Acasă Zi de zi Iubirea nu (mai) este bibelou de portelan

Iubirea nu (mai) este bibelou de portelan

302
17

O noua saptamana a inceput. Ieri am primit o poza care m-a induiosat si a deschis dinou un fragment din idealurile mele, fragemnt ucis de mine, convins fiind ca nu poate exista asa ceva. Si totusi exista. Ma rafer la viata in doi, iubire si respect. Consider ca dovada suprema este atunci cand doi oameni pe care timpul nu a ezitat sa isi puna amprenta inca se privesc cu o anumita candoare, se tin de mainile osoase in care sangele abia mai intra, necontand albeata parului si-a fetei, ridurile asternute pe frunte de-alungul anilor, disfunctiile sexuale si tot ceea ce reprezinta un ambalaj infrant de timp. Continutul, unul foarte bine pasteurizat, pasteurizare perpetua, care isi are geneza in sufletul amandurora… persista.

Un batran si o batrana…

De multe ori m-am intrebat ce inseamna in fapt a iubi? In mintea mea, acest concept este cel mai pur si mai puternic sentiment. Am fost capabil de fapte pe care credeam ca nu le-as face niciodata, calauzit de acest sentiment. De asemenea, soarele meu s-a intunecat de cateva ori si am simtit cele mai cumplite dureri din aceeasi cauza. In ultimul timp stau sa ma intreb (din ce in ce mai mult) cum as putea reconoaste incapacitatea cuiva de a merge mai departe de anumite bariere. Recunosc ca mult timp am gandit intr-un mod egoist, nestiind ca in lumea gay (poate nu numai) prea putini pot patrunde sensul adevarat al acestui sentiment magnific – a iubi. Credeam, cu ani in ura, ca iubirea dainuie peste timp, ca sentimentele raman neschimbate sau cel mult se transforma in ceva mai presus de cele ce fac parte dintr-o categorie inferioara insa observ cu stupoare ca incep sa cred ca m-am inselat.

Acum meditand la trecut si la viitorul posibil imi dau seama ca iubirea (cel putin in cazul meu) a fost ca un parfum de calitate care cu timpul si-a pierdut nuanta si sensul. A trecut mult timp de cand nu am mai auzit un „mi-a fost dor de tine” sau un „te iubesc” sincer. Toti imi spun ca e normal, ca asa trebuie sa fie si toate astea ma obliga sa ma multumesc cu surogate… insa incet, incet… simt cum se scurge din mine „combustibilul” care imi da puterea de a include anormalul in normal, care ma face sa cred ca tot ceea ce este nimic reprezinta ceva. Mi-e dor sa fiu iubit, mi-e dor de o privire in care poti vedea si alte lucruri decat pesimism si tristete, mi-e dor de foc, de apa, de pamant si soare. Dar focul, apa, pamantul si soarele imi ignora dorinta, au obosit sa ma priveasca, sa le fie la randul lor dor de mine.

Citisem undeva ca iubirea este echivalenta cu o anumita libertate dar in viziunea mea libertatea este formata si din independenta si nepasare. Si din pacate iubirea include o anumita doza de apartenenta la individul iubit, aparteneta cu iz de „al meu”. Cand acest lucru nu este inteles de ambii poli inclusi intr-o relatie apar disconcordante pe diferite planuri din varii motive. Acum cateva zile un amic imi spunea ca se simte mai bine in absenta prietenului decat in prezenta lui. Nu am mai inteles sensul de „impreuna”.

Stau si ma intreb cum si cand iti poti da seama daca iti este mai bine singur decat alaturi de cineva al carui arc e capabil sa traga sagetile doar in propria-i oglinga?

Mi-e dor de mine, de lumina din ochi, de gandirea de odiniora desi stiu ca apa naturala nu este potabila decat daca dupa clorinare. Nimic dn ceea ce este natural nu este posibil, nu este potabil. Doar cu adaugiri si extractii de elemente considerate de consumatori ca benefice. Indiferent de adevar, consum minciuna ca pe un lapte dietetic, cred in ea si ma hranesc cu ea pentru ca fiecare strop de neadevar, este prelucrat in creierul meu in adevar. Si… mi-e greu sa cred ca exista altceva dar ma prabusesc cand vad ca ma insel, rareori ce-i drept, pentru ca mi se demonstreaza uneori ca imposibilitatea este o bariera impusa de noi insine.

Sunt curios si de parerile voastre.

Cu drag
Robert.

17 COMENTARII

  1. Inca odata asist la o pleiada inteligenta de idei fara cusur. Dar raman la ideea mea mai veche ca… iubirea nu se gandeste se simte. Am experimentat pe propria-mi piele acum ceva vreme acest lucru. Mi-a fost putin cam greu atunci sa imi recunosc ca toate conceptele mele despre iubire nu au nici o legatura cu ceea ce simt sau cu ceea ce nu simt. Mi-ar fi usor sa spun cuiva „te iubesc” dar mi-ar fi frica sa nu cumva sa nu fie adevarat. Mi-ar fi usor sa spun cuiva: NU te iubesc si NU mi-ar fi frica sa cred ca e adevarat. Asa gandesc acum, dar ideea a suferit o transformare si ma refer la ultimul „NU” scris cu caps. Daca la vremea schimbarii gandeam cu „NU” inclus, cu timpul mi-am dat seama ca, la fel , ideile sunt de prisos. Oricat de mult ai vrea, oricat de mult ai incerca, mai devreme sau mai tarziu iti dai seama, daca esti sincer cu tine, ca nu te poti impotrivi. De atunci nu mai gandesc verbul „a iubi”, ci il simt. Macar incerc.

    Spuneam in alt comentariu ca atunci cand ai timp sa iti pui intrebarea „iubesc?” , esti supus indoielilor (ma rog, ideea era aceasta, nu stiu daca si cuvintele erau aceleasi).

    Cel mai important lucru mi se pare ca un om sa se autoevalueze obiectiv, dar fara a include ideea de iubire. Multi dintre noi tindem sa ne autoevaluam numai (sau, in cel mai bun caz, in principal) sentimentul de iubire, de apartenenta la cineva… Altii doar evalueaza sentimentele, caracterele celorlalti, uitand de sine… Altii nu evalueaza nimic, doar traiesc. Si cei din urma mi se par cei mai cashtigatzi din toata povestea.

    De ce spun asta? Pentru ca mai devreme sau mai tarziu o sa ne dam seama cat de mult ne-am inselat… cu privire la sinele personal, cu privire la sentimentele celorlalti… Si poate ca surpriza va fi atat de mare, incat te va face sa iti reevaluezi inteligenta, personalitatea si sentimentele… siropoase… Dar macar, un lucru bun… te va face sa te analizezi in principal pe tine insuti…

    Toate sunt ganduri personale. Ale unui om care nu se intreaba daca simte, ce simte si cat simte. Asta in ciuda aparentelor 🙂
    Pup

  2. Mi-e dor!

    Printre nopti reci si calde zile,
    Te zaresc venind la mine.
    Usor printre nori si stele.
    Pline-ti sunt palmele de lumina,
    Dragoste-mi alungi din ele.

    Imbata-mi trupul cu placere!

    Printre flori si iasomie,
    Spicele-ti miros pe urme,
    Calcand cu grija tot in ele.
    Usor topind pe a lor bruma,
    Parfumu-ti simt intre lalele.

