Acasă Zi de zi Flori de sus, spini de jos

Flori de sus, spini de jos

447
1

Cât de liber poate fi cineva? Desigur au scris minţi ilustre despre libertate, popoare s-au luptat pentru ea, societăţi întregi au fost nimicite de dragul ei, capete frumoase au căzut în coşuri murdare pentru ea, inimi nevinovate au încetat să bată pentru totdeauna, toate numai jertfe aduse frumoasei zeiţe.

Dar la urma urmei cât de liberi suntem? Nu vreau să scriu despre închisori şi temniţe lugubre. Nu fac referire la libertatea unei entităţi pur sociale, vreau să privesc libertatea unei entităţi pur spirituale.

Din momentul în care ne naştem, absolut primul lucru pe care îl facem, singurul lucru pe care ştim să-l facem, fără să fi fost învăţaţi, e să plângem. Să fie oare începutul luptei pentru a îmbuna zeiţa? Probabil… Începem să creştem şi pe măsură ce o facem, ni se pun tot felul de piedici. „Nu face asta! Nu-i voie!” şi aşa mai departe. Poate că atunci când suntem foarte mici şi încă nu avem capacitatea de a discerne, e bine să ni se traseze într-o oarecare măsură o cale mai suavă pentru a începe să înţelegem diferenţa dintre bine şi rău. Dar când deja începem să avem dorinţe care izvorăsc din suflet, lucruri pe care simţim că trebuie să le facem, atunci perspectiva se schimbă. Cred că orice părinte vrea ce-i mai bun pentru copilul lui. Dar când refuză să-i asculte sufletul, lucrurile iau o întorsătură urâtă. Desigur nu imediat. E un proces care necesită timp.

Sigur, anumite refuzuri nu vin întoteauna într-un mod brutal, dar când insişti să faci ceva şi încep să ţi se închidă uşile chiar de acasă, atunci n-ar mai trebui să se mire cineva de barierele, zidurile şi prăpăstiile dintre suflete. Unde rămâne frumoasa zeiţă? Suntem liberi din punct de vedere legal, dar cu noi ca suflete cum rămâne? Dacă aş putea pluti şi să trec nevăzut prin ziduri, cred ca aş vedea numai flori de sus. Flori frumoase înălţându-se spre cer, pline de bobocei proaspeţi. Dar priveliştea de pe pământ e cu totul alta. Te mişti printre spini, care te înţeapă şi te tot înţeapă, care la un moment dat devin atât de agresivi, încât nu mai rezişti, nu mai suporţi şi începi să-i tai, chiar dacă din ei se scurge şi o parte din tine.

Poate de că de aceea tinde omul spre veşnicie. Pentru cei fericiţi că în sfârşit au fost binecuvântaţi de frumoasa zeiţă, eternitatea ar însemna continuarea veneraţiei, dar pentru ceilalţi, cei care încă n-am ajuns să-i sărutăm picioarele, eternitatea înseamna continuarea luptei cu spinii pentru a ajunge şi noi sub aripa ei blândă.

Cred că avem dreptul natural de a fi lăsaţi să ne facem propriile alegeri. Dacă suntem susţinuţi înseamnă că e meritul florilor din jurul nostru. Poate că dacă nu suntem ajutaţi să înflorim, tot ar fi bine, că putem să o facem singuri, în ritmul nostru, cu cantitatea de lumină de care avem nevoie. Dar când florile mai mari ne astupă vederea spre soare şi-şi înfig spinii în tulpiniţele noastre fragede, atunci durerea creşterii devine cumplită şi ne dorim să ne ofilim. Dar cumva rădăcinuţele noastre continuă să caute apă şi să ne întărească tulpinile, respingând astfel spinii adânc înfipţi. Totuşi partea cu adevărat urâtă e că dacă cicatricele nu se vindecă bine, ne vor creşte şi nouă spini, oricât de frumoase s-ar face petalele noastre. Râmâne la latitudinea fiecaruia dacă vom folosi şi noi armele veninoase sau dacă nu.

Eu nu vreau să mai am spini. Nu-mi place să-i folosesc. Nu sunt ca voi. Vreau să mă lăsaţi să mă bucur de soare aşa cum simt eu. Vreau să-mi deschid petalele când e vremea mea să înfloresc. Deja mi-aţi luat prea multe. M-aţi închis în durere şi mi-aţi nimicit încrederea în zeiţă. Prea greu am recăpătat-o, timp în care m-aţi aruncat din nou la început de drum. Vreau să-mi faceţi loc. Nu vreau să vă strivesc în drumul meu, dar dacă nu mă lăsaţi să păşesc o voi face fără nici o urmă de regret. Regretele oricum sunt ridicole, prin simplul fapt că întotdeauna sunt tardive. Vreau să sărut mâna zeiţei şi să sclipesc în aura ei de diamant.

Atât despre un suflet care se luptă să-şi revină din otrăvire. Procesul durează deja de mult, dar uneori implică dureri cumplite, când trebuie să urle. Dar se vindecă.

Articolul precedentMinotaurul
Articolul următorChanel si pragmatismul emotional
Un male bitch uns cu toate cremele, greu impresionabil, alergic la prostie şi prost-gust, gay până-n vârfurile unghiilor, vertical şi după cum s-a mai zis cu sânge-n p**ă. Nu vă place de mine? Treceţi mai departe!

1 COMENTARIU

  1. „Spinii” respectivi te ajuta, sunt ca si armele tale impotriva unei societati relativ crude, in care se intampla ca, de cele mai multe ori, nici parintii, cei care sunt ” programati genetic sa te iubeasca „, nu o fac.

    Esti sigur ca vrei sa scapi de spini? De ce nu incerci sa-i „camuflezi”, precum ghearele unei pisici. Astfel, stii ca sunt acolo, gata sa atace doar la nevoie 🙂

    Hugz!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here