No menu items!

Nu ii putem schimba. Si atunci ce facem?

Acelasi autor

Capitol nou…

Daca nu ma inseala memoria, de aproximativ jumatate de an, nu am mai dat nici un semn de viata, nu  am mai scris nimic....

Cateva randuri…

Uite cum a trecut si iarna si a venit si vara, ca de primavara cred ca am avut parte cam vreo 2 sau 3...

Hello… again

Buna dimineata. Ma uit ca melcu la ceas si vad ca da sa se aproprie ora 4 dimineata, si nu stiu de ce nu...

Spontan… sau pura intamplare???

La 6 suna ceasul, si deschid ochii. Afara un cer destul de timid ma lasa sa il citesc asa din pat ca sa imi...

Oare sunt eu de vina?

Este sambata si am o stare nasoala, de dimineata m-a durut capul ingrozitor si nu am avut nici un calmant prin casa sa imi...

Salutare tuturor! Ieri am avut o zi tare urata si azi m-am tot gandit ce sa fac. Tatal meu e plecat din tara si ieri s-a intors pentru o vacanta scurta. M-am gandit ca ar fi frumos sa ma duc sa il astept si sa ma intalnesc cu el sa ne vedem, fiindca ultima data cand a fost acasa nu am putut sa ne vedem din vina programului meu de la serviciu. Fiind liber cateva zile am zis ca ar fi ok sa ma duc acasa.

Mentionez ca nu avem ce-a mai buna relatie din lume si ca noi atunci cand comunicam la telefon, timpul petrecut este de maxim 45 de secunde intr-o saptamana.

A venit acasa, ne-am salutat si brusc ma intreaba cand plec? Am ramas masca timp de cateva secunde, si imediat mi-a iesit pe gura: “intr-o ora plec!”. Desi aveam de gand sa stau macar 2 ceasuri cu el de povesti. In fine, dupa ce i-am dat raspunsul care nu l-a miscat in nici un fel, imi spune sec ca el se duce la dentist sa isi faca programare, ca nu sta mult  in tara, si pleaca lipsind vreo 20 de minute. Se intoarce, ma intreaba cat e ceasul, imi aprind o tigare si cand vede ca termin tigarea imi spune sa ma imbrac sa ma duca la tren, ca daca vreau sa mai stau el nu se mai deplaseaza si sa ma duc singur. Eu taceam si eram uimit de atitudinea lui fata de mine si fata de cei din jur, fiindca cu toata lumea era foarte rece.

Ma duce la tren si imi spune sec un :”Pa! Ai grija de tine!” si atat, se intoarce si pleaca. Iar eu mirat si nervos imi aprind o tigare si am inceput sa ma gandesc, chiar si pe tren, la un moment happy care il include pe el.

Poate ca sunt eu speriat de bombe sau nebun de legat insa nu am gasit nici unul.

Pentru mine tatal meu in primii ani de viata a fost cam absent, fiindca nu am nici o amintire in care el sa apara.

Pe la scoala generala il vad doar ca pe omul care e tata si cam atat, un om absent care muncea si aducea bani in casa. In rest era ca o omida ce statea in cocon si nu iesea afara.

Mai tarziu s-a produs o chestie ce pe mine m-a marcat oribil. Mama a plecat cand aveam mai mare nevoie de ea. El a intrat putin in patima alcoolului si era genul de om setat pe o singura directie. Serviciu-alcool-somn si maine de la capat. Atunci eu am devenit barbat si femeie in casa facand de toate. Dupa 3 ani de zile in care l-am privit cum se inchide in el si mai tare, cum isi bea mintile si cum se distruge, el ia decizia si pleaca la maica-mea lasandu-ma de izbeliste si spunandu-mi ca sa ma descurc cu cat imi trimit pe luna.

El acolo s-a lasat de alcool si de tutun si acum e ok din punctul asta de vedere, insa s-a racit foarte, foarte mult. Cu o singura exceptie, fata lui, adica sora mea, saracuta de ea, are nevoie de sprijin, eu sunt salariat asa ca ma descurc. De parca soramea ar fi somera si nu are ce sa puna pe masa.

 

Whatever….

