Acasă Zi de zi Jocurile de vară… oficial deschise

Jocurile de vară… oficial deschise

191
4

Jocurile olimpice de vară au început. Mi se rupe pula. Am urmărit delegațiile tuturor țărilor, însă nu știu dacă am văzut vreo 3-4 bunoci. Mi-a rămas în minte „olimpicul” meu. Cel care a reușit să mă pună cu botul pe labe, cel care și-a înfipt sulița adânc în amintirile mele, cel care a sărit atât de mult în înălțime, încât mi-a doborât ștacheta, cel care mi-a cărat croșee în suflet până am spus că nu mai vreau să mă mai bat, cel care mi-a dat peste cap toate regulile jocului. Ooo daaa! Merită podiumul cu vârf și îndesat. A muncit mult pentru asta.

Ne-am revăzut acum două seri. Din „întâmplare”, am mers la o cafea cu unul din cei apropiați lui. Nu am întrebat decât ce face. Nu am insistat. Însă mai târziu, individul cu care băusem cafeaua mă sună și aud în telefon vocea pe care aveam emoții să o aud. M-a invitat la o plimbare și un fotbal. Am mers. Am dereticat fugitiv poveștile proprii de când nu ne-am văzut, ne-am tachinat, am râs, am hotărât să mergem împreună la sală.

Trăgeam cu coada ochiului, ne zâmbeam, ne căram pumni în glumă. Nu mă așteptam la nimic mai mult, fapt pentru care am plecat spre casă. Mai târziu, mă sună cafengiul să mă invite la o bere, acasă la Olimpic. M-am dus, am băut bere, am povestit, am râs. Am întrebat cu ce pot pleca spre casă. Mi s-a comunicat că pot rămâne peste noapte.

Nu știu când m-am trezit în pat cu „inamicul”, lipit de el. Nu vorbisem nimic, nu plănuisem nimic, nu mă așteptasem la nimic. A fost palpitant, mai ales că pe jos dormea cafengiul, fapt pentru care a trebuit să facem totul pe mutește. Uitasem cum e să te eliberezi de acea dorință înăbușitoare, uitasem cum e să îi surprind reacțiile fizice la atingerile mele. Uitasem cum miroase ceafa lui. Uitasem cât e de frumos să nu te aștepți. Uitasem că toată „teoria” nu face nici cât două parale. Uitasem cum e să dormim îmbrățișați. Uitasem că nu m-a uitat. Uitasem că „iubirea” lui e finuță.

La despărțire, a doua zi, am concluzionat că „vorbim”. Nu știu ce va urma. Nici nu e bine să știu. Ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, ca de obicei.

Mi-era teamă de această reîntâlnire. Mi-era teamă că voi pica din nou în obsesia care mă va „consuma” în mod distructiv, atât pe mine cât și pe el. Dar nu. Toate dramoletele nu își mai au rostul. Mi s-ar părea penibil să îi cer ceva, mi s-ar părea penibil să îmi fac planuri de viitor sau să fiu dezamăgit de neîmplinirea acelorași planuri. Nu mai vreau să îl schimb. Vreau doar să mă bucur de el și de timpul petrecut împreună. Dacă va mai fi.

 

4 COMENTARII

  1. @ Ezio
    A fost foarte ”touching”. Cel puțin eu mă puneam în ipostaza ta și am fost complet izbit de un amalgam de trairi și sentimente doar citind postul de mai sus. All the best for you.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here