Later edit:
Ridic mingea la fileu şi zic:
Mi-ar plăcea să ştiu realizările cu care vă mândriţi. Pentru mine e constructiv să aflu cum au reuşi alţii să aibă realizări 🙂
Ştiu că în societatea actuală, atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere religios, modestia şi umilinţa sunt propovăduite ca fiind calităţi esenţiale ale existenţei umane, atribute fără de care omul este automat coborât la stadiu de imoral, indecent, uneori poate chiar antisocial.
Am ţinut să fac distincţia între moral şi religios prin prisma confuziei intrată deja în conştiinţa colectivă, aceea că valorile şi morala sunt la pachet cu credinţa şi religia actuală. Cu siguranţă, mulţi dintre voi ştiu că despre morala şi valori s-a consumat multă hârtie de pe vremea când lumea se închina la Zeus, Atena şi-alte personaje suculente din Legendele Olimpului. Şi erau destule, poate chiar prea multe, având în vedere că Socrate a fost condamnat pentru încercarea de a introduce divinităţi noi, corupând astfel tineretul 🙂
Revenind, însă la modestia ce ne doare… cel putin pe unii dintre noi…
O să trec de partea cealaltă a baricadei, o să iau rolul scepticului sau al lui “gigi contra” – cum mi se spune adesea. E un rol de care m-am folosit adesea in ultimii ani, în toate momentele în care am sesizat că merg cu turma. E un rol care m-a ajutat să învăţ mereu, să găsesc mereu soluţii noi la probleme vechi, să înţeleg diverstitatea percepţiilor umane, să-mi lărgesc orizontul exact aşa cum semnifică noţiunea “lărgire”: pe orizontală, nu pe verticală.
Şi mi-a venit în minte modul în care noi, oamenii, ţinem cu dinţii ca ceilalţi să-şi recunoască vina şi greşelile. Până şi iertarea o acordăm mai uşor atunci când celălalt îşi recunoaşte vina. Avem chiar si vorba “greşeala recunoscută e pe jumătate iertată”. De multe ori, primul care lasă garda jos, renunţând la a-şi mai susţine punctul de vedere, parcă ne transmite tacit că undeva, acolo, într-un fel sau altul, şi-a dat seama că a greşit. Şi-atunci ne relaxăm şi noi.
Că recunoaştem sau nu, că ne dăm sau nu seama, avem nevoie ca ceilalţi să-şi recunoască vina şi greşelile. Oh, şi ce sentiment de bine ne inundă atunci când recunoaşterea celuilalt e publică!
Toată floarea moralităţii ne îndeamnă să ne recunoaştem greselile şi vinovăţia. Astfel că de multe ori, ajungem să ne cerem iertare şi pentru greseli pe care noi, în mintea noastră, nici măcar nu le percepem ca fiind greseli. Dar o facem, pentru că “aşa e bine”, doar în felul ăsta suntem “oameni de valoare”.
Cu toate astea, tot noi, aceiaşi oameni, ţinem cu aceiaşi dinţi ca ceilalţi să să fie modeşti, mai exact, să aibă o atitudine rezervată faţă de propriile lor merite.
E corectă o astfel de abordare?
E corect să par bun când îmi asum greşelile şi să par îngâmfat când îmi asum reuşitele?
E corect să mă dau public cu capul de pereţi urlând că-s vinovat şi e greşit să mă bucur public pentru realizările mele?
E corect să fiu mereu un neisprăvit care-a greşit şi e rău să fiu mândru de meritele mele?
E corect ca tu să te simţi bine când eu imi asum o greşeala şi să te simţi ofensat când eu îmi asum o realizare?
Ce anume din realizările noastre îi deranjează atât de mult pe ceilalţi, încât să scoată asumarea succesului în afara moralei?
Observând statistic procesul care are loc atunci când o persoană îşi recunoaşte o greşeală, remarcăm că într-adevăr, acest lucru atrage după sine o atitudine similară din partea celuilalt, îl forţează oarecum să plece şi el capul.
Oare nu cumva acelaşi proces se întâmplă şi în cazul realizărilor? Oare nu cumva realizările noastre îi forţează pe ceilalţi să aibă şi ei propriile lor realizări?
Şi ce-ar fi rău în asta? – am putea întreba.
N-ar fi nimic rău în asta. Singura problemă este că pentru a avea şi ei succes, trebuie să muncească, să vrea mai mult de la ei înşişi, să înveţe, să schimbe, să facă eforturi, să se dezvolte. Ori asta nu mai e aşa uşor. Astea toate ne forţează să ieşim din zona nostră de confort, atât de sigură şi familiară nouă.
Mai bine nu! Mai bine taci! Nu vreau să ştiu că se poate mai mult, nu vreau să ştiu că tu ai realizări pentru că ai făcut mai mult! Fii modest şi umil, nu îngâmfat şi lăudăros!
Şi nu m-am referit aici la extreme, nici în cazul exprimării greşelilor, nici în cazul exprimării meritelor. Ştim bine că foarte mult contează şi atitudinea prin care ne cerem scuze pentru greşeli sau ne mândrim cu realizările noastre.