In 2 ani de zile cat am fost plecat a incercat sa imi monopolizeze viata prin niste impuneri de tot rahatul, fiindca si el si mama ma vedeau ca pustiul ala de 14 ani pe care il lasasera acasa. Ei bine, am suportat 2 ani de zile si printre multe certuri am decis sa imi bag piciorul si sa ma intorc acasa.

Tin minte ca si cum ar fi fost azi, ca mi-a zis ca daca eu vin acasa el nu o sa ma sustina, si vad ca se tine de cuvant, la propriu si figurat. Iar maicamea mi-a zis asa cu lacrimi false, ca uite cum ii stric eu familia din nou. Ei bine, i-am raspuns spunandu-i ca ea a stricat-o si ca prima data cand ei au plecat, pe mine nu m-a intrebat daca sunt de acord cu decizia lor, eu trebuia doar sa zic ok, si sa inghit, nimeni nu mi-a cerut parerea, asa ca acum la 20 si cati vreau eu de ani, nu mai are dreptul sa imi zica mie asa ceva. Si dus am fost.

Sunt convins ca sunt cazuri si mai rele decat ale mele, dar va cer o parere, sa imi spuneti cum sa procedez? Sincer eu as rupe orice legatura cu ei, sa ii vad atunci ce si cum.

Multumesc pentru timpul acordat.

Previous article
Next article

22 COMMENTS

  1. Oscarw sunt si cazuri mai tragice decat ale tale, majoritatea tatilor sunt asa, mai alcolici mai problamatici si sunt si unele mamici cu ceva probleme, dar astia sunt parintii nostri. O sa vina si momentul cand o sa aiba nevoie de ajutorul tau si atunci TU o sa decizi daca se merita sau nu. Si eu am aproape astfel de probleme cu ai mei , aproape, tatal meu nu vorbeste cu mine iar sora mea il mai cearta , iar eu il evit asta pot sa fac eu deocamdata , nu vorbesc cu el cu zilele, nici bune dimineata nu-i spun, desi stam in aceeasi casa. Dar aste e ce sa fac si rudele nu-l inteleg pe el iar cei apropiati mie imi spun ca trebuie sa ma mut si le cam dau dreptate ca simt este prea mult stres si nervi in casa.
    P.S. Rog administratorul sa nu considere acest comentariu spam sau junk. V-as multumi foarte mult daca l-ati posta.

  2. Eu zic sa iti vezi mai departe de viata ta , fara sa te mai gandesti atat de mult la ei , si daca iti vor simti lipsa te vor cauta , daca nu nu merita sa te consumi pt ei. Stiu ca ti-e greu pt ca e vorba de familia ta , insa viata trebuie sa mearga inainte cu sau fara sustinerea lor .

  3. M-a miscat povestea ta …
    Uite parerea mea este ca mama ta este cheia desi ea plange si incearca sa lase impresia ca este veriga slaba ia trage sforile si din poveste se vede clar ca tatal tau este controlat de ea.
    Am 2 presupuneri:
    1.Ei vor sa te vada cum te descurci singur…
    2.Mama ta vrea sa isi reia viata sa vada cum este fara griji si sa se reindragosteasca de tatal tau.
    Concluzie :
    In locul tau eu as incerca sa o fac pe ea sa inteleaga ca tin la ea si sa ii demonstrez ca ii pot fi de ajutor sau sa vorbesc cu o persoana care are influenta asupra ei pentru a o controla din umbra si a o face sa ma accepte.
    Mama ta fara suparare sufera de o depresie sau o criza de varsta mijlocie oricum ceva se intampla cu ea si acel ceva nu poate fi tratat decat prin afectiune si prin incercarea de a demonstra ca sunt persoane care tin la ea chiar daca nu mai este ce a fost.
    Mult noroc si sper ca nu ti-am ranit sentimentele este opinia mea sincera sper sa reusesti sa rezolvi problemele :* >:D<

  4. Cred ca nu trebuie sa pui la suflet atitudinea lui…nu este constient de ceea ce face.Cu tatal meu am o relatie ..foarte rece,distanta.Cred ca simt mai multe lucruri pentru un strain .Ne-a parasit pe mine si pe mama mea dupa lungile batai pe care ni le aplica..venea beat acasa,lipsea noptile.Sincer..am suferit cand eram foarte mic,dar datorita mamei mele nu i-am mai simtit lipsa cu timpul si cred ca mi se pare normal acum sa nu am un tata alaturi.
    Ma vad cu el foarte rar….cam odata la luna Nu simt nimic pentru el.Nu se merita sa suferi pentru ca el nu stie sa isi arate sentimentele.