    Adorm cu tine intre ele!

    Printre soapte si cuvinte,
    Surzesc in glasul vorbelor.
    In somn aud doua din ele,
    Buzele-ti ating cu degete,
    Sa-ti simt in varful lor .

    Cuvinte , ca cele “Te ador”!

    Printre lacrimi si suspine,
    Plangand, le rad de bucurie.
    Atipesc dorul din ele,
    Dimineti la ore grele,
    Ma trezesc strigand durere.

    Cosmar mi-e visul fara tine!

    Printre frunze de tacere,
    Adun adevarul din miere.
    Picurand-ti dulce-i gust,
    Peste struguri din must,
    Storsi in palme cu putere..

    Inima-mi plange fara tine!

    Printre stele si comete,
    Arunca-ti albul pe planete.
    Luminand caldura soarelui,
    Orbind puterea ochiului,
    Sa-ti vad piciorul pamantului.

    Murmurul dorului mi-e durere!

    Printre iarba si campie,
    Verdele-ti din ochi e bucurie.
    Asteapta-ma ca vin la tine,
    Flori de musetel in par, sa-ti fie
    Miresme dulci de apa vie.

    Floare este viata-n tine, doar cu mine!

    Printre valuri si oceane,
    Arzand dorul ca o vapaie,
    Nu-l stinge nici o apa , nici o mare.
    La tine o sa ajunga plutind,
    Cu mine-n brate adormind.

    Titanic e dorul meu !

    Da, cam asta este parearea mea… despre ce inseamna a iubi.

  3. Paul: foarte frumoase versuri!

    FireMan: Poate ca din anumite puncte de vedere (doar din acelea) cei care doar traiesc sunt cei mai castigati. Insa la un moment x unii obosesc sa traiasca. E plictisitor si lipsit de substanta simpla “traire”. Uneori, unii dintre noi cauta ceva mai mult decat trairea trairii. Placerea de orice natura conferita de niste terminatii nervoase, senzori biologici se pot asemui unor impulsuri provocatoare de un simtamant pe care noi il numim placere. Extrapolarea acelor senzatii ne distruge tot ceea ce este legat de nesenzorial. La ce bun peak-ul trairii senzoriale atata timp cat nu exista traire interna pozitiva? Atata timp cat nu ne putem mentine pe aceeasi linie la nivel psihic nu suntem altceva decat niste devoratori de nou si placere.

    Relativ la prima parte a comentariului tau, sunt de acord cu tine doar partial. Tu vorbesti de tine, de cum simti si iubesti tu. Poate ar fi interesant sa vorbim despre iubire, in sensul de schimb. Frumos este atunci cand o iubire este bidirectionala, si nu unidirectionala. Nu cred ca este corecta afirmatia: Te iubesc = (trebuie sa) ma iubesti, nu te iubesc = nu ma intereseaza ce simti tu. Nush daca intelegi artificiul…

    Demonstratia sta cu mult deasupra teoriei, insa uneori tindem sa demonstram altceva decat ne propunem, involuntar si sustinem ca am demonstrat ceea ce ne-am propus. Ceea ce este gresit. Mintea mea militeaza pentru actiunile neconditionate. Sa ziceam ca ai cere cuiva sa faca ceva pentru tine. Acea persoana face acel lucru. Doar pentru ca asa vrei tu. Acest lucru este aproape identic cu celebrul „spune-mi ca ma iubesti” … intelegi?

    Poate ar trebui sa analizam mai mult ce inseamna iubirea „la bine si la rau”, durabila „pana ce moartea ne va desparti”. In aceasta fraza consta toata esenta IUBIRII, in sensul ei suprem.

  4. Am vorbit cu o prietena care este foarte pasionata de lumea gay, desi este hetero. La un moment dat am adus in discutie si ideea de sentimente… eu ii sustineam cu indarjire ca, indiferent de orientarea sexuala, omul ramane om si sentimentele din sufletul sau, la fel se pot manifesta, indiferent de diverse catalogari sociale. Acuma ca esti barbat si nu iubesti o femeie, ci un alt barbat, asta este, tot despre iubire este vorba. Sentimentul ala placut, fluturasi etc., stim cu totii. Aveam impresia ca nu e nicio diferenta. Inca mai cred asa, doar ca ea, prietena mea foarte buna, mi-a spus, dintr-o perspectiva fundamantata, ca lucrurile difera. Atunci, lumea din capul meu s-a prabusit.
    Cica, imi spune ea, gay-ii sunt asa de imaturi din punct de vedere afectiv, simt atat de intens clipa (si ce e rau in asta? i-am zis) incat cu greu reusesc sa mai aiba alte senzatii in directia asta.
    Nu mi-a placut ce a spus.
    A recunoscut ca exista sentimente puternice, iubire, gelozie etc., la fel ca in orice relatie, insa dorinta fizica, placerea cea mai superficiala este atat de puternica, incat omul ajunge sa calce totul in jurul sau pentru o ora de pasiune.
    Deci suntem curve?
    Nu, m-a linistit ea, ci imaturi…

    Pacat ca lumea acumuleaza in sinea sa asa sentimente profunde, placute si calde (cum e si iubirea) dar nu stie sa le exprime… sau, mai rau, pacat ca uneori, si exprimate, se lovesc de imaturitatea afectiva a lumii din jur, lume care, pentru a nu-si recunoaste incertitudinile sufletesti, le acopera cu o masca a sigurantei aparente. Pacat.

    Pentru prima data, o prietena a reusit sa ma intristeze fara sa-mi fi gresit cu nimic…

  5. roby: Since, nu am rabdare acum sa rumeg ce ai raspuns…pentru ca sunt obisnuit cu ideea ca vorbesti cu mai multe intelesuri, si sunt prea obosit (sau neuronul mi-a lesinat) ca sa dau un raspuns departe de critica ta (mai nou taioasa), dar o sa o fac maine….
    Apoi, eu nu scriu niciodata ca sa imi dea cineva dreptate, si ca dovada, nu am considerat necesar sa postezi acel articol „Cine este FireMan” sau celalalt (mi-e lene sa il caut, nu-i tin minte titlul), pentru ca pe blogul meu imi placea sa imi vad iideile asternute pe „hartie” , pe cand pe blogul tau imi place sa vad ideile tuturor exprimate.
    Cat despre cele scrise de mine mai sus, nu sunt cu dublu inteles, sunt doar ganduri simple. Nu stiu daca tu ai inteles foarte bine ce am scris, dar consider ca o sa le mai citesti odata poate la un moment dat si ai sa le intelegi. Nu mi-o lua in nume de rau, dar din „comentul tau la comentul meu”, pe langa aciditatea dispersata printre randuri, imi sar in ochi idei analitice: „uneori tindem sa demonstram altceva decat ne propunem”, „In aceasta fraza consta toata esenta IUBIRII, in sensul ei suprem.”.
    Bun… hai ca vad ca m-am luat la barfa :). Ok. Deci… Respect orice om care iubeste. Nu analizez CUM, CAT, DE CE. Si te respect pe tine si parerile tale implicit. DAR mi se pare putin deplasat ceea ce spune un om despre iubire, atata timp cat considera ca NUMAI ASA e bine. Mi se pare chiar aberant ca cineva sa aiba pretentia ca doar el si cei ca el detin/e retzeta „succesului” mai ales cand, personal, cred ca e doar vorba de „clishee” ( a se citi primul meu coment aici), de o convorbire cu sine, in care incerci sa iti dai singur dreptate si, poate, sa te justifici. Idealuri idealuri…
    Analiza pe text… nu fac. Partea intai, partea a doua… Pentru mine conteaza doar finalul… (acolo chiar ai dreptate)

