, il iei in deradere… se pot face chiar si glume pe seama acestui adjectiv. Uneori am tendinta de a inlatura orice element care ar avea cea mai mica putere de sensibilizare, de dezmortire din anestezia autoprovocata oarecum.

Sa stiti se ajunge relativ usor la un nivel la care lucrurile care ar putea sa te intristeze sunt din ce in ce mai putine si abia atunci ne putem da seama cat de greu este de fapt sa fim sinceri cand spunem „nu ma intereseaza!”. La fel de greau este dai ceva si sa nu astepti nimic, totul pentru nimic. Dar, este o izbanda. Una superba. Totusi, pentru reusita, asa cum spunea un om, e nevoie de foarte mult antrenament.

Gata cu prostiile, back to work!

Articolul precedentBecali, iar tu, oaie bearca?
Articolul următorZbaterea Gândului
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

1 COMENTARIU

  1. Robert, dincolo de „Adagio’-ul lui Albinoni genial transpus de transcedentala voce si licar si tremur interior reverberat al lui Sarah Brightman, parca ma regasesc/ne regasim in invocatele tale „antrenamente”… Orice comentariu ar suna patetic si/sau ilar, dar… subconstientul acesta al „agoniei si extazului” deloc distimic, deloc obsesiv-compulsiv ne impune, din cand in cand, nevoia socializarii cu noi insine… ne provoaca revolte atitudinale, genereaza o alta sculptura al realului realitatii…!!!

    P.S. Cel mai placut surprins am ramas la sincronizarea mesajului tau (ascuns in spatele verbalei tale defulari) cu viata lui Albinoni, respectiv drama existentiala a divinei Sarah… poate, din curiozitate, vei dori sa citesti, sa descifrezi biografiile tragice ale celor doi „semizei”…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here