Cu toate astea, o modestie continuă, lipsită de orice exprimare a succesului din viaţa noastră, nu denotă altceva decât o subestimare de sine, pe care, cu asumare îndrăznesc s-o numesc masochism moral.
Nelson Mandela m-a uns la suflet cu discursul lui inaugural, care se mula perfect pe raţionamentul meu: “Cine sunt eu sa fiu genial, superb, talentat si grozav? Dar cine esti tu sa nu fii toate astea? Faptul ca tu iti traiesti viata la un nivel inferior, nu serveste nimanui in lumea asta. Nu e nimic istet in a trai atat de nesemnificativ, incat oamenii din jurul tau sa nu se simta in siguranta langa tine. Si, pe masura ce noi ne dam voie sa stralucim, inconstient le dam si altora permisiunea si incurajarea de a face la fel. Pe masura ce ne eliberam de propriile noastre temeri, prezenta noastra ii va elibera automat pe ceilalti.”
Nora tu nu iei in calcul mentalitatea inventata de roman in care e de preferat sa moara capra vecinului ca sa devina sarac ca toata lumea.
Romanii au un talent nativ in a da la cap celor care ies din turma.
Modestia se aplica aici perfect, dar tot in stilul romanesc.
BA ce se crede asta mai destept ca noi ca daca ii dau una in mufa, coboara in plm cu picioarele pe pamant.
sau
Ia uite ce masina si-a tras vecinul, i-o zgarii sa-i pun gheata la inima ca sa nu se mai dea snecher.
si exemplele pot continua la nesfarsit.
Modestia acea adevarata simpla demna, care recunoaste meritele, valoarea celui de lamga tine e disparuta de mult Nora.
Modestia este un handicap atunci cand vrei sa reusesti.
Doar cei puternici isi permit sa mai fie modesti, dar asta numai dupa ce au devenit puternici. Si asta in cazul cand au carater si nu sunt furati de mirajul banului si a puterii.
Ceea e am vrut sa subliniez eu, este că oamenii n-ar trebui să-şi mai interiorizeze reuşitele si meritele. Sunt ale lor, exact in aceeasi măsură în care si greselile sunt ale lor.
Oamenii nu realizează că vina asta asumată continuu şi reprimarea meritelor (de dragul aşa zisei modestii) le subminează în timp încrederea în propriile capacităţi. În conştiinţa colectivă este deja concepţia (la nivel subconştient) că a te bucura de o realizare este un lucru rău. In felul ăsta, creierul nostru nu mai are nicio motivatie să pună osul la treabă ptr a avea succes. Ce spun eu aici nu-s procese raţionale, la nivel constient, ci la nivel subconştient.
Sa stii ca am văzut foarte multe cazuri în care oamenii au realizat diverse chestii doar ptr că altii le-au realizat, doar “ca să nu fie mai prejos decât ceilalţi”. Nici nu mai contează ce sentiment a stat la baza realizărilor lor, important e că au pus osul la treabă.
Cristi, exemplul pe care l-ai dat tu poate fi considerat si ca invidie fatza de ceea ce are vecinul fatza de celalalt vecin in legatura cu masina, sau ca cineva se crede mai destept decat celalalt, sau multe alte exemple.
Este totusi o chestie pe care nu o inteleg. Este bine sa fii modest atunci cand realizezi ceva si sa nu te dai mare si tare si superior, mai ales daca lucrezi intr-un colectiv unde concurenta este mare, pentru ca nu faci nimic altceva decat sa atragi ura si invidie. Si normal ca ii impingi pe ceilalti sa puna osu la treaba, riscand sa devina mai buni decat tine si sa iti ia painea de la gura cum se zice.
Modestia nu mai exista si nu mai exista de mult timp. Este la moda acum sa fii un inganfat si sa iti asumi de multe ori chiar si meritele cuiva, pentru ca acea persoana e slaba si nu are curaju sa isi apere realizarea, riscand sa ii fie furata, fiind nevoit sa fie modest si sa isi asume o anumita vina ca el nu ar fi realizat acel proiect, astfel dant castig celui inganfat care se crede mare si tare si se lauda cu munca altuia, asumandu-si meritele, dar aici este vorba de concurenta de putere !
Nu este corect ca cel ce realizeaza ceva sa aibe o retinere si sa nu isi asume meritul doar de frica ca cineva ar putea sa ii dea in cap, sau sa fie urmarit ca mielul in momentul in care a gresit sa ii se taie craca.
“să par bun când îmi asum greşelile şi să par îngâmfat când îmi asum reuşitele” … aici depinde de la caz la caz, depinde de greseala facuta, depinde si de realizarea facuta. Daca intradevar ai facut o greseala e bine sa pari bun, pentru ca de greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Sa pari inganfat depinde si de meritul realizat. Desi uneori e bine, alteori e gresit.
Este considerat gresit sa te dai public cu capul de pereti atunci cand gresesti, pentru ca astfel risti sa iti pierzi toata increderea fata de oamenii cu care lucrezi, dar lafel de gresit se poate considera si faptul ca te bucuri public de reusitele tale, ca de se considera ca te dai mare si superior, dar defapt este munca ta, pentru care ai muncit si e dreptul tau sa faci ce vrei.
