Ziua de azi a început tare ciudat. După 4 ore de somn a sunat alarma la 6. Aveam curs la 7 şi jumătate şi nu puteam să lipsesc. Nu-i anunţasem şi apoi întâmplarea face să fie vorba şi de grupa mea preferată, singurii cu care lucrez cu plăcere.
Mi-am turnat tona de cafea şi mi-am aprins ţigarea, încercând cu disperare să nu aţipesc pe scaunul din bucătărie. Era cam răcoare şi mă gândeam că-mi pusesem în cap să merg puţin la soare azi. Uitasem că îmi stinsesem telefonul. L-am aprins şi a intrat un SMS de la cineva foarte drag, care mă ruga, la 5 dimineaţa, să intru pe messenger. Acum era prea târziu. În fine…
Am băut o cană de cafea şi am fumat câteva ţigări, apoi am plecat împreună cu colega mea la lucru. Ca de obicei nu era încă nici unul aşa că am coborât şi am mai fumat o ţigară. De obicei nu fumez atât de mult dimineaţa, nu ştiu, aveam o stare ciudată. Am început cursul de germană şi distracţia obişnuită până când a sunat telefonul. O conversaţie scurtă, cu o veste copleşitoare, bună. La 8 şi jumătate mă sună un cursant să mă anunţe că ne pică trainingul, nefiind colega lui. Aşa că am plecat. Între timp am mai sunat şi eu la numărul acela, o altă conversaţie scurtă, agitată, întreruptă…
Am plecat şi am observat că se înseninase oarecum, aşa că după ce mi-am lăsat lucrurile acasă, m-am dus la ştrand, peste drum. Singur. Uneori mai merg cu sora mea. Azi n-a vrut. Am stat puţin la soare şi m-am bălacit în piscina imensa. Mi-a prins bine. Apoi am alergat prin tot complexul după îngheţată şi o nenorocită de cremă de corp. Îngheţata am găsit-o, Carte D’Or Straciatella, crema nu. Mă enervam. Aveam pielea crăpată de la clorul din apa piscinei. Apoi mi-am dat seama că nu de aia incepusem să ma isterizez în interior. Era pentru că nu înţelegeam nişte chestii. Când alegi să crezi în ceva şi-n cineva, nu prea mai e loc de întrebări, da de unde?! Ţi-ai găsit să te pui taman cu Cosmin, curiosul curioşilor.
Mai era şi grija pentru omul ăla, care mi-e frate, dacă nu de sânge, de suflet cu siguranţă. Mi-am amintit că i-am promis în secundele de dimineaţă că nu voi vorbi. Aşa că n-am vorbit nici măcar cu mine. Şi nici n-o voi face. Va trebui să învăţ să fiu mai răbdător în unele cazuri. Şi va trebui să învăţ să nu mai pun atâtea întrebări când e vorba de credinţă şi de încredere.
Când trebuie să-mi limpezesc mintea sau să mă liniştesc, când trebuie să mă adun şi să mă reclădesc le ascult pe Whitney Houston şi pe venerata mea Sarah Brightman cu mai multă ardoare decât de obicei. Am pus “When you believe” pe repeat, pentru că e vorba de miracole. Acum sunt cumva bulversat. Plin de emoţii şi-n acelaşi timp atât de calm. Calmul meu caracteristic, care-i scoate pe atâţia din sărite. Nu ştiu ce am. Dor. Cred că e cuvântul potrivit.
Simt soarele la orizont. Sper să răsară în curând. Deja e noapte de atâţia ani. Cuvintele mi se joacă-n cap. Nu-i atât de simplu să le aduni şi să le aşezi în aşa fel încât ele să-ţi exprime adevărul. Uneori simt adevărul în mine, îl am, e al meu, dar în acelaşi timp nu reuşesc atât de bine să-l trec din suflet în creier.
Universul îmi spune să cred, să vreau, să cred mai tare şi mai curat. Acum ştiu.
Par versuri arunca-te pe note ca să sune bine. Pentru mine reprezintă însă realitatea.
asa cum Oscar Wilde spune “Adevărul este rareori pur şi niciodată simplu.”…ai puterea cuvantului usor inteles de aici si naturaletea de care dai dovada in valurile de propozitii care se leaga si dau nastere torentelor de emotii…Cred ca te asemeni dintr-un anumit punct de vedere cu my beloved Oscar…our beloved el zicea: Cele trei femei pe care le-am admirat cel mai mult au fost Regina Victoria, Sarah Bernhardt şi Lillei Langtry. Prima avea o mare demnitate, a doua o minunată voce, iar a treia o figură perfectă; m-aş fi însurat cu oricare dintre ele cu cea mai mare plăcere. la tine doar persoanele difera: Maria Antoaneta, Sarah Brightman, eterna sarah, si fascinanta Whithey…te imbratisez…si mult spot in jurnalul de copt cuvinte…numai bine:)
M-am blocat citind “Simt soarele la orizont. Sper să răsară în curând. Deja e noapte de atâţia ani…”
M-am blocat undeva intr-o rotita ce a incetat sa toarca prin organism. Cred ca ar trebui sa fie la fel si in cazul “Va trebui să învăţ să fiu mai răbdător în unele cazuri. Şi va trebui să învăţ să nu mai pun atâtea întrebări când e vorba de credinţă şi de încredere”…
Uneori poate e mai bine doar sa simtim. Si sa traim again and again and again “simtirea”…fara intrebari si raspunsuri. Evident, ma refer la acele” in unele cazuri” de care scriai.
Pana la acest punct ma dau mare si tare in al meu “comment”…
Dar cine sau ce si cum decide care sunt cazurile simtirii si care sunt acelea ale ratiunii? Aici rotita mea s-a blocat iarasi… 🙁
Acum m-am uitat din nou la clip, cu volumul tare, să-mi intre-n cap. Nu că n-aş şti. dar îmi dădeau târcoale ăia mici nenorociţi, despre care nu vorbim, şi trebuiau eliminaţi. 🙂