În fiecare an, cam la aceeaşi dată, ridic o scândură din podea şi cu mişcări sigure, căpătate dealungul anilor, atent sa nu-mi agaţ mâinile în cuiele parchetului, scot un carneţel prăfuit. A căpătat o culoare gălbuie, dar are scuză… e vechi ca şi mine.
În nopţile în care am fost doar amândoi am facut înconjurul lumii în vis, amândoi avem urme de lacrimi şi tot amândoi avem riduri de la prea puţine zâmbete – material prost zic eu.
Îl aşez pe masă în faţa mea – parcă a mai crescut – îl deschid încet, paginile gălbui foşnesc a vechi şi împrăştie miros de tuş. Îmi aduc aminte când am decis să-l înfiez, stătea singur pe raftul unui magazin, unica lui companie fiind un caiet de biologie – vă aduceţi aminte – din acelea lungi cu pagini fără linii, pentru desen. L-am luat. La început nu am ştiut ce să fac cu el, era mut, aşa că am decis să-i povestesc eu una, alta.
Încet, încet am simţit că ne leagă ceva, liniştea lui la ceas de seară m-a ajutat pe mine să scriu mai mult. I-am povestit vrute şi nevrute, despre mine, despre el, şi un alt el, şi un alt el. Nu s-a plâns niciodată, a suportat cu stoicism poveştile mele pe care uneori – din cauza lacrimilor – le zgâriam în foile lui albe şi noi. Ce vremuri?! Acum ca doi batrâni stăm faţa in faţa, el ca un prieten adevărat deschis la ultima pagină scrisă, iar eu gata să-i povestesc în scris lucrurile care-i plac lui cel mai mult, despre mine.
Nu mă lasă să pun dată, de multe ori mi-a spus că nu este calendar, plus că asta îl face să se simtă mai bătrân şi mai puţin răbdător. Dacă mă uit în urmă şi răsfoiesc, are dreptate cu trecerea timpului poveştile mele sunt din ce în ce mai scurte, ca şi cum s-ar fi grăbit, nu ar mai fi avut timp de mine sau … poate nu am avut eu ce să scriu. Dau pagina, în minte îmi vine un vers “…astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine…” mă bufneşte râsul, încep ai povesti – cu zâmbetul pe buze – câte-n luna şi în stele: cum am reuşit să-mi pun firma pe picioare, cum mi-am şocat vecinii când am dus gunoiul îmbrăcat în pijamale cu gărgăriţe, i-am povestit despre întâlnirile mele de amor, nu cu oameni, ci cu fenomene ale naturii, cum era să mor pe trecerea de pietoni înainte de a-i spune mamei că o iubesc şi nu în ultimul rând cât îmi era de dor să mai povestim.
A mai trecut un an, bunul meu prieten a mai avut puterea să intoarca o filă pentru mine iar înainte să-l închid m-a pus să promit că la anul îi voi povesti în scris două file şi pe amândouă să le presar ca şi anul ăsta, numai cu zâmbete!