Iar la celelalte intrebari, totul consta in mentalitatea fiecaruia. Pentru unii e gresit, pentru alti este corect.
Trebuie sa stii sa fi atat modest, cat si ingamfat, dar amandoua bine echilibrate si doar un om puternic din punct de vedere al caracterului o poate face cel mai bine!
Stimată d-ră Nora, vă felicit pentru primul dvs. articol. Sunt multi tineri pe acest seit care sunt nerăbdători să afle de la un specialist răspunsuri care să satisfacă setea lor de adevăr. Așadar prezența dvs. între noi e de bun augur.
In rândurile ce urmeză aș dorii să-mi îndrept atenția spre reflecția ce o expuneți spre dezbatere. Tema aceasta mă interesează foarte mult. De ce? Deoarece eu însumi vreau să practic modestia și dacă se poate să fac din ea o filosofie de viață.
Răspunsul meu nu vreau să-l luați ca pe un contra-atac ci ca o părerea personală. Începți prin a face disticție între „d.p.moral și d.p.v. religios”. Acest lucru mă duce cu gândul la o întâmplare petrecută în Germania când un copil mi-a spus: “ich bin nicht Katholik, ich bin Ethik”. În sinea mea mă gândeam, ia uite domnule o altă religie! Aș dorii să știu dacă există cu adevărat într-un material de etică modestia ca virtute, ca valoare socială.
Se confundă de multe ori morala creștină sau chiar creștinismul în sine cu un set de norme sau legi care trebuiesc respectate. Esența creștinismului e iubirea transcendentă și umană și nu legea în sine. Nu găsesc tocmai fericită expresia : “valorile și morala”, deoarece morala în sine este o valoare.
“E corect sa par bun”. “A părea” ține de imagine, valoare unui om nu stă în imaginea pe care și-o fac alții despre el, ci cât de autentic trăiește anumite valori.
Eu nu găsesc greșeala în sine ca fiind o umilință. Greșim pentru că suntem oameni. Imi d-au seama că greșesc când altcineva îmi atrage atenția și astfel greșeala mea este involuntară, sau pot greși și mă pot măndrii cu acest lucru. Îmi d-au seama ca am gresșit când imi fac un examen de conștiință.
Și dacă tot ai pomenit de Becali, hai să vedem atitudinea lui! Uite în el se oglindesc multe elemente pe care le-ai adus în discuție: este pictat pe Biserici, vorbește in public depre credință, dă de pomană în văzul tuturor și oamenii consideră că divinitatea îl ajută. Atunci mă întreb: unde este modestia? Căci morala creștină te învață: “să nu știe stânga ce face dreapta”. Pe urmă, eu unul sunt convins că el nu s-a îmbogățit din muncă cinstită. Așadar în cazul lui nu putem vorbi de modestie ci prostie.
Ce înseamnă pentru mine a fi modest? Indiferent ce statut ai nu uita că ești om. Omul nu se identifică prin cunoștințele dobândite (sau bunuri) ci prin virtuțile pe care le practică. Orice realizare te face mai responsabil în fața celorlalți dar nu mai superior. Recunoaște-ți greșeala indiferent cum este ea, aceasta nu e un act de umilință, de slăbicune, dar o recunoaștere a limitelor tale umane. A fi modest înseamnă să faci bine fără să știe nimeni și orice realizare să fie in beneficiul tuturor.
Multumesc pentru acest articol. Subiectul e inepuizabil de accea sper să-mi mai vorbești despre modestie.
@Avocatus
Cred ca pe undeva am făcut precizarea (dacă nu, o fac acum) că în articol nu mă refer la laudă, ci la merite. Nu mă refer la câştigul la loto sau la cât de şmecher am fost că i-am furat ideea unuia şi mi-am tras eu beneficiile. Mă refer la meritele noastre ca rezultat al muncii si minţii, nu al furtului sau al părinţilor, la meritul de a avea o afacere de succes, la meritul de a fi printre primii din scoală, la meritul de a face din rahat bici, meritul de a fi avansat in funcţie si un milion de alte merite pe care ni le retinem precizând adesea “fără să fiu lipsit de modestie, am reusit să…”, “desi s-ar putea să par lipsit de modestie…” etc, pe care am ajuns să le folosim fix de teama de a nu părea ingâmfaţi.
Ne ferim şi ne e frică să spunem realizările pe care le avem de parca a realiza ceva e un lucru rău.
Realizările sau nerealizările noastre în viaţă depind foarte mult de lucrurile sau oamenii la care ne raportăm. Dacă mă raportez la oameni care din diverse motive au ales să nu aibă succes, nu voi avea nici nicio motivatie subcxonştientă să realizez ceva. Însă dacă văd şi aud în jurul meu oameni care au realizat ceva, nevoia subconstientă de a nu fi un outsider mă va “forţa” să dau şi eu mai mult, să fac şi eu mai mult.