    Pupic dulce 🙂

    PS. Sa nu crezi ca ma cunosti.
    PSS. Bag mana in foc ca acum 1 saptamana ai fi apreciat ceea ce am scris

  6. In plus, uite ce poezie frumoasa scrie Paul. Paule, daca ai compus-o singur, felicitari, bah ! 🙂 Uite ca ce scriem aici are si repercursiuni artistice. Pentru asta va felicit pe toti.
    Ce frumos!! Imi vine sa plang 🙂

  7. FireMan: Eu doar mi-am spus punctul de vedere. Iubirea inseamna altceva pentru fiecare, unii o simt mai intens… altii mai putin intens… putem face o asemanare cu un cilindru gradat. Ceea ce intotdeauna m-a intrigat a fost tratarea acestui sentiment cu o doza de frivolitate. Iubirea nu include schimbul de transpiratie si nici un schimb unidirectional de energie… 😛

    PS: Nu te cunosc. Inca.
    PSS: Ar trebui sa apreciezi ca am ajuns sa nu fiu 100% de acord cu tine… nici cu Ramon, nici cu Ovi nu sunt intotdeauna de acord.
    PSSS: Ti-am zis ca vreau sa povestim odata niste chestiuni.

    Zuzu: Scumpule, uneori este bine sa fim un pic imaturi chiar daca nu se asorteaza cu hainele pe care le purtam. Cel mai misto este sa poti oscila intre imaturitate si maturitate dar in acelasi timp si intre intelepciune si prostie. Tre sa ne vedem in careva zi, am multe de povestit, doar de bine. 😛

  8. zuzu: ma repet: nu are nimeni, subliniez NIMENI, dreptul sa judece sentimentele altcuiva decat ale propriei fiinte. Pentru o multitudine de motive: unul ar fi ca „iubire” nu e ceva exprimabil in cuvinte. au incercat multi… sunt doar crampeie… fiecare e liber sa o experimenteze cum vrea si cum crede… ba nici macar iubirea nu va tine cont de ceea ce vrea el…. si il da peste cap… asta il face un monstru? alt motiv este acela ca fiecare traieste iubirea in interiorul lui, in primul rand, si poate ca ceea ce vezi tu, in exterior, e uneori total opus de ceea ce simte sau gandeste el…
    Ador oamenii care iubesc. Dar nu ii judec. Ce cred eu e prea putin important pentru un om care iubeste. In acelasi timp un om care SPUNE ca iubeste … mi-e egal. Iar un om care spune ca iubeste, dar ca altii nu stiu sa iubeasca… merita … sa fie convins intr-un fel sau altul, ca greseste.
    roby: „Iubirea nu include schimbul de transpiratie si nici un schimb unidirectional de energie… ” Tzucule, nu cred ca am spus eu vreodata asta, Si nici contrariul.
    Stii? La inceput, cand te-am cunoscut, credeam ca suntem apropiati in gandire… Te admiram… Acum te ascult, te privesc, ma chinui sa inteleg ce vrei sa spui, si nu pentru ca s-a produs vreo schimbare fatala in legatura cu neuronul meu (a ramas acelasi pe care il aplaudai)… Nu vad rostul multor actiuni si fapte ale tale… Risc sa devin imun., indiferent… si nu as vrea.
    Promit ca sambata o sa mai deschid „o felie” din intimitatea mea. Cu riscul de a fi considerat maleefic. De ce sambata? Pentru ca sambata trecuta m-am simtit superb alaturi de voi. Si poate nu din motivele pe care muuuulti considera ca le stiu. Si sunt traditionalist… deci.. sambata de sambata…
    In legatura cu intalnitul intre 4 ochi… eu ti-am spus odata ca simt ca trebuie sa ne spunem in fata niste lucruri (ma gandeam sa DEtensionam atmosfera – asa o vad eu)… a doua oara nu iti mai propun …

  9. Tu esti…

    Striga vantul la mine
    Si-mi spune tare ca vine,
    Ma infior…simt al tau glas
    Printre tipetele lui.
    …tu esti

    Ma arde soarele prin tine
    Si-mi spune ca e bine,
    Ma infior, de razele tale
    Ca ma ard prea tare.
    … tu esti

    Ma uda ploaia din cer
    Si-mi spune ca tu plangi,
    Ma infior, ca pot sa sper
    Setea sa mi-o alinti.
    …tu esti

    Ma lovesc pietrele din pamant
    Cautandu-te neaincetat in adanc,
    Ma doare, ca acolo stiu ca nu esti
    De tine ma lovesc.
    …tu esti

    Ma bucura ziua cu a ei lumina
    Si-mi spune dimineata, ca noaptea ta
    Este curcubeul ploii, lovite de soare
    Dupa vantul care, mi-a spus ca
    Tu esti…….

  10. vanzatorul de iluzii….sau bilete de papagal.

    cam asa trebuia intitulat postul tau.
    se simte un cantec de lebada. e trist…pastreaza o imagine. iubeste un cliseu care a fost. o lumina care nu o sa mai aiba niciodata aceeasi stralucire. e greu sa traiesti din amintiri. e mult mai greu si aproape imposibil sa pozezi pozitiv. iubirea nu iarta.
    atunci cand oamenii stau si se intreaba ce si cum…e nasol!!! ceva nu e in regula. nu e totul chiar asa de roz my friends. traim vremuri tulburi dupa cum am mai spus-o.
    anii ce au trecut nu mai au cum sa revina. anii petrecuti cu rau si cu bine. anii cei mai buni sunt cei care or sa vina – asa spun cei de la directia 5.
    nu trebuie sa fim tot timpul in lumina reflectoarelor. mai ales atunci cand…
    stii, important este sa fim fair play.
    oamenii cred…vad…isi doresc.
    sper sa ma fi facut inteles. cel putin pentru cei care ma cunosc.
    tu, inca nu ma cunosti. sunt un tip complet si complex. nimeni si nimic nu o sa ma convinga ca esti fericit.
    de aici cantecul lebedei….
    voie buna tuturor, ma inclin.
    Eu. (cel de ieri) mai puternic decat cel de maine.

  11. Paul, am analizat putin versurile tale. Si am observat sistemul de transpunere inteligenta a rimelor intr-un context plin de intelepciune, cu dublu, ba chiar triplu inteles… Ai gasit rime variate si pentru cele mai „grele” cuvinte cheie… Si daca verific in motorul de cautare un cuvant de final de vers din poezia ta, imi dau seama ca este… foarte cautat (uzual). Banuiesc ca ai citit si postul referitor la publicitatea pe internet si te-ai gandit ca ai putea contribui la page rank-ul blogului…
    Altfel nu vad nici o alta explicatie pentru faptul ca ai folosit cuvinte atat de folosite in cautari pe google, cum ar fi: „mine”, „tine”, „vine”, „bine”, „cer”, „sper”. Felicitari inca o data!
    Pentru asta am sa propun administratorului blogului sa infiinteze o noua categorie, una literara.
    Stii, si eu am scris poezii pe la 17-18 ani, dar nu erau asa de bune, le scriam doar cand vroiam sa ma sinucid. Si chiar imi pare rau (cateodata) ca nu mi-am urmat chemarile, pornirile, dar pe tine te indemn sa mergi in continuare.