  5. Daca doresti sa nu mai ai experiente familiale care sa includa momente de expunere conditionata la raceala … logica mea imi spune ca trebuiesc rupte relatiile.

    Am in minte o serie de comparatii plastice care sa imi sustina ideea, insa … cel mai simplu e sa spui “stop” … cel mai complicat e sa te tii de ce ai spus.

    🙂

  6. Orice decizie ai lua, nu cred că e o idee bună să-ți judeci părinții.

    Asupra vieții propriilor noștri părinți nu putem avea nciodată o perspectivă obiectivă. Nici măcar în ceea ce privește relația lor cu noi nu ne putem pronunța, pentru că nu putem fi nici măcar subiectivi în această privință – e un teritoriu care ne este realmente inaccesibil, un fel de… contra-perspectivă.

    În relația cu părinții va fi întotdeauna ceva care ne va împiedica accesul la realitate și orice vom percepe în legătură cu ei și cu viețile lor va fi asemenea unei priviri înspre soare – nefolositoare, obositoare, dacă nu chiar dăunătoare, în ciuda faptului că lumina aceea ne încălzește sufletul. Afecțiunea pe care le-o purtăm (sau după care tânjim) nu e dependentă de realitatea faptelor și nu urmează calea rațiunii, ci pe cea a inimii.

    Dimpotrivă, părinții își pot judeca propriii copii, chiar dacă judecata lor e doar subiectivă.

    A privi către propriile origini e extrem de înșelător, pentru că e ca și cum te-ai uita spre tine însuți, or asta nu se poate face decât în oglindă, ceea ce nu e o privire adevărată ci o contra-privire. Căutând să ne analizăm părinții ne lovim mereu de noi înșine. În relația cu părinții trebuie păstrată o anumită rezervă a privirii dacă vrem să-i avem aproape. Orice insistență a cunoașterii în direcția lor e doar un pas înapoi și o cruntă dezamăgire.

    Iubește-i mai mult decât ți-ai dori și lasă-i pe ei să te iubească fără să impui standarde minimale pentru aceasta. Ce n-ai primit la timp s-ar putea transforma, în final, într-un depozit cu dobânda la termen.

    😎

  7. Sunt două imagini ale naturii de părinte: una e cea REALA, concretă, directă, pozitivă & negativa; iar alta este cea IDEALA.

    Nu poti nega ceea ce exista: experiente, rani, dezamagiri, neintelegeri. E foarte greu de schimbat ceva la aceste nivel deoarece lipseste vointa.

    In schimb trebuie sa pastram in noi imaginea de parinte ideal, ca al randul nostru sa luptam pantru a ajunge la el.

  8. Grid realizez citind comentariul tau de mai sus, care nu este chiar asa de academic, ca multe dintre celelate comentarii cu care ne-ai obisnuit tu, am realizat cat de mult imi lipsesc comentariile tale elevate, la care se pune pe alergat la galop creierul. Acele comentarii care iti puneau neuronii la efort sustinut si intens pana la limita prajirii creierului.

    Mie dor de tine si de mintea ta.

  9. OSCARW prin ce treci tu, sa sti ca trec un mare procent de tineri. Majoritatea au problema cu relatia tata-fiu.
    Eu personal nu pot sa-ti dau vreun sfat, sau macar sa-mi spun o parere, pentru simplul motiv ca nu am avut parte de un tata, el murind atunci cand aveam eu doi ani.
    Dar ce-ti pot spune cu certitudine este ca mi-as fi dorit sa am un tata pe care sa-l iubesc EU, indiferent de cat de betiv, curvar, indiferent, prost ar fi fost.