Un material de etică scris pe vremea când nu se auzise de dumnezeu ar fi chiar Etica Nicomahică – un tratat de morală (morala fiind un cumul de valori)
Eu nu stiu în ce fel îţi extragi tu feedback-ul, aici şi în general, dar ştiu că e posibil ca tu să fi sesizat de-a lungul timpului petrecut pe site expresia “pozezi în victimă”. Şi nu ştiu dacă asta a însemnat ceva pentru tine, nu ştiu dacă te-a făcut sau nu să reflectezi mai mult asupra ta însuţi, dar ştiu că sunt oameni care n-o fac şi alţi oameni care o fac. Şi nu ştiu câţi anume dintre cei care au făcut-o au ajuns să înveţe mai mult despre partea lor submisivă, însă ştiu că cei care au aflat ce anume stă la baza personalităţii lor submisive au reuşit să descopere noi laturi ale personalităţii lor.
@Nora Să cred atunci că tema ar fi: “Modestia de a avea merite? ”. Meritele indiferent care sunt ele nu sunt doar o consecință a efortului nostru. Filosofia greacă valorizând forța umană de a ajunge la cunoașterea adevărului vedea a priori în fiecare ființă umană sâmburele adevărului. Anumite concursuri ne dovedesc că valoarea există, oamenii trebuiesc doar ajutați.
Un copil care are o condiție socială inferioară altora de vârsta lui va avea mult mai mult de recuperat (afectiv, cognitiv, ..) față de alții care au o familie sănătoasă. De aceea e inechitabil să pui un semn de egalitate într ei. Fiecare om are propria istorie (cu suișuri și coborâșuri). În momentul în care cunoști istoria unui om îi poți valoriza meritele (sau potențialul intelectual și fizic). Nu este aceasta și metoda psihologiei care face săpături în trecut pentru a înțelege prezentul?
Sunt conștient de faptul că “pozez uneori în victimă”, acest lucru se datorează: fie statutului pe car îl am, fie prejudecăților pe care le întâmpin. M-aș putea ascunde, însă am învățat de la Darkq-iști că doar așa se crește accepându-ne unul pe altul așa cum suntem in respect reciproc și sinceritate.
@Avocatus :yes: referitor la ultima fraza 😉 That’s my boy 😉
Avocatus,
Dacă-mi permiti, o precizare doar, o părere personală (de care poti sau nu să ţii cont). Părerea mea personală, cu toată sinceritatea, este că nu cred că pozezi în victimă şi nu cred că asta trebuie să conştientizezi tu. E doar părerea mea şi mă opresc aici ptr că nu vreau să dau sfaturi. Am invăţat de-a lungul timpului să nu dau sfaturi necerute şi să nu ofer ajutor nesolicitat, plecând de la premisa că stiu eu ce e bine pentru ceilalţi.
In altă ordine de idei, imi doresc să ai curajul de a scrie măcar câteva dintre realizările de care tu eşti mândru.
Asumarea responsabilității nu e o treabă ușoară. Niciodată nu am întâlnit un om orgolios să renunțe la ideile lui.
Vis-a-vis de subiect, io cred că un om care are câta’ interconectați neoronașii… niciodată nu se va bate cu pumnul în piept să arate cât de “puternic” este el. Eu am fost învățat mereu să lași pe alții să te laude, “task” tare greu uneori, pentru că, nu-i așa, dacă ăla nuși dă seama? Îl ajut un pic? :))
Apoi, meritul cred că e bine să îl conștientizezi în primul rând TU. Cred că după ce ai trecut de acest pas… prea puțin ne mai interesează în fapt dacă altcineva le mai recunoaște.
Adică, dacă o femeie știe și e convinsă că e frumoasă, nu va căuta cu orice preț să demonstreze acest lucru. Și cam în orice domeniu e la fel. Un om care încearcă mereu să atragă atenția asupra-i… cred că nu e sigur de ceea ce e, el, cu adevărat.
Nu?
Robert, cum ziceam, nu ma refer la bataia cu pumnul in piept, ci la a nu mai REPRIMA meritele sau competenţele atunci când contextul o cere.
scuze ca intreb… dar postul asta se refera la modestia si umilinta romanilor?????????????
ca daca mai exista asa ceva… eu o vad rar.
si cei care nu au merite .. si le asuma si se bat cu pumnul in piept.
si a ‘te da mare’ a te da mai bun decat esti, mai bogat, mai frumos, mai destept, mai talentat, mai competent… e o arta construita pe minciuna sau ascunderea adevarului pe aruncarea in fata lumii a micilor chestii flash de genul ; nu imi fac cumparaturile decat acolo nu mananc decat dincolo.. nu port decat nu stiu ce.. nu ma sui in dacie..nu muncesc ca toti prostii,, nu dau examene ca toti coate goale..pe tupeu pe marlanie pe prost gust pe evidentierea gardului vopsit dupa care se face foamea si bantuie ‘turme’ de leoparzi…
draga mea nora modestia si umilinta romanului sunt ingropate in cavoul familiei ridicat de catre supravietuitoarea fitza.
si da sunt de acord ca daca ai merite nu trebuie sa iti fie rusine sa le scoti in fata… dar ca meritele adevarate se pierd in ciorba de merite false mult mai stralucitoare.
cred ca de aceea apare reticenta de a scoate in fata niste merite adevarate sa nu fie amestecate cu laturile…
mie nu imi e rusine sa imi scot meritele la vedere si nu mi-e jena de esecuri doar ca din cand in cand nu merita sa le prezinti nici unele nici altele unui auditoriu incapabil sa le inteleaga valoarea….
un_tip, ma gândesc că auditoriul cu care interacţionam ni-l alegem. Imi aleg prietenii si tovarasii. Repet, vorbeam de contexte firesti, nu forţate.