  12. FireMan, eu iti multumesc ca ai citit si ai inteles ceea ce ai citit. Ai inteles ceea ce am vrut sa transmit…E foarte frig afara si nu-mi place….

    Seara de Mai

    Stiu ca ma privesti!
    Intre flori de cires, raze de soare esti
    Zambet al ploii de Mai, gadila-mi buzele,
    Vara adu-mi caldura, aripi de fluturi sa zbor
    Printre inalte crengi sa ajung, sa vad berzele.
    In cioc si in aripi aduc galbene flori,
    Mierea albinelor.
    In rosul din cer se aduna usor ,
    Seara carabusilor.
    E liniste-n iarba, e liniste-n flori.
    Ma ating pe ochi, usor
    Albe sclipiri, jocuri de lumini,
    …se aud viori!
    Luna rade la mine si-mi spune…
    …ma iau fiori…
    Stai linistit!
    Priveste!
    E lumina dansului frumos,
    E valsul alb la stelelor,
    In zborul licuricilor.

  13. Voi incepe cu forma cea mai des intalnita a iubirii: cu iubirea sincera. Sigur, iubirea sincera nu este neaparat si intotdeauna cea mai raspandita. Romanticii – din orice timp si din orice loc – sunt cei care o raspandesc: este crezul lor. Dar e suficient ca intr-o anumita epoca sau intr-un anumit loc sa existe un singur romantic pentru ca iubirea aceasta sincera sa cuprinda toate inimile – cel putin ca ideal, daca nu ca realizare.

    Burghezul – din orice timp si din orice loc – incepe sa isi faca procese de constiinta. El e un om cinstit: isi iubeste sotia, dar descopera brusc ca o face intr-un mod cam meschin, cam „burghez”. Conservatorul – din orice timp si din orice loc – fie devine mistic (ideile sale despre noblete aproape ca il obliga la asta), fie devine rece, glacial, imagine in oglinda a torentului de lava care se raspandeste in jurul sau. Iar femeile, ele cu toate ofteaza, extaziate si deznadajduite. In fine, Printul lor a sosit, calare pe calul sau alb. E asadar vremea ca ele sa capituleze, sa se lase rapite.

    Desi nu face obiectul acestui studiu, poate ca ar merita sa discutam putin despre romantismul feminin. Sunt unii care sustin ca acest romantism e dovada clara a faptului ca femeile viseaza, in secret, sa fie violate. Eu cred ca lucrurile stau tocmai pe dos. Mii de ani, femeile au fost sistematic violate. Ele au fost proprietatea tuturor stapanilor: a sefilor de trib, a cuceritorilor, a nobililor si a regilor. Ba chiar si a barbatilor lor, inzestrati cu „drepturi conjugale”. Independent de vointa lor, independent de alegerea lor, adesea chiar impotriva vointei barbatilor lor (supusi puterii suverane a sabiei), femeile trebuiau sa faca pe plac stapanilor. Adica, spus direct, sa se lase violate.

    Violul devine partial nesistematic numai in rarele regimuri de libertate cunoscute noua in anumite epoci si la anumite popoare. Dar nici macar aceste regimuri nu sunt suficient de puternice pentru a aboli complet violul sistematic. Chiar si in ele exista stapani: legiuitori, judecatori, aparatori ai legii, ministri, sefi de stat, primari, consilieri locali, s.a.m.d. Si oriunde exista stapani, posibilitatea violului sistematic ramane intacta. Probabil ca singura ordine in care violul devine absolut nesistematic este ordinea proprietatii private si a liberei concurente. Numai intr-o astfel de ordine comportamentul agresiv al potentialilor stapani este anulat de oferta celorlalti. Existenta posibilitatii reale de a alege ii „scoate de pe piata” pe ofertantii de agresiune fizica.

    Dar noi nu traim intr-o astfel de ordine – pe care unii o considera fie „utopica”, fie „anarhica”. Prin urmare, violul sistematic ramane o constanta a existentei feminine. Si astfel, romantismul lor devine perfect inteligibil: e o solutie de aparare. Cel la care viseaza ele este un Print – si asta este o dovada de realism. De la printi, de la stapani vine raul, ei sunt violatorii. Trebuie deci un Print, un egal al acestor stapani, trebuie cineva care poate sa le apere de pretentiile acestor stapani, de cosmarul lor cotidian. Si mai trebuie ca acest Print sa le cheme de bunavoie; ele il vor urma de bunavoie.

    La drept vorbind, nu e nimic „romantic” in romantismul feminin. E doar, putin cosmetizata, dorinta lor de a nu fi violate si de a fi aparate impotriva potentialilor violatori. Tocmai acestei dorinte ii raspunde, in prima instanta, romanticul. Si tocmai de aceea femeile sunt primele „cliente” ale sale.

    Dar si primele care il resping. „Printul” acesta romantic nu le poate apara de nimic, pentru ca pur si simplu nu intelege nimic. Cand e seducator, e aidoma tuturor celorlalti printi. E tot un violator, dar unul „sincer”. Si cand nu este astfel, cand refuza sa fie un violator, e jalnic: se apuca sa venereze femeia. Ea dorea sa fie libera, si a raspuns la promisiunea libertatii. Dar iata ca nu e libera; e stapana, obiect de cult. Si cine e mai rau, stapanul care o violeaza, sau sluga care o venereaza?

    Nici unul dintre ei nu o cheama, de fapt. Unul ii ordona, celalalt ii cerseste. In aceste conditii, normal, femeia e descumpanita. Ea isi poate spune, pe drept cuvant: „Barbatii sunt intratabili!” (Dupa cum si barbatul e complet buimacit. „Uite, isi spune el, nu vrea nici cu mine, nici cu celalalt! Cine s-o inteleaga?”)

    Pusa in fata acestei optiuni, femeia trebuie totusi sa aleaga. Si alege absolut corect, de fiecare data. Stapanul acesta, barbatul acesta netrebnic, ticalos, e totusi barbat! Printul cazut, printul tenebrelor, e totusi print! Celalalt e doar o sluga. Asa ca se intoarce la violator. Si nu e numai asta. Romanticul i-a promis libertatea, dar a mintit-o. In locul libertatii i-a oferit o sluga care sa o venereze. Pe langa aceasta tortura, cealalta, a violului, e floare la ureche, e infinit mai blanda, mai suportabila.

    „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Formula aceasta, rostita de un calugar ortodox, e formula de destin a femeii. Desi poate ca o femeie ar fi spus „Tine-ti mintea si trupul in iad si nu deznadajdui!” Stapanul nu i-a promis niciodata nimic, decat ca o va viola ori de cate ori va avea el chef. El e un ticalos, dar si profund cinstit. Ii ia trupul, dar ii lasa intreaga speranta. Si astfel femeia ramane in iad. Dar Printul ei este si el acolo, ea il presimte si il asteapta. Si uneori, noaptea, el se apropie de ea si o saruta in treacat. Ca o promisiune ca va veni.

