Este uimitor prin cât de multe stări şi situaţii trece un om într-o viaţă. Nimic din ce acest om vede nu este cu adevărat ceea ce crede că a perceput – însă în naivitatea mea considerăm că sunt suficient de isteţ să fiu intitulat la adevărul absolut. Ei bine, lucrurile nu stau aşa. Refuzând viaţa pentru ceea ce este am încercat să îmbin cele două seturi care animă existenţa mea – partea idealistă şi darnică cu fluturaşi şi principii cu partea întunecată, cu o lume care nu există, o lume mai întunecată decât cele mai satanice ritualuri. Astfel în sufeltul meu a pornit o întrega luptă.
Pe parcurs mi-au sărit mai multe doage – pentru unii eram aşa, pentru alţii eram altfel, iar pentru mine eram o umbră. Ajungem într-un final în pat şi mă uitam la mine. Eram gol, pustiu, plin de furie şi de foc. Însă luăm această catastrofă în derâdere, că de, sunt un artist emergent.
Toate bune şi frumoase până am început să urc treptele vieţii. Şi astfel, poze cu componente ale sufletului meu răposat au devenit culori alterate are faptelor mele. Şi pentru fiecare lucru drept făcut urmau penitenţele – iar pedeapsa era un set de lucruri rele. Astfel am cunoscut masochismul – o primă frescă a fericiri.
Asumându-mi din ce în ce mai multe eşecuri, pozele deveneau din ce în ce mai şterse. În goana mea spre culoare aveam nevoie de extaz. La început îl găseam în diverse plăceri sadice. Fie ele ploturi pentru a derade pe cei din jurul meu (în special pe cei iubiţi) sau necesitatea de haos, îmi creau senzaţia de pofta de viaţă. Puţin am văzut că percepţia mea despre realitate era din ce în ce mai alterată.
Însă, că orice copil cu jucării, m-am plictisit – şi aveam nevoia să să cresc – să fiu mare. Şi cu o mimosa aici, cu o bere acolo, şi încă n băuturi de care nu îmi aminteam aveam în sfârşit acel haz de fabulos în care oamenii mai trăiesc – astfel, doagele tot picau… şi imperiul se tot clătină.
Nu a fost suficient. Părţile din puţina rămasă viaţă autentică scârţiau mai rău decât porţile de fier. Vroiam să o anihilez însă între oboseala necesară existenţei şi arcadele unei vieţi pe picior mare nu se amestecau aşa bine. Aveam nevoie de energie – indiferent de preţ. Astfel mi-am făcut mulţi prieteni – o paletă de culori – unii zâmbeau, unii plângeau, câtiva marţieni, unii.. nici nu mai ţin minte. Lucrurile mergeau bine, până într-o bună zi, filmul meu s-a tăiat. Şi într-un delir de mângâieri, credeam că mă simt bine, că sunt fericit.
Cel mai trist moment a fost atunci când.. am învăţat să conduc cu mintea. Cel puţin aşa credeam eu. Şi nu trecea zi în care să nu mă gândesc la cum ar fi să mor – în diverse scenarii fie ele hazlii sau demne de oscar. Aşa am descoperit instinctul.
Şi acest har de la Dumnezeu m-a salvat. Deşi nu am plâns în copilărie cât am plâns în ultimul an din viaţă, un an plin de regrete şi greutăţi, am reuşit să înţeleg că viaţa trebuie luată de sfori. Cu cât mai departe de realitate cu atât mai aproape de moarte. Naivitatea constă în negare iar depresia – fie că admitem sau nu – este cel mai mare duşman.
Acum, sunt mai bine. Mi-am învăţat lecţia. Şi sunt sigur că mai am multe lecţii de tras.
Însă Dumnezeu nu da nimănui mai mult decât poate duce. Speranţa este cel mai bun drog.
Nu vă daţi bătuţi. Dacă un nebun ca mine a reuşit, oricine poate.
Smog
Sentimentele tale comupun acest tablou magnific. Asa e viata noastra tesuta din lumini si umbre, sperante si esecuri, fericire si triste, iubire si tradare.
Din interior se vede mai mult negativul, exteriorul insa te impinge la admiratie si contemplatie.
Nu cred că în română “a intitula” (“să fiu intitulat la adevărul absolut”) are acelaşi cu “entitled to” din engleză; mereu se pot da sensuri noi cuvintelor, dar ce ar avea expresia “am dreptul la adevărul absolut” sau “sunt îndreptăţit să cunosc adevărul absolut”?