Acasă Zi de zi Iubirea pidosnică

Iubirea pidosnică

305
5
Intimate gaze between two gentlemen de J.C. Leyendecker
Intimate gaze between two gentlemen de J.C. Leyendecker

Mai deunăzi unde lucrez se vorbea despre nu știu ce travestit care a apărut la un show nocturn. La un moment dat, tipa care povestea amuzată face o pauză de reflecție și zice uluită: „da’ ce iubire să fie între doi bărbați?”; și-și scutură capul pentru a scăpa de pretenția unei asemenea absurdități. Eu, de colo, după ce le-am zis : „au fost unii care după operație au regretat” (propria-mi ipocrizie mă înveselește adesea, mai ales când știu că mă bârfesc pe la spate) m-am gândit: „iară vorbesc oamenii ăștia fără să aibă habar de nimica” și mă pregăteam s-o disprețuiesc pe această colegă a mea, însă m-am înfrânat, căci mi-am amintit câtă lume – și încă de soi – acum și de-a lungul istoriei – ca să zic așa – a negat, a dezmințit, a barat orice posibilitate a dragostei între bărbați.
Și o să dau câteva citate ca exemplu, dar nu de dragul de a flutura filozofăreli, ci pentru că tipii ăștia – autorii citatelor – dau glas spiritului și gândirii timpului lor. Mult timp, cred că de pe vremea lui Dante, s-a răspândit convingerea că sodomiții se găsesc în număr mare printre cărturari, în special filologi, și artiști. Filosoful ăsta neamț Ludwig Klages – e un tip obscur, dar repet, bănuiesc că reflecta gândirea multora – se străduiește să explice de ce, chipurile, lucrurile ar sta așa:

„O inabilitate [a homosexualului] de a comunica direct cu natura, preferă estetismul, cultura, arta, poezia și filozofia… nu are nicio tangență cu fluviul universal al vieții. De aceea, într-adevăr, incapacitatea homosexualului de iubi îl face receptiv doar la ceea ce este demn de iubire în viață. Astfel, orice asociere a sa cu o altă persoană nu e decât o variațiune a iubirii de sine; ca și cum nu ar face altceva decât să-și întâlnească o altă fațetă a personalității sale; are nevoie de aceste proaspete și contrafăcute relații cu oameni și lucruri pentru a-și spori iubirea de sine („înfumurarea” oricărui homosexual).”

[Textul e din Ludwig Klages, Cosmogonic Reflections – traduc, deci, nu din original, ci din engleză]

În frumoasa carte a lui Erich Fromm Arta de a iubi ne pică deodată în lectură:  Deviația homosexuală este nereușită în a obține această uniune polarizată [masculine-feminin] și de aceea homosexualul sufera de durerea mereu nerezolvată a izolării, o nereușită de care are parte, ce-i drept, și heterosexualul obișnuit care nu poate iubi. Cel mai sentențios mi se pare gândurile unui personaj din nuvela lui James Joyce. Un caz dureros: Dragostea dintre bărbat și bărbat este imposibilă fiindcă n-au voie să se producă raporturi sexuale, pe când prietenia dintre bărbat și femeie este imposibilă fiindcă trebuie să se producă raporturi sexuale. Unii admit iubirea pidosnică, dar, cum grăia un scriitor pe la o emisiune radio: „știi, nu mă interesează dragostea care nu poartă rod.” Și, opinez eu, „rodul” e deci șantajul iubirii?

Gata, mă opresc. Asta vreau să vă întreb: de ce oare, după părerea voastră, atât de mulți oameni se înverșunează să nege iubirea asta infamă sau dacă o recunosc, să o vorbească de rău? Eu m-am gândit că e vechiul truc cu urâțește un lucru ca să-l poți stârpi cu conștiința mai împăcată, că e vorba de simpla obtuzitate după calapodul : cel sătul nu-l crede pe ăl flămând, cel sănătos pe ăl bolnav etc – pe care recunosc că am invidiat-o, e un lux să-ți poți permite să condamni pur și simplu, să te arăți îngrețoșat, să nu fii forțat să gândești tu, să cercetezi, să înțelegi etc. Am și eu partea mea de îngustime mintală, mărturisesc.
În fine, reiau întrebarea mea reducând-o nițel: de ce oare multora le e atât de greu să-și închipuie că un adolescent oarecare poate suferi din dragoste pentru un alt tânăr (să și-l imagineze fiecare după placul inimii) care se întâmplă să aibă același sex ca el?

5 COMENTARII

  1. E greu să vorbești în cunoștință de cauză despre un lucru dacă nu-l cunoști, dacă nu-l vezi, măcar de la distanță, măcar prin intermediari. Oamenii ăștia care neagă dragostea adevărată dintre doi bărbați nu au avut ocazia să constate că ea chiar există. E drept, unii sînt atît de berbeci, psihic vorbind, încît nici dacă o văd n-o cred.

    Iar de starea asta de lucruri sîntem de vină și noi (inclusiv eu). Preferăm confortul unei vieți retrase și fără prea multe riscuri și nu arătăm lumii că existăm, că sîntem reali, că iubim cu adevărat. Așteptăm să iasă alții în față — pentru ca apoi să ne plîngem că de fapt nu ne reprezintă. De ce nu ieșim noi ca să ne reprezentăm pe noi înșine?

    În loc să spui chestia cu operația poate era mai bine s-o întrebi pe colegă de unde știe că există dragoste între heterosexuali. Ar fi dus-o poate atunci mintea să-și dea seama că dragostea hetero o cunoaște direct, pentru că e ea însăși femeie hetero, și că poate de aceea nu cunoaște dragostea dintre doi bărbați. Pasul logic următor ar fi să întrebe doi bărbați îndrăgostiți unul de altul dacă chiar se iubesc.

  2. Ha, ha! E bună ideea ta cu întrebarea, nu mi-a trecut prin cap! Dar chiar de mi ar fi venit, n-aş fi îndrăznit, din păcate sunt un laş.

  3. Onest, iar ai spus ce aș fi spus și eu, fiindcă din păcate așa stau lucrurile.

    Schwul, tare haios mai scri dar îmi place.
    Filozofii ăștia filfizoni au fost buni doar pentru a li se infirma teoriile și demonstra că au greșit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here