    Ma tem ca astfel am spulberat un mit: cel al femeii care-ti cade in brate din prima clipa. Sigur, uneori lucrurile asa se intampla. Dar cine pretinde ca lucrurile sa se intample astfel mereu, cine promulga drept criteriu al iubirii adevarate caracterul brusc, imediat al daruirii celuilalt se inseala. El nu observa faptul fundamental ca femeia este in iad, ba inca intr-o pozitie si mai proasta decat a barbatului.

    Prin urmare, miza este, pentru femeie, uriasa. Daca iubirea e adevarata, ea castiga totul. Dar daca e falsa, pierde totul. Din paradisul momentan si iluzoriu, va cadea brusc in infernul etern. Iar aceasta cadere este cumplita. Dupa o iubire esuata, o femeie se regaseste mult mai greu decat un barbat. Dupa un astfel de esec, infernul este pentru ea inca si mai terifiant. (De aceea, multe femei renunta in timp sa mai caute iubirea si isi aleg barbatii dupa alte criterii. E o solutie pragmatica si perfect inteligibila, care se explica prin amploarea suferintei in caz de esec. Totusi, solutia este falsa).

    Este adevarat ca, atunci cand iubeste, femeia iubeste din prima clipa. Alegerea este facuta. Dar intre „prima clipa” si „primul pas” intervine adesea distanta. Femeia, cum spuneam, este in iad si asteapta. Ea a ales, dar nu stie prea bine ce. Si nici nu isi permite sa riste totul dintr-o data. Daca cel pe care ea l-a ales nu o iubeste cu adevarat? Daca e doar un romantic? Aici nu prea conteaza declaratiile barbatului, si nici faptele lui care vin sa ii sprijine declaratiile. Miza este prea mare, si ea aproape ca o obliga pe femeie sa isi disimuleze alegerea, sa temporizeze.

    Spre deosebire de majoritatea barbatilor, femeia, dupa ce a ales, deschide ochii. Alegerea poate fi oarba, perfect intamplatoare. Dar din acel moment ea se lanseaza intr-o asteptare activa. Si de aceea „prima clipa” nu genereaza neaparat „primul pas”. Pentru acest prim pas trebuie sa existe semne – pe care femeia le pandeste, le cauta, le presimte fara sa le stie prea bine.

    Din acest punct de vedere nici barbatul nu se gaseste, la drept vorbind, intr-o situatie mai buna. Iata, femeia i-a cazut in brate, ca si cum ar fi venit de undeva de sus. Imediat sau dupa un timp oarecare, de bunavoie sau sedusa (ori poate chiar siluita, ori seducandu-l ea pe el) — nu conteaza. Ceea ce conteaza este ca faptul acesta al caderii e unul ambiguu. De sus poate cadea mana cu care Dumnezeu Si-a hranit poporul in desert; tot de sus se pogoara si Duhul; dar tot de sus cade si Lucifer. Prin urmare, ce anume a cazut in bratele barbatului? Pe cine ajunge el sa gazduiasca in intimitatea fiintei lui?

    Aceasta lunga paranteza si-a avut rostul ei: acela de a preciza problema. Iubirea nu este nici exacta, nici rigida. Cu toate acestea, ea este o disciplina (desi majoritatea oamenilor nu o considera astfel). Fiind asadar o disciplina, iubirea este riguroasa. Prin urmare, ea are propriile ei semne lipsite de echivoc. In cele ce urmeaza nu voi face altceva decat sa precizez aceste semne.

    Ma intorc astfel la iubirea sincera, prima care se cuvine analizata. Aproape toata lumea va admite ca sinceritatea este o caracteristica necesara a iubirii. Ei bine, eu sustin ca sinceritatea falsifica iubirea, si ca iubirea sincera nu este iubire deloc.

    Sinceritatea presupune o relatie directa, imediata, a cuiva cu sine insusi. Dar aceasta relatie este una exclusiva intre eu si mine insumi. Cu alte cuvinte, ea este inaccesibila celeilalte persoane si neinteligibila pentru ea. Vedeti? In sinceritate, celalalt nu exista si nici macar nu poate exista. Sinceritatea este afirmare de sine si atat – si nimic mai mult. Prin urmare, sinceritatea il aneantizeaza pe celalalt. Dar noi afirmam, pe de alta parte, ca iubirea este o relatie intre doua persoane: intre un „eu” si un alt „eu”. In buna logica, rezulta de aici ca iubirea sincera nu este iubire deloc. „Iubirea sincera” este o contradictie in termeni.

    Chiar si atunci cand nu ne pricepem deloc la logica, obisnuim sa spunem ca sinceritatea, daca ar fi aplicata, ar distruge instantaneu relatiile dintre oameni. Prin ce miracol ajungem atunci sa credem ca acest catalizator al haosului trebuie sa fie o conditie necesara a iubirii? Daca sinceritatea „arunca in aer” toate relatiile dintre oameni, cum ar putea ea sa fie temelia celei mai profunde, celei mai intime legaturi dintre un „eu” si un alt „eu”?

    Totusi nu continutul sinceritatii este cel care distruge relatiile dintre oameni, ci sinceritatea ca atare. In sinceritate, celalalt „eu” nu mai exista, celalalt „eu” este subjugat, este violat. Violatorul obisnuit nu pretinde ca o iubeste pe femeia pe care o violeaza, si nici ca ceea ce face el este virtuos, nobil si bun. Dar „indragostitul sincer” – barbat sau femeie – exact asta va pretinde. Si astfel, iubirea sincera falsifica profund iubirea. In cazul ei, raul devine bine – ba mai mult, raul nu mai exista. Tot ce face „indragostitul sincer” – barbat sau femeie – este bun, pentru ca este sincer. Violatorul obisnuit nu pretinde victimei sale decat supunere; „indragostitul sincer” pretinde sa fie iubit pentru sinceritatea sa. Unul se multumeste cu trupul, celalalt vrea si sufletul. Iubirea sincera iti ofera iadul absolut si iti cere sa pretinzi ca esti in paradis. Sinceritatea face imposibila optiunea, distinctia, discriminarea – deci libertatea. Viciul devine astfel virtute absoluta, acaparanta si careia nu i te mai poti sustrage.

    Cititorul care m-a urmarit pana aici simte, acum mai mult ca oricand, nevoia sa ma intrerupa. „Daca iubirea sincera nu este deloc iubire, cum ar trebui sa fie iubirea? Nesincera?” La drept vorbind, intrebarea asta face toti banii. Ea este singurul argument pe care il avem in favoarea sinceritatii. Datorita acestei intrebari ni se pare ca iubirea sau este sincera, sau nu este deloc. Doar cu totii uram prefacatoria, si cu totii recunoastem ca o iubire ipocrita nu este iubire. Iata-ne asadar intr-un impas: daca admitem sinceritatea, nu mai avem iubire; iar daca o respingem, rezultatul este acelasi.

    Totusi, intrebarea formulata de cititorul meu este gresita, in masura in care pretinde ca inchide in ea si raspunsul. Si astfel impasul in care am ajuns este doar aparent. Pentru ca opusul sinceritatii nu este prefacatoria; opusul sinceritatii este adevarul. Prin urmare, ii opun iubirii sincere iubirea adevarata. Si abia acum pot spune ca intru, propriu-zis, in tema pe care mi-am propus sa o dezvolt aici.