Chiar ma gandeam acum ca am experimentat chiar zilele trecute o astfel de “palma” chiar aici (hm, s-ar putea ca asta să fi fost motivatia subconstienta care mi-a dictat tema, desi n-am conştientizat asta) cand am fost intrebata de unde am invatat eu cutare lucru si-am raspuns de la facultatea X pe care am urmat-o. Explozia imediata a fost “d-asta nu-mi plac mie snoabele etc”. Recunosc ca in momentul ala mi-a fost tare lene sa intreb daca am fost snoaba ptr ca am facut o facultate sau ptr ca am spus ca de la facultate. Puii mei, ce trebuie spus in astfel de situatii ca sa nu deranjeze? Ca am ghicit in tarot, ca am visat noaptea, ca mi-am verificat horoscopul?! Mare brânză, pe banda rulanta se fac facultati. E retoric, oricum tot asa as fi răspuns, ptr ca nu sunt eu răspunzătoare ptr complexele altora de inferioritate.
Nora, o tendință de a trage în jos există, și asta e valabil în absolut orice domeniu.
Uite, de exemplu, când te întâlnești cu un grup de persoane, și să zicem că cineva zice de “ăla” că are bani. Explicația? Evident, a furat. O tipă are mașină. De ce? Pentru că a supt pula cuiva. Cineva e inteligent? Ah, e șoarece de bibliotecă. Și lista poate continua. Problema e că indiferent cum pică fisa, nu pică bine. Mulțumiți sunt doar atunci când ești ca ei. dacă ești cu câteva trepte mai sus, automat se creează o bandă rulantă imaginară pe care în mintea “judecătorului” trebuie să cobori, pentru a fi la același nivel, mă-nțelegi… 🙂 Dar, avantajul e că banda rulantă e imaginară. Și da, uneori e frustrant.
Chiar azi îmi spunea Equilibrium, că trebuie musai să ne detașăm de “cerșetori” pentru că avem două opțiuni: ori îi dăm hamburger-ul din mână și rămânem flămânzi (și mai vin încă doi-trei după aceea) ori nu i-l dăm. 🙂
Robert, aham, eu am ales să răspund celor care-mi susurau la semafor întrebarea câtă poolă am supt ptr maşina asta (căci, da, o mai păţesc şi eu p-asta) intr-un mod foarte paşnic si chiar jucăuş, ca si cum le-as spune un secret: măh, sincer, n-a fost chiar multă, doar doo, dar voi vă daţi seama cât de bine am putut s-o sug?!
Iar ce spui tu legat de cum pică mereu prost, să fim sinceri, mai depinde si de credibilitatea noastră 😉
Nici Nietzsche n-ar fi fost probabil de acord cu modestia și ar fi catalogat-o, alături de milă și de moralitate, ca pe o formă de vanitate ascunsă, izvorâtă din nevoia de a da sentimentului insuficienței personale o aparență de superioritate.
Modestia ca virtute e o formă de înșelătorie, pentru că nimic nu poate justifica nașterea unei noi calități (modestia) tocmai din înjosirea, deprecierea, ascunderea sau ignorarea calității în general (ca valoare).
Pe de altă parte însă, modestia poate fi înțeleasă nu numai în sens etic (ca virtute), ci și în sens moral (ca formă de vinovăție și autopedepsire pentru niște calități pe care, deși le ai, nu ți le poți atribui și le resimți ca fiindu-ți oarecum necuvenite).
În sens religios, modestia se traduce prin umilință, însă putem oare vorbi de umilință dacă aceasta e subordonată unui interes – acela de a câștiga grația divină? În acest caz, modestia e fățarnică. Sau, în caz că nu interesul personal primează, ci acela mai general – de a accede la statutul divinității, pentru a urma exemplul lui Dumnezeu și a deveni asemenea lui, e mai degrabă o dovadă de prostie.
Un om conștient de valoarea sa n-are nevoie să fie modest, dar nici nu poate pretinde că realizările sale servesc altcuiva decât lui însuși. A nu fi modest nu presupune a te considera neapărat un potențial exemplu pentru ceilalți.
Modestia e ceva între o piatră de moară și un colac de salvare. Arată cam la fel, dar pentru fiecare om înseamnă altceva.