    Am prieteni care au problema cu tatal lor si nu au o relatie buna sau cat de cat acceptabila si mereu se plang de aceasta relatie, desi de multe ori si EI sunt de VINA pentru situatia la care sa ajuns.
    Dar ei nu pot intelege ca si ei sunt de vina, ci doar pretind ca tatal sa dea totul, pe motiv ca asta e datoria lui de parinte.

    Nu uitati ca si tatal vostru este si el un om ca si noi, un om pe umerii caruia apasa responsabilitatile unei familii pe care trebuie s-o ingrijeasca si fereasca de greutati.

    Asta a spus grid, tatal vostru este si el OM, NU-L IDEALIZA are defecte si calitati ca si tine si cel mai mult are nevoie de un fiu care sa-l iubeasca neconditionat.

    AbiA atunci cand realizezi asta iti dai seama cat timp s-a pierdut si nu te-ai bucurat de dragostea de tata pe deplinatatea deplinatatii iubirii de tata-fiu, fiu-tata.

  10. @Grid

    Sunt convins de faptul că analiza propriilor părinți, precum și privitul în oglindă, ne oferă o multitudine de „adevăruri” succesive, uneori contradictorii, paradoxale. Însă cred că tocmai confruntarea lor ne aduce liniștea prin obiectivitatea pe care ne-o dăruiesc privindu-le laolaltă. Este doar mintea noastră aceea care face diferența între inimă și suflet, nu? Fierul se călește prin foc, nu?

  11. Greu e sa dai sfaturi cand nu ai experienta necesara! Si nu o am pentru ca parintii mei ma iubesc iar sentimentul e reciproc. Poate ca atunci cand eram adolescent eu eram cel care ma indepartam de ei, pentru a deveni “independent” dar asta nu presupunea racirea relatiilor ci doar un contact mai rar datorita distantei. In drept se spune “audiatur et altera pars”. Tu ai expus modul in care vezi TU problema. Avem nevoie si de modul in care vad EI problema comunicarii pentru a avea o paleta exacta a relatiilor stabilite intre voi si eventual pentru a descoperi “bresa” existenta si motivatia acesteia.
    E drept ca la varsta ta e bine sa discerni in mod corect modul de prezentare al relatiei fiu- mama, fiu-tata, iar in eventualitatea in care aceasta nu e cea corecta sa astepti “reglarea” ei.
    Ei stiu ca tu esti gay? Nu rezulta niciunde ca ar cunoaste acest aspect. Poate ca recunoasterea ta i-a determinat sa se indeparteze de tine. Se intampla foarte des.
    E dificil sa construiesti cu doar cateva elemente aratate de tine, elemente foarte subiective de altfel, un esafodaj al unei teorii care sa se sustina din punct de vedere psihologic.
    Asteapta si nu iti dori absolut nimic din partea lor, daca stii ca sunt reci cu tine. Daca ei vor simti asta, la un moment dat se vor interesa de tine (ce mai faci, cum o duci, ce mai e nou in viata ta…) Din acel punct vei sti cum sa mergi mai departe. In rest, traieste-ti viata si iubirea ca la 20 de ani!
    Plus traducerea :daca vrei sa fii iubit, iubeste!

  12. Dor de tata (Anonim)

    Când sunt copiii noştri mici,
    Noi pentru ei suntem TĂTICI,
    Ce gingaş e şi sună bine:
    TĂTICULE, mi-e dor de tine!

    Dar anii trec şi, deodată,
    Nu eşti TĂTIC, acum eşti TATĂ,
    Dar şi aşa tot sună bine:
    TATĂ… îmi este dor de tine!

    Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,
    Din TATĂ, tu devii BABAC
    Şi vorba sună trist şi gol:
    BABACULE… mai dă-mi un pol!

    Dar viaţa e un foc de paie
    Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE,
    Iar vorba ta în râs e luată:
    TATAIE… ia mai las-o baltă!

    Şi-n anii care-ţi mai rămân,
    Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
    Şi vorba lor te năuceşte:
    BĂTRÂNE… ce-ţi mai trebuieşte?

    Copile, tu să ai ştiinţă,
    Am fost un tată cu credinţă
    Şi din puţin, de-a fost să fie,
    Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.

    Dar fă-mi, te rog, o bucurie
    La cimitir, de vii la mine,
    Să-mi zici ca în copilărie:
    TĂTICULE, mi-e dor de tine!

