Floarea inocenței, al cincilea act

Ștafetă preluată de la Fireman. Povestea este un mic scenariu, împărțit pe acte, fiecare act este scris de altcineva (începând de la al patrulea).*

Doamna Bal, profesoara de limba și literatura română își sorbea cafeaua, devenită rece de când i-o adusese secretara, îngândurată în cabinetu-i minuscul de la parterul școlii. Avea la dispoziție cam două ore, până la următoarea oră pe care trebuia să o predea. Știa deja ce va spune și cum se va derula ora, aceste lucruri nu mai erau demult ceva nou, toate erau la fel pentru ea.

Liniștea din mica odaie, un vechi  laborator de biologie asupra căruia a pus stăpânire sub pretextul necesității unei mici biblioteci, era perturbată doar atunci când mai trecea câte un tir pe strada principală din fața școlii care facea ca ferestrele învechite sa se zgâlțâie specific, lăsând loc mai apoi sunetului înfundat de motor care uneori părea că violează tăcerea ce-si gasise lăcaș acolo, pentru ca mai apoi aceasta să părăsească cabinetul, asemeni fanfarei care conduce morții pe ultimul drum.

Prin geamurile încăperii pătrundea timid lumina soarelui și se puteau zări fire de praf care urcau și coborau prin aer, într-un dans numai de ele știut. Rafturile vechi, scorojite, adăposteau diverse suveniruri, flori uscate și mărțișoare, câteva zeci de cărți și urme rotunde de cești de cafea.

Știa că va veni, o anunțase directorul pe care Costel se pare că îl sunase cu o zi înainte. Cunoștea foarte bine povestea celor doi și a copilului pe care aceștia l-au obținut. S-a gândit adeseori la ea. Adevărul e că îi era greu să nu o facă întrucât se vorbea mult în sala profesorală despre nou venitul Florin și povestea acestuia. Pentru profesorul de religie era un subiect antrenant de fiecare dată, ceea ce era de înțeles. Ea nu înțelegea de ce acest caz trebuie să fie altfel decât restul. Nu avea până la urmă nimic cu ei, însă uneori nu i se părea corect ca alții să aibă ceva ce viața nu i-a oferit și ei. Considera că viața nu a fost corectă cu ea, atunci când, în urmă cu 13 ani, o foaie de hârtie o anunța că trebuie să renunțe la ovare pentru a trăi.

Nu a trecut nici o zi de atunci fără să se fi gândit, măcar o dată, la cum ar fi fost viața fără acea foaie de hârtie. S-a simțit ușurată oarecum când soțul ei a intentat divorțul. Nu mai vroia decât să fie singură, ea cu gândurile ei, cu lumea-i minusculă și prăfuită, presărată pe alocuri cu cărți, flori uscate, mărțișoare și urme de cești de cafea.

Simțea cum inima-i bate mai cu putere de fiecare dată când se gândea la toate acestea și cum un fior rece îi străbate trupul obosit de-atâta neputință. Adeseori, în colțul ochilor adânci își făcea loc câte o lacrimă care o făcea să inspire adânc și să se gândească la altceva. De multe ori vedea pe stradă mame de a căror mână se agățau micuți; i s-a întâmplat adeseori să se abată de la drumul dinspre școală spre acasă, absorbită fiind de aceste imagini, cu toate că era conștientă că nu îi fac niciun fel de bine. Dar uneori, considera că ea e singura vinovată pentru cele întâmplate și se simțea îndreptățită să se autoflageleze în acest fel.

Romanța care abia se deslușea în mica încăpere, fu pertubată de sunetul pantofilor lui Costel, sunet pe care îl cunoștea prea bine de la ședințele cu părinții, pentru că era un sunet atipic, dădea mai mult a mers de asistentă grăbită pe vreun hol de beton decât a mers obișnuit de bărbat.

