Lacrima din ochiul de sticlă

Închid ochii uneori. Din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar senzaţia de “ochii minţii” nu mă mai fascinează ca înainte. Poate că poarta de care treceam odată cu închiderea ochilor nu mai este atât de greu de depăşit. Nu mai este o aşa mare diferenţă. Sau poate ea nu exista decât în mintea mea. Poate îmi proiectam o lume diferită, împrejurări diferite în gând şi odată cu închiderea ochilor păşeam în pragul unei lumi noi, diferite, numai de mine ştiută şi numai de mine dezvirginată. Şi vrând nevrând, atunci când invitam pe cineva în ea, excludeam de fapt orice intrus care ar fi distrus mirajul propriu. Era o chemare “Vino în lumea mea, e frumoasă!”. Dar pe când buzele rosteau acea chemare, ochii îmi jinduiau cuprinşi de narcisism la exclusivitate.

Mă uit peste umăr cu o melancolie rece, stârnită doar de imagini difuze, cumva perindându-se ca un film vechi de genul “oldies but goldies” de care nimeni, nici măcar eu, nu mai e interesat. Îl privesc doar ca pe un album prăfuit de poze în era digitală. Nefolositor. Trist. Melancolic. Pentru că tot ce am putut extrage din ceaţa misterioasă care îl înconjoară, am senzaţia că s-a epuizat. Orice sevă, orice urmă de viaţă, orice învăţătură benefică edificiului la care cu greu muncesc să mi-l clădesc prin viaţă s-au scurs. Şi imaginile statice incolore parcă se perindă acum prin faţa ochiului de sticlă fără a-i trezi o clipă măcar de … simţire. Însăşi curiozitatea cu care caut o senzaţie, oricare ar fi ea, mi se pare ciudată şi uimitor de lipsită de sens. Ce mai caut prin albumul de poze vechi, incolore şi inodore?

Poate răspunsul la întrebarea “de ce?”, poate culoarea, poate sensul. Oricare ar fi ele.

Închid albumul şi filmul mut continuă. Visez. Mă trezesc nervos, aprind o ţigare înainte ca ochii să îmi scruteze la eficienţă maximă lumea ce mă înconjoară. Sunt acasă. Mă liniştesc. Savurez ţigarea şi pun de o cafea. Îl sun?

I-aş spune “te-am visat”. Dar la ce bun? Nici nu se termină bine de scurs ultimul strop de cafea în filtru şi sună telefonul. E el. Nu ştiu ce vrea şi nici nu mă interesează. Dar mă interesează că mă sună. Dacă nu aş şti că se supără, aş lăsa telefonul să sune în continuu. Îmi place senzaţia asta. Apăs totuşi butonul verde al telefonului. “Ce faci mă?”, se aude din difuzor. E o voce cunoscută dar parcă modificată. De timp. Degeaba. Nu mă încălzeşte cu nimic. Şi nici nu mă răceşte. Răspund la fel de sec “Bine. Tu?” Să spun “te-am visat”? Nu. Ar stârni cel puţin curiozitatea. Şi nu are nici un rost. Urmează el încurcat cumva, blocat de seceta de cuvinte, strangulat parcă de vorbe pe care nu le va putea rosti niciodată de frica de a nu le auzi… “Aiurea. Vroiam să văd ce mai faci”. De ce? L-aş întreba de ce. Dar nu îl întreb. Nu am ce să îi mai spun, evit sensibil la orgoliul său orice subiect de discuţie şi mă scuz că “mai vorbim”.

Ne mai întâlnim uneori la o cafea. Nu ştiu de ce. Dar mă lasă trist. Nici asta nu ştiu de ce. E ceva neterminat mereu în discuţii. Ceva ce nu se poate rosti. Pentru că nu mai contează pentru nici unul dintre noi. O dată i-am spus că mi-e dor de dorul de a-l ţine în braţe noaptea. Sau cel puţin aşa am vrut să îi spun. Nu ştiu ce a înţeles, nu ştiu ce am spus şi nici nu mă interesează.

Închid telefonul. Îmi pun puţină cafea. Şi pun palma căuş pe albumul de poze, parcă spre a-i opri rămăşiţele sufletului să zboare. Ciudat, dar atunci când am realizat acele instantanee credeam că vor rămâne aşa pline de noi, pline de viaţă, cum eram noi surprinşi în ele. Dar nu. Parcă privesc o carte de benzi desenate cu coperţi viu colorate.

Cu o mână ţin cana de cafea, iar cu cealaltă încă dezmierd coperta viu colorată a albumului. A fost frumos. O lacrimă se scurge din ochii de sticlă. Parcă ar vrea să dea viaţă acolo unde nu e viaţă.

Dar e mai bine acum, cu ochi de sticlă.