Acasă Zi de zi Greseli din greseala

Greseli din greseala

448
4

…ciudat, să faci greşeli, să râzi de tine însuţi ori de împrejurarea care te-a înjosit sau te-a adus pănâ la marginea omenescului, la periferia vieţii, de ceea ce te-a umilit şi frustrat, în loc să-ţi fie ruşine de deprinderea asta idioată căreia unii îi mai spun, cu seninătate, înţelepciune. Sigur, că fiecare îşi confecţionează înţelepciunea după potenţa intelectuală, bunul simţ şi ţelurile sale. Câţi nebuni nu-şi strigă în gura mare convingerile sau nu încearcă să şi le impună cu forţa? Dar oricât m-aş chinui, logica mea nu admite o asemenea degradare: a greşi.

Sigur, înţeleptul priveşte cu egală detaşare şi binele şi răul, numai că sub masca renunţărilor continui, a greşelilor afişate cu ostentaţie se ascund mai ales laşitatea, teama de înfruntare, lenea şi, cel mai adesea, frica. Frica de orice. Să trăieşti renunţând în ultimă instanţă la spirit pentru a-ţi apăra un corp nenorocit, o alcătuire materială, oricum supusă eroziunii şi dispariţiei terestre! Si singurul catalizator la cei ce stiu ce inseamna a fi oameni – speranţa, stupida şi criminala speranţă că odată, cândva, sau nu peste mult, vor putea deveni, vor putea redeveni, că şansa, minunea, destinul, providenta ce împarte fiecăruia binele şi răul îşi vor întoarce faţa spre tine, fără ca tu să mişti un singur deget, fără ca tu să te expui…greşelii. Înţelepciune? Greşeală?

Cei ce fac greşeli au distrus şi cuvintele, încât prea puţine au mai rămas întregi, nepervertite, neîntinate. Va veni, oare, o vreme când şi acest cuvânt – înţelepciune – va stârni râsul ori va primi un sens pe care astăzi putem doar să-l deducem din reacţiile atâtor ignoranţi, a celor ce, confundând ordinea cu arbitrariul, îşi exteriorizează voit alergia la spirit? Aceştia, mereu mai numeroşi, s-au răspândit cu repeziciune, încât, în timp, au devenit o forţă. O forţă a demagogiei, a prostiei, a superficialului şi imposturii, snobismului şi parvenitismului, a greşelilor clădite pe greşeala neasumată, nerecunoscută plen. Nu-I uneşte nici un crez, o ideologie ori convingere, nimic, ci un simţ special al acestor suboameni, o proprietate numai a lor de a se adulmeca unii pe alţii, de a descoperi vidul spiritual existent în sisterea lor şi a se solidariza, desigur, împotriva inamicilor totalmente străini lor – valoarea, inteligenţa, cultura,…greşeala asumată. Amorali, ignoranţii îşi procură bucuriile ordinare umilind, mutilând, anihilând tot ceea ce nu le seamănă sau ceea ce le depăşeşte capacitatea de comprehensiune. Iată ţinta lor glorioasă! Împăcarea şi siguranţa lor depinde, mai întotdeauna, de inexistenţa celor care gândesc şi care ar putea, fără ezitări să îi strivească prin forţa cuvântului, a raţiunii, a spiritului – desconspirarea greşelilor!

Si eu? Da, uneori conştient, am contribuit la consolidarea imeriului ignoranţilor, minţindu-mă că, odată, va trece, se va autodistruge…Greşeală! A trebuit să îi simt zilnic, să le accept prezenţa, neîncetat, clipă de clipă. Chiar şi în somn. M-am purtat aşa cum doreau alţii, negându-mi propria înţelepciune şi lăsându-mă sedus, aparent, de lascivitatea amoralităţii lor spirituale. Am acceptat să intru în forma şablonară, în matricea lor dinainte stabilită. Adică, am greşit, lăsându-mă redus la ceea ce se poate numi “jucăria” lor.

Desigur, presiunea este aceeaşi şi pentru cei ce suportă în tăcere degradarea lor şi pentru cei care se opun cu armele cuvântului – atât doar că refuzul de a accepta să fii altceva decât eşti te diferenţiază de înaintaşii pe scară animală.