  13. GorillaStyle~

    Calea spre adevăr e marcată de paradoxuri, însă nu cred că perspectiva asupra părinților poate fi una paradoxală – și asta tocmai din motivele expuse mai sus. Numai o minte și un suflet liber pot percepe paradoxurile, dar în raport cu propriii părinți nu suntem deloc liberi, nici cu mintea nici cu sufletul. Relația metafizică dintre părinte și copil se situează undeva la antipodul libertății, pentru că este dublată și de o legătură fizică, de sânge.

    Diferența despre care vorbeam nu este între inimă și suflet (acestea fiind foarte apropiate ca sens), ci între rațiune și suflet, sau între minte și sensibilitate dacă vrei. Această diferență nu e un simplu construct mental, cea mai bună dovadă find faptul că sentimentele nu ascultă de dictatul logicii.

    Deși poate că există și o anumită “rațiune” a simțurilor, o lege ascunsă după care simțirea se conduce, aceea nu e însă logic-rațională și n-are nimic de-a face cu nivelul mental al cuiva. Între logica non-rațională a simțurilor (exclusivistă până la absurd) și logica strict rațională a sensului (a înțelesului generator de paradoxuri) există o diferență neacoperită de mintea umană.

    Ne e foarte ușor, de pildă, să acceptăm în mod senin lucruri ilogice (dacă nu chiar absurde) atunci când iubim. Iubirea de părinți se încadrează, poate încă mai mult decât iubirea romantică și erotică, la capitolul înțelesurilor fără sens. Îi iubim pentru că există, nu pentru că ne fac bine.

    😎

  14. Sunt mirat de cat de multe pareri atrage articolul tau. Se vede treaba ca in ale parintilor (din punctul de vedere al copiilor) suntem toti competenti. E si normal… doar toti avem parinti. Imi pare rau insa ca nu e nici un parinte care sa intervina, un tata care nu se intelege cu fiul lui. Am avea poate o imagine mai completa…

    Dexus: iarta-ma, dar sa pui problemele din relatia tata-fiu pe seama mamei (si numai a ei) nu mi se pare o idee prea buna. In primul rand asta scoate din ecuatie ceea ce crede si simte tatal, considerindu-l un simplu manipulat. In al doi-lea rind, exista si o relatie mama-fiu unde s-ar vedea clar depresia de care tu vorbesti. Nu cred ca mama are cea mai puternica influenta in problema asta, desi nu neg ca nu putem separa integral cele doua relatii.

    Oscarw, din ceea ce ai scris se poate trage concluzia clara ca iti pasa de ai tai. Daca iti pasa, e probabil pentru faptul ca ii iubesti pe amandoi. Totusi relatia ta cu ei pare sa fie un lung sir de acomodari, probleme in comunicare, reprosuri si mult dor. Cred ca totul se reduce la o intrebare: Cum poate tatal meu (sau mama mea) pe care il iubesc, sa ma raneasca? sa imi faca rau? chiar si neintentionat, sa nu fie acolo cand am nevoie mai mare de el?

    Sa te loveasca cineva putin cunoscut e un lucru, dar sa te ranesca cel pe care il iubesti e uneori mai presus de puterile noastre de a indura. De aici se nasc reprosuri, discutii pe care nu ti le doresti, furii,etc.

    Toate astea sunt din perspectiva copilului. Insa ceea ce e ne foarte greu de acceptat (noua, copiilor) este ca in spatele figurii paterne (sau materne) care ar trebui sa fie perfecta, se afla un om care nu este perfect, un om cu slabiciuni, cu probleme, cu toane, unul bun sau mai putin bun, unul cu propriile-i pareri. De cele mei multe ori nu putem accepta intradevar ca mama noastra (sau tatal nostru) nu e perfecta, ba chiar are rebufniri de rautate, ca poate ne considera pe noi, copii lui, un eveniment nu foarte fericit in viata ei sau a lui,ca ne considera nerecunoscatori pentru sacrificiul facut de ei pentru a ne creste.