😎
Cu toate că Nietzsche a abordat valorile morale (milă, altruism, modestie etc) prin prisma filosofiei, într-un fel el a reuşit să intuiască , să simtă (nu ştiu ce termen ar fi mai potrivit) că la nivel subconştient, din punct de vedere psihologic, efectul este chiar cel afirmat de el, anume o negare de sine a omului, o subevaluare treptată şi constantă, cu efecte distructive, care atrage după sine multe comportamente umane aparent fără logică şi care la suprafaţă se manifestă prin banalităţi gen “nu înţeleg de ce nu sunt în stare/nu ştiu de ce nu pot să fac asta etc”.
Nu voi analiza (public) noţiunea de modestie dpdv religios ptr că nu-i vad latura constructivă a acestei analize, ar fi divergenţă de opinii inutilă, zic eu.
Eu sunt modest din cauza ca sunt timid, insa mi se pare cea mai mare greseala sa abuzezi de modestie. “Virtual” 😎 pot sa fiu destul de “rau”, sau mai bine zis “acid” cand ma exprim.
Poate ca sunt un pic pocrit cu mine; anyway, SA NU ABUZATI de MODESTIE 😀
modestia este calitatea unui om care nu are nici o calitate… ce modestie nene? de ce sa fiu modest? NU vreau sa fiu modest… am terminat scolile si imi place sa imi vad diplomele si brevetele expuse in birou pe perete… am muncit si tras din greu sa fiu aici sus unde sint… de ce sa nu ma laud cu asta?de ce sa fiu modest cind pot sa arat si sa ma dau mare ca fiul unor emigranti romin a reusit sa faca ceva in viata? de ce sa fiu modest sa locuiesc in cotet cind imi pot permite un palat? de ce sa conduc dacie cind imi permit citeva masini de lux? de ce sa ma imbrac de la supermarket cind pot sa am haine de la croitor, pe masura mea? DE CE? sa nu supar vecinii? sau alta lume care nu ma cunoaste si pe mine nu ma intereseaza parerea lor? intradevar exista lume care exagereaza cu datul mare si fitzele…poate uneori si eu..insa…imi cunosc lungul nasului, stiu ce si cit pot, donez lunar mai mult cit cistiga unii anual.. ma dau mare ca sint romin, desi 70% din viata mi-am trait-o peste hotare, dar nu am de gind sa fiu modest pentru ca nu am furat ci tot ce am realizat am muncit din greu si vreau sa se si vada ca am realizat ceva…
Sergiu :yes: :yes: :yes:
🙂
La începutul creației, împartea Sf.Petru creier la toți dintr-un vas.
La un moment dat însa,văzând că se termina,Sf.Petru se duce la Dumnezeu si-l întreabă ce să facă cu restul oamenilor.
– Du-te si pune apa si împarte așa mai departe!
Se duce Sf.Petru dar la un moment dat vede ca se împutinează apa cu creier si se duce iar la Dumnezeu.
– Mai sunt mulți?
– Da Doamne, mulți….
– Atunci dă-le diplome!
Așa că mai bine aleg modestia decât să-mi arăt diplomele
Sergiu,
:yes:
@Avocatus
Iata o dovadă evidentă de lipsă de modestie, însoţită – ca să fie tacâmul complet – de un tact frate cu reta. (n-o să spun cine e reta)
Noh, tu realizezi că tocmai te-ai lăudat că tu eşti ăl’ cu creier şi alţii (posibil şi eu) fără creier (că doar au diplome)?
Presupunând că nu ţi-ai dat seama că poţi jigni, atunci unde-i creierul cu care te mândreai?
Cred că ieşeai mai avantaj cu diploma 😀
Nora, snoabo! 😀
@avocatus
imi cer scuze dar nu am inteles pastila, nici unde bati apropoo… mi se pare simplu o chestie depasita ce ai scris tu…
sau tu nu te lauzi ca esti preot? nu ai diplome? te crezi mai deosebit sau iesit din comun ?sorry dar am impresia ca…
tu fii modest… eu imi incalzesc fundul in mercedes de 90.000€… probabil ajung si in lumea de apoi mai repede ca tine, avind 300 PS sub capota… is bun… depaseste-ma de poti:-p
Lol. Super!!!
preot modest? du-te du-te…
nu voi sinteti clerici care va fitzaiti in toale aurii, sau argintii in fata altarului?
nu voi sinteti aia cu inele si lanturi si cruci imense? nu voi sinteti aia care vor sa fie respectati si sa vi se adreseze lumea cu parinte? eminenta? modestule, ia zi tu cita lume saraca ai ajutat ca sa poti spune ca traiesti modest?