Instinctiv, dădu să oprească casetofonul. Ezită o clipă și un gând fugar îi părăsi mintea, la fel de repede precum i se strecurase în ea. Oprise muzica totusi și pusese în grabă teancul de caiete cu teze pe birou, deschizând primul caiet care îi căzu sub mână. Își așeză repede ochelarii pe nas și aruncă o privire în vitrina de lângă birou pe care care o folosea pe post de oglindă.

Trecură clipe bune de când pașii se opriră în fața ușii. Doamna Bal se simțea mulțumită știind că acest bărbat, Costel, nefiind sigur dacă ea e înăuntru, aștepta afară. Îi plăcea acest gen de respect. La un moment dat, nemaiputând să-și astâmpere curiozitatea, își drese gâtul tușind suficient de tare încât să se audă până afară. Rezultatul scontat nu întârzie să apară, ușa goală de tablă răsunând aproape imediat la cele trei bătăi scurte ale lui Costel.

– Daaa, intră!

Costel  păși înauntru și profesoara dorind să dea împresia că vizita lui a luat-o pe nepregătite, îl întâmpină pe musafir cu un ton mirat:

– Ah, dumneavoastră erați? Credeam că e Camelia, secretara, o rugasem să vină să mă cheme la ședința de la ora unspezece… cu ce vă pot ajuta domnu’… Costel!?… dacă nu mă-nșeală memoria?

Costel a rămas înmărmurit câteva clipe privind cu insistență ochii din spatele ochelarilor.

– Păi…

Ea îl opri din nou:

– Luați loc…!, arătând cu palma-i larg deschisă spre un scaun din lemn din stânga biroului.

Costel îi povesti pe nerăsuflate ce avea pe suflet. În tot acest timp ea îl măsura cu privirea și învârtea încet, cu mișcări constante, pixul roșu. Părea că absoarbe fiecare gest, fiecare vorbă. Zâmbea satisfăcută în sinea ei, știind că bănuielile despre Florin aveau să-i fie confirmate într-o bună zi. Știa multe despre acești copii. Când simți că tensiunea din vocea lui Costel începuse să crească, ripostă:

– Nu mă interesează viața dumneavoastră privată și nici prin ce mijloace vi s-a încredințat acest copil. Cert este faptul că niciodată nu l-am atins pe Florin, nu aș putea lovi vreodată un copil. Vedeți dumeavoastră, Mădălin, copilul pe care îl numiți dumneavoastră „țigan” a fost și el adoptat, imediat după ce a fost născut, de o familie… funcționari publici, cred. Acest copil ar face orice pentru părinții lui, însă…

Ceva îl mișcă pe Costel, și în clipa imediat următoare acesta întrebă:

– Bine, bine… dar atunci de unde vânataia?

Doamna Bal era conștientă că avea să-l strivească pe interlocutorului său:

– Din ce mi-au spus copiii, Florin povestește adeseori despre viața dumneavoastră și a… unchiului… Marinel…

– Marian! se grăbi să o corecteze Costel.

– Așa, în fine… se pare că… copilul, adică… fiul vostru ar fi spus că nu are de ce să vă fie recunoscător și că poate obține orice își dorește de la voi dacă se comportă într-un anumit fel. Atunci când a spus asta, l-a lovit Mădălin. Cam asta e ce știu de la copii. Bănuiesc că știți și dumneavoastră că unii dintre acești copii percep viața ca pe o junglă. Oamenii se schimbă greu, domnule Costel…, termină ea cu o tonalitate gravă dar în același timp menită să iște întrebări.

Costel rămăsese blocat. Nu știa ce să creadă și cu atât mai puțin ce să zică. Și-a amintit însă brusc de ceea ce îi spusese cu mult timp în urmă domnișoara Ungureanu, psiholoaga, despre Florin. Abia acum începu să înțeleagă.

Predau ștafeta lui… grid.

*Notă. Actul 1 | Actul 2 | Actul 3 | Actul 4 |