Deci, cum poţi face greşeli în condiţiile în care “greşeala” este, în esenţă, amânarea ta ca om?…

Dar, să trăieşti indiferent lângă fiinţele acestea ieşite din noaptea istoriei, să le simţi urmărindu-te, să le auzi încercările de a-ţi dovedi că nu eşti mai prejos de ei, să-ţi pierzi viaţa căutând să te aperi de capcanele lor stupide, să nu te poţi detaşa de ei nici în cele mai intime acte ale tale, să ştii că de bunăvoinţa lor depinde viaţa ori non-realizarea ta…Si după ce au anulat sau târât înapoi atâţia oameni, să-I vezi din nou, de astă dată aruncaţi la rândul lor de către alţii, la fel de amorali, la fel de ignoranţi, degradaţi fizic, plângându-şi pacatele, spre greaţa celor ce le-au fost victime, denigrându-şi zeii în care, de altfel, n-au crezut niciodată, reducându-i pe aceştia la nivelul lor de…greşeală???

Fireşte!

Cunosc prea bine ce ar trebui făcut, răspunsul nu poate fi decât unul, însă în clipa de faţă mi-e frică de el, fiindcă în judecată se insinuează această jalnică servitoare a morţii – speranţa – care, cu perfidia-i cunoscută, ţine să-ţi amintească mereu că nimic nu-i de pierdut, că mai există o şansă, că viaţa, cât ar fi ea de nenorocită, viaţa cu orice preţ, este irepetabilă acolo unde accentul se pune pe g r e ş e a l ă , a te arunca de unul singur în foc este ineficient, sortit eului, sau chiar ridicol în ochii acelora ce greşesc cu bună-ştiinţă. Numai că gestul tu trebuie sţină seama decât de propria-ţi conştiinţă. Poate că şi tu, sau alţii…pe urmă.

Dar, în spatele oricărui mai există un şi totuşi…Sigur, îmi dau seama, acest şi totuşi nu este decât forma deghizat speranţei, un reflex al inconştientului şi fricii, al aşteptării ca alţii să facă prima greşeală, pentru ca tu să descurci gândurile tale şi să te poţi manifesta cu lehamite faţă de acest gen al greşelii…frica de greşeală!

Să fie acestea mai greu de suportat decât noaptea întreţinută de ignoranţă, brute, laşi sau…de greşeala cinismului?…

Ady Vanţiu

Articolul precedentCine nu are memorii DDR2 sa-si cumpere
Articolul următorPentru mama
Ady Vantiu, 30 ani, personalitate predominent extrovert afisata, dar melancolic introverta, ego instrainat, Abel care tanjeste dupa sinceritate si caldura umana neconditionata. Refuza sa accepte orice gen de compromisuri, actionand intr-o maniera metodica, organizata si ordonata. Vrea sa se implice emotional si sa obtina satisfactii pe plan afectiv, gasind posibilitatea esecului dezagreabila, insa foarte tolerant si empatic.

4 COMENTARII

  1. nu exista „greseli” decat in raport cu un scop. dar daca scopul insusi e o greseala? daca ceea ce ne propunem e gresit, nu cumva toate greselile noastre, savarsite in numele atingerii acelui scop, devin automat lucruri absolut corecte, menite sa ne indeparteze de insasi posibilitatea de a gresi?

    si daca scopul, in general, e o greseala? daca exista un „scop” al lipsei de scop – daca e, sa zicem, mai bine (sau mai adevarat) sa nu avem scopuri precise, ci deschise oricarui rezultat? daca cumva nu trebuie sa ne propunem nimic, pentru ca oricum nimic nu ne sta in cale, si atunci la ce bun efortul de a depasi ceva inexistent (sau care exista doar in mintea noastra)?

    eu cred ca greselile se platesc intr-adevar, insa nu in sensul in care cei mai multi o cred (adica nu esti obligat, in final, sa joci corect, si eventual sa mai si fii penalizat).

    greseala e ea insasi „plata” pentru masura in care (incercam sa) rezistam lipsei totale de scop a vietilor noastre. orice greseala e deja razbunata prin simplul fapt ca s-a produs. nu mai ramana nimic de indreptat sau de recuperat. atata doar ca, in cazul savarsirii unei noi greseli, povara acesteia va fi mai grea – acesta e cel mai bun si mai solid avertisment impotriva savarsirii de noi greseli. fiti corecti, caci altfel va va fi din ce in ce mai greu – pana ce chiar si a nu fi corect va deveni un chin.