doar o observatie @Robert… din pacate cei ‘cu bani’ sau.. ‘al cu bani’ nu e neaparat pe o treapta superioara. depinde de alte calitati…cel putin asta e punctul meu de vedere
si da, cand vezi un pustan de 18 ani si 2 zile cu un slk..te intrebi..si da.. cand vezi o bimbo de 20 de ani cu 10 clase ca nu ajunge la pedalele unui jipan de intrebi; si asta nu e invidie; e doar o amaraciune
si sincer, dar chiar sincer, cu exceptia unei maini de oameni.. cine a facut bani cinstiti in romania incat sa isi permita o masina de 50 000 de euro? mie imi vine foarte foarte putine exemple in minte.. vreo 2 de oameni care au tras pe munca lor construind ceva durabil
daca e sa vorbim de merite am cateva de care nu mi-e rusine cat tot ai fortat sa zicem un pic nota in inceputul postarii
am facut o facultate de stat ca bursier, fara ca sa imi cumpar un examen, cu zile in care sincer nu am avut bani de un corn
am terminat-o, am deschis o firma, am schimbat in bine destinul oamenilor pe care i-am luat cu mine in acea firma
am deschis o sucursala in timisoara pe langa care sunt mandru in fiecare zi cand trec dupa 10 ani si o vad ca o prospera
am schimbat oameni, am schimbat locuri
am esuat in doua relatii si am facut chestii de care nu sunt mandru
am luat decizii curajoase si nebune si atunci cand am gresit mi-am asumat esecul si sunt cu fruntea sus
nu am cersit, nu am furat si m-am descurcat cum am putut
dupa 18 ani de munca pe branci… mi-e ciuda ca nu pot sa spun ca am realizat pentru mine macar jumatate din cat am sperat cand am plecat pe drumul asta..
si poate undeva pe traseu am uitat sa am cu adevarat grija de mine..
Un_tip, asta cred ca e universal valabil… si la mine e la fel. Pe mine de exemplu ce m-a impulsionat mereu a fost sa ajung undeva, pana la un punct… dar apoi, odata ajuns acolo… misterul a “oare cum o fi acolo” dispare.
Robert
Da, măh, sunt şi am de gând să mă mai fac, n-am limite :laugh: :laugh:
Sergiu
Ma enervezi deja cu mercedesu’ ăla, am ditai colierul de unghii la gât :laugh: :laugh:
@un_tip
Cu toate mâinile, thumbs-up
că mult mă mai bucură oamenii ăştia 🙂
@ un tip
iti inteleg punctul tau de vedere… e intradevar trist sa vezi cum in romania copii de bani gata calca lumea pe strazi, incalca toate regulile de circulatie si se dau in spectacol in toate barurile sau discotecile… la 20 de ani faceam concomitent 2 facultati, plus spalam vase intr-un restaurant de imi venea acru… pentru cariera am renuntat la marea mea iubire, fapt ce il regret enorm… imi place sa arat ce am facut pina acum insa toti amicii si cunostintele mele ma considera un om foarte cu picioarele pe pamint nu un inginfat sau figurant… tre sa facem deosebire intre oameni cu bani si stil sau oameni cu bani…
@nora.. probleme gogule? ti-am bagat mertanu pe git? m-am adresat lui avocatus pentru ca m-am simtit undeva jignit de commentul lui.. daca vrei sa te bagi ca musca in supa…
Să zic “gogule, eşti nărod, n-ai înţeles c-a fost o glumă?”… să nu zic nimic… să ezit… să nu ezit… neeaaaaa, prea multă java
“Panta rei” – totul curge. Omul nu se identifică nici cu mașinile, nici cu banii din cont, nici măcar cu diplomele prefuite de pe raft. Orice ai în plus mai mult decât cel de lângă tine nu te face mai bogat, mai superior ci mai responsabil.
@sergiu. Nu am mașină dacă te interesează. Dacă ai muncit și îți permiți bravo ție. Însă gândește-te că azi o ai și mâine-poimâine (Doamne ferește) te trezești în pom cu ea.
@Nora. Înțelege ce vrei. Nu era vorba despre mine. Nu-mi voi etala nici un merit, indiferent cât de mic ar putea fi. Modestia e o valoare care trebuie cultivată. Fă bine celor din jur și nu te uita înapoi și ei îți vor fi recunoscători veșnic.
a pro pos de merite, sergiu sunt curios… cu ce te ocupi si de cat timp…
@avocatus… te-am intrebat ceva destul de direct nu? se pare ca nu esti in stare sa raspunzi, te ascunzi in spatele la o fraza in latina si gata te faci ca ploua? cind gresesc e omenesc sa recunisc si sa cer iertare nu? tu preferi sa imi atragi atentia ca pot da in pom… daca asa vrea dumnezeu atunci dau in pom, stilpi si ce mai este… eu am avut deja vreo 7 accidente dar dumnezeu nu m-a lasat sa mor, doar el stie de ce..c omentariul tau imi aduce aminte de o vorba spusa de cristymaykei.. hai sa demolam masina vecinului in ciuda… sa imi atragi atentia ca pot intra in pom si de fapt sa imi doresti sa intru in pom… clericule… nu mor cai cind vor cainii…
Sergiu, lasa-l mai pe Avocatus, nu-l mai tot zgândări atâta… răspunde el dacă vrea.
@un tip..
nu am sa imi postez aici meseria….insa pe theadul o zi din viata mea sint niste poze puse de mine…intr-una din ele la partea 2-a este o poza intitulata my castle…uita-te bine…acolo tronez eu…ala este regatul meu…sigur cu putina imaginatie iti dai seama putin
@robert…nu nu nu nu il las.. daca tot imi face diplomele prafuite si ma face fara creier vreau sa ai cer socoteala pe ce baza?de unde si pina unde? vendetta :-p
@Sergiu, îți urez din tot sufletul:
– să nu mai ai nici un accident,
– să te bucuri întotdeauna de munca mâinilor tale,
– și să ai puterea de a face binele cu modestie.