    Lucrurile sunt foarte complicate, cred insa ca atata timp cat nu intervine indiferenta se mai poate salva ceva dintr-o relatie. Indiferenta, dupa mine, este moartea sufletului. Nici durerea nu omoara asa cum o face indiferenta.

    In definitiv tu ai pus o intrebare: ce facem daca nu ii putem schimba? Pai ce sa facem, ne schimbam noi! Ca e greu, aproape la fel de inimaginabil precum schimbarea lor?….. asta e alta poveste…. “Daca vrei poti… ADIDAS TORSION” spunea mai de mult o reclama 🙂

    P.S. Cand (si daca) vei reusi vreodata sa ii ierti cu adevarat, cu tot sufletul, atunci ii vei iubi cu adevarat si fara rest, indiferent de atitudinea lor. E valabil si pentru ei.

  15. Care-i problema? N-o văd! Simplitatea răspunsurilor o aruncă în banal.
    Ai viaţa ta. Trăieşte-o!
    Lasă-i pe ceilalţi, fie ei şi părinţii tăi, să şi-o trăiască pe a lor aşa cum vor.

    Există familii unite şi familii distante. E un fapt. Constatăm asta şi mergem mai departe.

    Cine ştie ce fapte din trecutul sau efecte psihanalitice or fi în joc? Îmi reamintesc mereu, când în discuţie sunt probleme de psihologie, versurile lui Coşbuc:
    “Nu cerceta aceste legi,
    Că eşti nebun când le-nţelegi!”

  16. Sicmarin, problema este ca uneori aduni atata suferinta incat simti cum iti explodeaza creierul iar inima cum se striveste sub povara unei greutati imense.

    Asta e problema si noi nu facem altceva, decat sa ascultam tipatul unui om care trece prin aceasta suferinta cu vorbele de incurajare pe care le crede fiecare de cuviinta sa le ofere.

    Oricum nu schimba cu nimic situatia relatiei lor, nici n-o cercetam, nici nu vom ajunge s-o intelegem, dar cu siguranta exista posibilitatea ca unele din vorbele noastre sa poata aduce un pic de alinare unui suflet in suferinta.

  17. Capu’ sus, traieste-ti viata… ai curaj, risca si fii pe cont propriu. E un test ce te pregateste pt maturitate.

    Si eu sunt satul de drame familiare ca am destule, dar le infrunt si trec mai departe cu optimism. E singura solutie.

    Ai probleme cu ai tai… simplu… IGNORA-I! Daca te iubesc, sau le pasa cat negru sub unghie de tine o sa vina ei la tine si o sa te caute, daca nu ambitioneaza-te si gandeste-te ca esti singur si trebuie sa reusesti in viata asta si nimanui nu-i pasa de tine ca mori sau traiesti.

  18. Trebuie sa analizezi intentile lor si sa vezi daca intentia e una buna. Comportamentul rareori ajunge la acelasi nivel cu intentia. Daca intentia e buna continua si cauta solutii atata timp cat esti dispus si merita sa continui. Daca nu continua-ti viata de unul singur pentru ca nu merita sa te consumi degeaba. Alege persoanele de care esti dependent emotional, nu le lasa pe ele sa te aleaga.
    Te sfatuiesc sa iti gasesti curajul necesar sa intri intr-o conversatie de la adult la adult cu ai tai si sa discutati pe tema asta.
    Mult curaj si gandeste la rece, nu lasa sentimentele sa te influenteze.

  19. Accepta parinti si situatia asa cum este. Si incearca sa iti schimbi atitudinea fata de ei, love them until it hurts. Chiar daca nu primesti nimic inapoi, nici nu trebuie sa primesti 🙂

    Atitundea nu este buna adevarat dar probabil nici atitudinea ta nu a fost cea mai buna in trecut fata de ei.

    Atitudinea determină altitudinea.

    Big Hugs,
    Alexander

Comments are closed.

Vezi si...

Parinti?

Imi iubesc parintii. Sunt niste oameni minunati insa au un singur (clar!) defect: habar nu au ce inseamna termenul de “parinte”. Literalmente ma seaca, mereu m-am simtit ca un tampon plin de carmz intre cei doi (*da, cuplu hetero.. barbat si femeie). Daca iti doresti sa nu reusesti in viata,...

Articole din aceeasi categorie