    Sa vorbim asadar despre iubirea adevarata, despre iubirea dintre un „eu” si celalalt „eu”. Dar daca sinceritatea nu este si nu poate fi un criteriu, cum anume stim daca iubim cu adevarat sau nu? Raspunsul este atat de simplu, incat ma mir ca aproape nimeni nu-l vede. In plus, ma tem ca veti rade de mine si de simplitatea solutiei mele. Dar, fie. Vreti sa stiti daca il iubiti cu adevarat pe celalalt? Ei bine, intrebati-l pe celalalt.

    Am convenit ca iubirea este o relatie intre un „eu” si celalalt „eu”. Prin urmare, in iubire celalalt exista cu adevarat. Prin urmare, criteriul iubirii adevarate este celalalt. Asta inseamna ca sentimentele dumneavoastra nu exista? Ca faptele dumneavoastra nu au valoare? Ba nu. Sentimentele dumneavoastra exista, faptele dumneavoastra au valoare. Dar ce sunt aceste sentimente si ce valoare au aceste fapte, numai celalalt stie. Ceea ce inseamna ca, in iubirea adevarata, „Te iubesc” nu este o afirmatie, ci o intrebare. De regula, noi ii punem celuilalt o alta intrebare: „Ma iubesti?” Dar singura intrebare care merita cu adevarat pusa celuilalt este: „Te iubesc?” Aceasta intrebare este prima dovada a faptului ca, pentru dumneavoastra, celalalt chiar exista.

    Dar cum stie celalalt sa raspunda la o asemenea intrebare? Cum stie o persoana daca darul pe care il primeste este iubire – sau altceva? Sa presupunem ca sunteti barbat si ca sunteti cu o femeie. De ce sta acea femeie cu dumneavoastra? Ea „cumpara”, prin faptul ca sta cu dumneavoastra, un bun pe care dumneavoastra i-l oferiti si careia ei ii place. Poate ii place afectiunea pe care i-o purtati, sau felul in care aratati, sau felul in care faceti sex. Poate castigati suficienti bani astfel incat sa ii oferiti un trai confortabil. Poate ii place, pur si simplu, sa va vada cum va barbieriti dimineata. Poate ca sunteti un filosof, iar ei ii place sa va asculte cum filosofati. Sau poate ca ii place sa va ingrijeasca.

    Totusi, iubirea nu poate fi confundata cu placerea. Placerea o primesti, iubirea o oferi. Chiar si atunci cand ofer placere, daca imi place acest lucru eu insumi primesc placere. Atat in placere cat si in iubire celalalt exista. Dar, in placere, celalalt este un donator; in iubire, el este un primitor. Placerea este confirmativa: eu sunt judecatorul placerii mele, eu decid daca imi place sau nu, daca este placere sau nu. Iubirea, in schimb, este interogativa: nu eu sunt judecatorul iubirii mele; nu eu decid daca iubirea mea este cu adevarat iubire sau nu. De aceea, de fiecare data cand spunem „Te iubesc” si intelegem prin asta confirmarea de catre noi a iubirii noastre, confundam iubirea cu placerea. Sau, si mai rau, suntem sinceri.

    Putem rezuma lucrurile in felul urmator: in sinceritate, celalalt nu exista; in placere, celalalt exista ca donator; in iubire, celalalt exista ca primitor. Dar, cum va remarca imediat cititorul atent, cand ofer placere celalalt este tot primitor: el este judecatorul placerii. De aceea sunt perfect indreptatit sa il intreb daca ii place sau nu, daca ceea ce ii ofer este placere sau nu. Desigur ca lucrurile asa stau; diferenta insa ramane. Cand ofer placere, ii ofer celuilalt placerea lui (sau ceea ce eu cred ca este placerea lui). Tocmai de aceea are sens sa il intreb daca ii place sau nu: celalalt este judecatorul propriei sale placeri. Dimpotriva, cand ofer iubire, ii ofer celuilalt iubirea mea – si astfel il fac judecatorul propriei mele iubiri.

    La drept vorbind, pot spune toate acestea inca si mai simplu. Cand sunt sincer, cand ofer sinceritate, celalalt nu exista; exist numai eu. Sau celalalt exista cel mult indirect, ca obiect atasat sinceritatii mele. Cand ofer placere, eu nu mai exist; exista numai celalalt. Sau eu exist cel mult indirect, ca obiect atasat placerii celuilalt. Dar cand ofer iubire, atat eu cat si celalalt existam, direct si deplin. In iubire, atat eu cat si celalalt posedam o existenta de acelasi ordin. Ceea ce inseamna ca numai iubirea este o relatie intre un „eu” si celalalt „eu”. In orice alta relatie, unul dintre cei doi „eu” dispare, sau cel mult devine un „eu” de rang secund, un „eu” subordonat: un „eu” mistificat, falsificat, transformat intr-o fictiune manevrabila in orice sens.

    Avem acum toate elementele pentru a putea raspunde la intrebarea care ne framanta. Cum stie celalalt daca darul pe care il primeste este iubire sau nu? In primul rand, celalalt stie ce primeste. El poate primi un bun care sa fie si al lui si pentru el. In acest caz, va sti ca ceea ce primeste nu este iubire, ci placere. La fel de bine insa celalalt poate primi un bun care sa fie pentru el, dar nu al lui. Aceasta este o prima aproximare a raspunsului.

    Sa nu ne oprim totusi aici. Spuneam ca, in iubire, ambele eu-ri poseda o existenta de acelasi ordin. Cu alte cuvinte, fiinta iubita devine, prin iubire, o persoana – o fiinta libera, inzestrata cu demnitate ontologica. Iubiti cu adevarat pe cineva daca si numai daca fiinta iubita se stie pe sine libera, absolut libera cu dumneavoastra. Iubirea este producatoare de libertate, pentru ca numai libertatea personalizeaza. Iubirea produce o realitate noua: persoana celuilalt; nu un aspect sau altul al persoanei, ci persoana ca atare.

    Sunteti barbat? Intrebati-o atunci pe femeia pe care o iubiti: „Esti libera cu mine?” Doar daca aveti curajul acestei intrebari sunteti cu adevarat barbat. Ba mai mult. Numai cel care iubeste cu adevarat este de fapt un Print – Printul acela despre care vorbeam la inceput. Numai el poate de fapt sa cheme, pentru ca numai el are pe cine chema. Numai in iubire celalalt „eu” devine la fel de real ca si eu-l propriu.

    Sa ne intelegem. Cand iubesti, nu inzestrezi pe cineva cu un set de drepturi neutre. Iubirea nu este o asociere intre indivizi liberi (asadar intre persoane), ci conditia de posibilitate a individualitatii libere (atat a celei proprii, cat si a celuilalt). Iubirea personalizeaza. Cu alte cuvinte, ea este cauza – si nu efectul – personalizarii. Mai simplu spus, fiinta iubita nu este o persoana – una si singulara – mai inainte de a fi iubita si independent de iubire. Dimpotriva, numai iubirea ii confera fiintei iubite unitate si unicitate, si astfel o creeaza ca persoana. Drept urmare, iubirea este un act creator: ea il creeaza pe celalalt ca persoana; nu il inventeaza, nu il descopera si nu il recunoaste – ci pur si simplu il creeaza.