Abia acum realizez, chiar un fel de insight pot spune că am avut, că nu prostia (aşa relativa, cum e ea) mă oboseşte cel mai tare. Ci oamenii care nu au decât un singur lucru de spus şi-l repetă sub diverse forme în orice împrejurare şi orice subiect dintre jdemilioanele de subiecte de pe lumea asta.
Giiiii!!!
@Nora te referi la mine?
M-am referit la mine şi la ce simt eu.
@nora nu stiu ce varsta ai…. dar era la un moment dat un sketch romanesc cred ca cu florin piersic.. nu mai stiu sigur.. eram mic.
se numea castravelete. in care respectivul elev invatase doar ‘castravetele’ si indiferent de materie si de subiectul de discutie…
se ajungea la castravetele are 98% apa :))
uite ca am gasit un iutub : http://www.youtube.com/watch?v=ww6Lpl8F4wE
@un_tip
Buna comparaţie, într-adevăr, mai ales că face parte din familia dicotiledonate şi se înmulţeşte ptrin seminţe :laugh:
si-am spus-o din amintire, înainte să văd youtube-ul… îţi dai seama ce de ani am :laugh: :laugh:
“Sa stii ca am văzut foarte multe cazuri în care oamenii au realizat diverse chestii doar ptr că altii le-au realizat, doar “ca să nu fie mai prejos decât ceilalţi”. ”
aici te referi doar la cei care sunt firi competitive?!
oky si daca nu sunt asa, at ce-mi ramane de facut?
btw te nasti competitiv? sau devii ca urmare a increderii pe care ti-o dau rezultatele satisfacatoare ale unei munci asidue?
nu m-am gandit ca lipsa de motivatie ar putea izvori din prea multa modestie dar argumentele tale sunt logice.
oricum, am in jurul meu atat persoane motivate cat si nemotivate.. si cred ca e mai mult decat atat in spatele comportamentului lor.. in fapt, fiecare cu povestea lui..
modestia nu e un lucru rau iar lipsa ei da uneori nastere unor personalitati mai mult decat dezagreabile.
si exclud aici copiii de bani gata sau parvenitii in genere.
ma refer la un om, si am un exemplu clar in minte, sa zicem cu un iq average care invatand zi de zi, studiind, bursier fiind termina faculta cu nota mare, face si un master, prinde si o bursa in afara, rezultate bune dar oricum nimic extraordinar si care ajunge sa confunde inteligenta cu notele de zece primite si cu nr. de carti citite.
si e f neplacut sa vezi un om, pe care il stii de-o viata cum in cativa ani ajunge sa se creada nu superior, ci inteligent. sau mai inteligent.
e neplacut sa vezi ca un om scolit, cu diplome gramada nu poate sa accepte o opinie contrara sau chiar sa stea sa mediteze asupra unui punct de vedere diferit.
se zice ca oamenii cu adevarat inteligenti sunt si modesti. poate pentru ca nu au nevoie de aprecierea celor din jur ca sa se simta bine in pielea lor.
si mai cred ca atunci cand faci ceva din pasiune esti modest. pentru ca a face parada cu rezultatele tale e ca si cum ai profana ceva sacru.
undeva printre comentarii se dezbatea faptul cum ca poporul roman n-ar fi unul modest.
de ce nu?
nu cumva ne aflam in coada listei la capitolul dezvoltare printre tarile U.E.? eu cred ca poporul roman e fundamental modest. si sclav si las. ne place drama, ne place sa ne chinuim, ne place sa ne simtim neputinciosi. vedem ceva demn in toata chestia asta!
asta daca consideri ca modest =umil mic, lipsit de importanta, simplu, mediocru..
pe de alta parte daca e ceva caracteristic romanului apoi asta a mandria, orgoliu, vanitatea. chit ca acasa il asteptau copiii in zdrente si cu burtile goale, de ploconit in fata stapanirii nici prin cap nu-i trecea iobagului.
paradoxal…
apropo de situatia asta, de incapatanarea romanului de a-si accepta soarta potrivnica ca un dat, zambetul asta amar in fata nenorocirii si resemnarea, era un monolog dragut intr-o carte. intamplarea face sa nu am cartea la indemana ca sa pot pune la dispozitie citatul, dar daca intereseaza pe cineva, denumirea cartii e “Arta conversatiei”.
misfit, do you wanna marry me? dar să știi că nu voi fi un soț bun, ci doar un tată bun 🙂
@FireMan: se face dar in prenuptial specificam limpede ca nu se poate invoca divortul pe baza obligatiei de coabitare (include aia cu consumarea casatoriei 😀 ) si a obligatiei de fidelitate 😀
anyway, bright side, primesti o bila alba sus ca scutesti doi parinti de la umilinta si rusine 😉