  2. GRID (fara nici o aluzie la etimologia saxona a nick-ului tau de „grila” sau „gratar”), analiza ta metafizica, cu referiri la scolastica „raportarii”, ma disconforteaza un pic, caci, trebuie sa recunosc, aparent, totul are un „scop”… dar, daca ajungi sa-ti controlezi (precum Kafka, sau Van Gogh, sau da Vinci, sau… ) feicare gest, fiecare mimica, fiecare nonverbala exteriorizare, vei ajunge precum un mecanism inuman, fara emotii, fara afectiune, fara senzualul respir al sinceritatii… Vei deveni simbolul unui intangibil, nonperceptibil, deloc respirabil Narcis… si, nu este cazul tau!!! Sper sa nu interpretezi gresit aceste cuvinte (banale)…

  3. înainte de a fi devenit „grilă” sau „reţea”, grid a fost… altceva. o… acroabreviere 🙂 foarte dragă mie, pe care însă nu vreau s-o dezvălui 😛 , dar despre care pot spune că are o vârstă venerabilă, datând de pe vremea când pe net se putea intra numai logat în reţea prin dial-up, cam pe când mIRC-ul era singurul client de tip messenger disponibil.

    anyway, funcţia unei grile (sau a unei reţele) este, într-adevăr, aceea de a controla sau îngrădi ceva, fapt care mie îmi repugnă, mai ales dacă sunt eu acela supus controlului. identitatea grid mă reprezintă, deci, doar la modul negativ. e o „anti-identitate”, dacă vrei.

    referitor la mecanismele autocontrolului pe care le aduci în discuţie şi cărora, după cum spuneam (şi după cum ţi-ai dat şi tu seama), nu vreau să mă supun în nici un caz, trebuie să spun că mă miră să aud că vezi la kafka, van gogh sau da vinci nişte persoane „studiate”, care se străduiesc (~iau) să-şi controleze reacţiile şi apariţiile publice – mie mi s-a părut întotdeauna că, dimpotrivă, cei trei ar fi exemple perfecte a unor moduri de exteriorizare liberă şi total lipsită de complexe; poate că nu au fost chiar nişte dezinhibaţi la modul propriu, însă în orice caz au fost firi profund artistice care au ştiut să se exhibe pe ei înşişi (prin arta sau scrierile lor) într-un mod fascinant şi profund sincer, care numai de narcisism şi de automatism mecanicist nu ar putea fi bănuit.

    dimpotrivă, mie mi se pare că tocmai a dori să eviţi să greşeşti reprezintă o înclinaţie spre atitudini de tip automat/maşiniă. spun asta pentru că greşeala nu reprezintă altceva decât posibilitatea pe care viaţa ne-o oferă de a ieşi din diversele „grile” de comportament social. a greşi e un lucru măreţ, bun şi…. corect după părerea mea – asta atâta vreme cât nu îţi propui chiar să greşeşti, pentru că o dată devenită scop în sine, greşeala nu devine decât o nouă formă de corectitudine (cum e, de exemplu, cazul cu political correctness – politeţea de faţadă).

    maşinile sunt maşini tocmai pentru că nu ştiu să greşească – mai mult, pentru că au fost proiectate şi programate să nu poată greşi. greşeala ne face oameni, nu corectitudinea. din aceeaşi pricină, minciuna a fost, este şi va rămâne singura măsură posibilă a adevărului. orice adevăr care nu se exprimă printr-o minciună nu este adevăr. adevărul este atât de fascinant tocmai pentru că pozează întotdeauna drept minciună. însă orice minciună e… mincinoasă în legătură cu ea însăşi, pentru că exprimă un adevăr. la fel, greşeala este singura noastră şansă de corectitudine… metafizică. ceea ce numim în mod uzual „corect” (sau „fară-de-greşeală”) este tocmai corectitudinea plată, falsă, obiectivă, de tip grilă („yes or no”). în realitate însă este profund incorect să fii corect, pentru că nimni nu s-a născut maşină. a fi viu înseamnă să fii expus (nu însă şi supus) greşelii.

    totul e să nu faci greşeli cu bună ştiinţă (ştiind că ceea ce faci nu e corect), căci acestea nu mai sunt greşeli adevărate, autentice, ci încercări disperate de a fi – dimpotrivă – corect, folosind însă greşeala nu în menirea ei naturală, de a ne scăpa din impasul şi constrângerea grilelor, ci doar ca pe-o unealtă în atingerea unui scop – cel al unei corectitudini formale, de faţadă, de dragul acceptabilităţii sociale. greşeala e un lucru bun atâta vreme cât nu vrei să profiţi de pe urma ei, deci atâta vreme cât e săvârşită în mod inconştient.

    8)

  4. Credeam ca „aparenta” provocare va ramane „surda”, inchistata intr-un deloc-„proces” platonic si karamazovian… dar, „satyricon”-ul exista si ma coplesheshte prin aroma sa „il nome della rosa”… Ma simt implinit, fascinat, deloc-orgolios echilibrat „savurand” naturaletzea unui GRID, sau unui ROBERT, sau unui LUXOR… de fapt, anonimitatea universala…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here