    „Cum anume face ea asta?”, ma vor intreba imediat cei ce cred intr-o „tehnica a iubirii”. Sunt convins ca raspunsul meu nu va multumi pe nimeni, dar el este singurul adevarat: nu ea face asta, ci dumneavoastra – si anume, iubind pur si simplu. Si astfel ne intoarcem de unde am plecat. Vreti sa stiti daca o iubiti cu adevarat pe fiinta iubita? Intrebati-o. Daca ea se stie libera cu dumneavoastra, daca n-ar putea fi libera si plina de sens fara dumneavoastra, inseamna ca o iubiti cu adevarat. Invers, vreti sa stiti daca celalalt va iubeste? Intrebati-va cat de liber sunteti, si daca ati putea fi liber fara celalalt. Vreti sa stiti cine va iubeste cu adevarat? Intrebati-va in absenta cui nu ati mai putea fi absolut liber.

    La urma urmei, nu putem fi liberi decat in si prin iubirea cuiva fata de noi. Totul e sa auzim aceasta chemare. Daca o auzim si o urmam, ne pastram libertatea. Daca nu, am pierdut totul: nu mai suntem persoane, ci doar indivizi haotici, azvarliti fara scapare in marele haos pe care toti stapanii din toate timpurile si din toate lumile obisnuiesc sa il numeasca, surazand infernal sau binevoitor, „ordine”. Daca refuzam chemarea, ne refuzam adevaratei ordini – celei a libertatii.

    Sa mergem mai departe. Libertatea aceasta la care ma refer este, in primul rand si mai presus de orice, libertatea de a fi tu insuti, de a avea un sens propriu. Ea este fundamentul si corolarul libertatii negative – a libertatii de a nu fi agresat. Pentru ca, evident, nu poti pretinde dreptul de a nu fi agresat mai inainte de a fi „cineva”. Sigur, juristii se pot multumi cu mai putin. Pentru ei, simpla rezistenta opusa de barbia dumneavoastra la inaintarea pumnului meu poate fi de ajuns pentru a va recunoaste dreptul de a nu fi agresat. Faptul ca posedati un corp care opune rezistenta fizica altor corpuri si ca aveti abilitatea de a folosi, oricat de rudimentar, un limbaj articulat, este suficient pentru ca juristii sa va garanteze calitatea de persoana.

    Din acest punct de vedere, este excelent ca juristii sunt cu mult mai putin pretentiosi decat filosofii – sau decat teologii. Dar sa remarcam totusi ca aceasta calitate de „persoana legala” nu coincide neaparat cu cea de „persoana umana”. O persoana umana este un sens individual de existenta. Tocmai din acest motiv iubirea nu poate fi un contract de asociere, un „parteneriat”. Si tot de aceea multe persoane legale nu sunt, spre mirarea filosofului, persoane umane. Vedeti, filosoful este un om bland si naiv, care crede ca oricine seamana cat de cat cu el este o persoana umana.

    Sunt poate mai multe motive pentru care lucrurile nu stau asa. Dar unul dintre ele mi se pare fundamental, chiar daca formularea lui va atrage asupra mea un potop de ironii. Cred ca persoanele umane sunt mai putine decat persoanele legale din pricina raritatii iubirii adevarate. Numai iubirea umanizeaza, numai ea antropomorfizeaza. Si aceasta pentru ca ea ofera libertate fiintei iubite: libertatea de a fi ea insasi, de a-si da siesi sens. Persoana iubita se stie pe sine deplina ca persoana; nu ii lipseste nimic, chiar daca din alte puncte de vedere ii pot lipsi multe.

    Avem asadar un prim semn lipsit de echivoc, un prim criteriu al iubirii adevarate. Cand iubiti cu adevarat, fiinta iubita este libera, pe deplin libera prin iubirea pe care i-o acordati. Aceasta inseamna ca, in prima instanta si la nivel fundamental, sensul propriu de existenta nu ni-l conferim singuri, ci il primim. Notiunile de „persoana umana” si de „sens individual de existenta” sunt sinonime. Prin urmare, cand iubim cu adevarat cream o persoana – deci cream un sens. Pornind de la acest sens, persoana iubita poate incepe cautarea sa proprie. Dar numai prin sensul conferit ea devine libera sa isi dea siesi sens.

    Dar astfel nu am ajuns decat la jumatatea drumului. Pana aici nu am facut decat sa il precizam pe celalalt. Asadar, a sosit timpul sa ne ocupam si de noi insine. Celalalt este de acum liber – si tocmai libertatea sa imi confera mie sens. Iubesc, si astfel daruiesc libertate, creez persoana celuilalt. Aceasta libertate a celuilalt este cea care ma cheama, imi devine sens si vocatie. Prin urmare, libertatea celuilalt ma creeaza pe mine ca persoana.

    Acest lucru nu este insa obligatoriu. Pot oferi libertate oricui, si astfel ma pot auzi chemat din toate partile. Dar nu libertatea oricui imi devine mie vocatie – si, prin urmare, nu oricine ma creeaza ca persoana. La limita, pot refuza toate chemarile, pot oferi libertate – si atat.

    Dintre persoanele care va iubesc, unele va iubesc sincer, iar altele va iubesc din placere. Am spus-o deja: ignorati-le. In niciunul din aceste cazuri nu este vorba de iubire, deci de persoane veritabile. Niciuna dintre aceste chemari nu este o chemare autentica, ci doar o ispita, o minciuna. Totusi exista persoane care va cheama cu adevarat. Ele cred ca va cheama pentru ca va iubesc. In realitate, dumneavoastra le iubiti, si tocmai de aceea va cheama. Iar dumneavoastra puteti raspunde sau nu acestei chemari. Daca nu o faceti, asta nu inseamna ca nu le iubiti, ci doar ca nu le iubiti pana la capat.

    Sigur le iubiti, din moment ce le creati ca persoane. Dar, atentie! Din moment ce le creati ca persoane, aduceti pe lume realitati unice, sensuri unice, libertati unice. Prin urmare, creati o lume de unicate. Si asta va obliga la discernamant, la optiune. Dintre toate aceste sensuri, numai unul va este propriu: acela care va creeaza ca persoana.

    Iata, prin urmare, si al doilea criteriu al iubirii adevarate: libertatea celuilalt este vocatia dumneavoastra. Abia acum „Te iubesc” are sens confirmativ. „Te iubesc” inseamna acum „Da, eu sunt cel care te cheama” si „Da, libertatea ta este vocatia mea”. Prin acest „Te iubesc” chemarea devine chemare asumata: chemare la care raspunzi, deci vocatie. Abia acum exista propriu-zis ambele persoane: atat cea care cheama, cat si cea chemata. Mai precis, abia acum ambele persoane se cheama reciproc si se creeaza reciproc. Nu le mai putem confunda, nu le mai putem reduce una la cealalta, nu le mai putem subordona una celeilalte. Dar nici nu le mai putem desparti.

    Ce frumos! Dar nu cumva am lasat o intrebare fara raspuns? Nu cumva cititorul imi poate cere, pe drept cuvant, sa nu ma opresc aici? Spuneam ca, iubind, creez o lume de unicate. Si ca, dintre acestea, numai unul imi da mie sens, numai unul imi devine vocatie. Cine, pentru numele lui Dumnezeu, cine este acea persoana si cum o pot recunoaste?

    Dar mi se pare ca am raspuns deja la aceasta intrebare si ca cititorul este nedrept cu mine. Persoana in cauza este chiar aceea pe care o chemati. Tot nu intelegeti? Persoana asupra careia va opriti este cea pe care o chemati: ea este asadar persoana care va iubeste cu adevarat.

    Ati creat o lume de unicate. Si toate aceste unicate va recunosc – si va sunt recunoscatoare. Dar daca va recunosc, inseamna ca nu va creeaza. Inseamna ca, pentru ele, dumneavoastra deja existati; dumneavoastra sunteti oricum. Prin urmare, dumneavoastra puteti exista si fara ele. Prin urmare, nu dumneavoastra le respingeti, ci ele se auto-exclud. Diavolii sunt extrem de mirati si teribil de frustrati de fiecare data cand Dumnezeu ii respinge – si asta se petrece tot timpul. La urma urmei, ei nu sunt atei si ii dispretuiesc pe atei. Ei Il recunosc pe Dumnezeu. Ba ei chiar Il pretuiesc foarte mult pe Dumnezeu si Ii sunt recunoscatori. Nu-I ies din cuvant cand ii cearta si se supun tuturor poruncilor. Totusi Dumnezeu este necrutator cu ei, lucru care ii mira nespus si ii intristeaza foarte.

    Pentru ca diavolii au pierdut disciplina iubirii. Unii Il iubesc sincer pe Dumnezeu: dovada sta crucificarea lui Hristos. Altii Il iubesc cu placere, I se ofera drept slugi: dovada stau cele trei „solutii” pe care Satana I le propune lui Hristos in desert. Diavolilor, ca si persoanelor pe care le creati din iubire si care va recunosc, le lipseste discernamantul. Persoanele acestea, cum spuneam, cred ca va iubesc si de aceea va cheama. Totusi, am vazut: lucrurile stau tocmai pe dos. Persoanele care va cheama o fac pentru ca le iubiti. Iubirea dumneavoastra este cea care le creeaza ca persoane, iar ele, de fapt, din aceasta iubire va cheama.

    Ele confunda, asadar, iubirea dumneavoastra pentru ele cu iubirea lor pentru dumneavoastra. Mai precis, ele va confisca iubirea si inverseaza astfel sensul alegerii. In iubire, eu il chem pe celalalt din iubirea lui. El este cel care m-a creat ca persoana – si astfel m-a ales. Prin urmare, chemarea si alegerea nu pot fi confundate. Cand chem nu aleg, ci dovedesc prin chemarea mea ca am fost ales. Invers, cand aleg nu chem, ci dovedesc prin alegerea mea ca am fost chemat.

    Ati creat asadar o lume de unicate. Dar pe dumneavoastra nu v-a creat nimeni. Toti va recunosc, toti va pretuiesc, toti va sunt recunoscatori. Daca le-ati cere sa moara pentru dumneavoastra, fara indoiala ca ar face-o. Dar nu le-o cereti. La ce bun? La drept vorbind, ei sunt ca si morti. Fiindca pe dumneavoastra nu va creeaza nimeni; de dumneavoastra nimeni nu se indura. Toti au acum un culcus al lor, numai Fiul Omului nu are unde sa-si odihneasca fruntea. Nu s-ar spune ca ati creat cea mai buna dintre lumile posibile.

    O, si pretentia asta a lor ca va iubesc, ca din iubirea lor va sunt recunoscatori si va pretuiesc! Si cum va mai repeta, mandri, zi de zi, ca ei sunt liberi, deci ca ei v-au ales, ca din libera lor alegere va cheama si ca nu inteleg de ce nu raspundeti, de ce ii respingeti. Daca le spuneti adevarul, stiti bine ca se vor supara. Imediat va vor face hot, mincinos si nerecunoscator. Vor spune ca sunteti aspru si nedrept, ca pretindeti sa culegeti de unde nu ati semanat. Totusi dumneavoastra stiti foarte bine ca ei sunt hotii si mincinosii; ca, impotriva declaratiilor si a faptelor lor, ei sunt nerecunoscatorii; ca din iubirea dumneavoastra va cheama – si ca numai ea ii face liberi.

    Si dintr-o data, in acest infern, iata-va liber! Dintr-o data sunteti o persoana, aveti sens! Ce este muzica aceasta si de ce dansati? Ce este aceasta bucurie care va inunda, mangaietoare? De unde a aparut paharul acesta cu apa rece si proaspata langa buzele dumneavoastra arse de sete? Iubiti? Nu, nu e asta. Oricum iubiti, dovada este lumea de unicate pe care ati creat-o. Oricum iubeati si inainte de miracol. Nu, e altceva: sunteti iubit. Una dintre persoanele pe care le-ati creat din iubire, v-a ales! Asa cum dumneavoastra ati creat-o, ea a ales sa va creeze. Prin urmare, o chemati. Libertatea ei va devine vocatie.

    Cele doua criterii ale iubirii adevarate sunt acum limpezi: cand iubesti, celalalt este liber cu tine; iar libertatea sa iti devine vocatie. Si astfel ma apropii de sfarsit. La drept vorbind, nu stiu prea bine daca acest mic tratat este dedicat femeii pe care o iubesc, cea a carei libertate imi este mie vocatie – sau Satanei. In orice caz, mi-ar placea ca Printul cazut sa il citeasca si el.

    Cititorul a recunoscut, sunt convins, in aceasta iubire pe care eu o numesc „adevarata” iubirea crestina. Noi spunem despre crestinism ca este religia iubirii, si despre Dumnezeul crestin ca este Dumnezeul iubirii. Libertatea mea este vocatia lui Dumnezeu – si invers, libertatea lui Dumnezeu este vocatia mea. De aceea, orice iubire adevarata este una revelata. Noi nu am sti sa iubim cu adevarat daca Treimea nu ne-ar fi invatat acest lucru. Si tot de aceea, in orice iubire adevarata, Dumnezeu este prezent: orice iubire adevarata este sfanta, oricum ar fi ea consumata.

    Dar noi nu mai suntem crestini. Prin urmare, tot ce mai stim sa facem este sa ratacim in labirintul sinceritatii, sau in cel al placerii. Iar acest „sau” nu este unul exclusiv. Intre cele doua labirinturi exista canale: ele se compenseaza reciproc, potrivit principiului vaselor comunicante. Si astfel dureroasa noastra hoinareala poate dura la nesfarsit. Fie ca acest mic tratat sa ne scoata la liman.

  14. Numar pe degetele de la o mana cuplurile gay care au rezistat mai mult de 10 ani… dar intr-adevar, aceia chiar se iubesc, si se pare ca sexul nu mai e o prioritate dupa 10 ani… ce frumos suna… pacat ca unii nu reusesc sa vada din tine mai mult decat gura, penis si anus, scuzati expresia, dar asa este… de mult timp caud un barbat care sa nu devina obsedat sexual dupa mine… imi doresc sa fi aratat mai rau, poate gaseam mai usor iubirea adevarata, ca asa se pare ca sunt de p..a, asa mi s-a spus, nu am auzit niciodata ca as fi bun la altceva decat de p..a. Trist dar adevarat. Ca oamenii nu mai trec de eticheta si de fizic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here