Fericirea, chestie de perceptie

Purtam azi o discuţie, una din aia constructivă, în care evident că am ajuns la fericire. Până la urmă e o chestie de percepţie. Ajunsesem la un moment dat la un punct contradictoriu, dar atunci nu mi-a venit în minte o replică. Cred că e absolut minunat să poţi spune, că ai pe cineva, cu care să poţi vorbi orice. Eu stăteam aşa şi lâncezeam în fotoliul meu, cu nasu-n laptop şi Mariah-n urechi şi citeam ce-mi scria ea pe messenger. Simţeam cum îmi atinge treptat toate corzile sensibile. E una din extrem de puţinele persoane cu care sufletul meu e în perfectă rezonanţă, tocmai de aceea are capacitatea asta.

Dar de aici s-a declanşat un soi de meditaţie, dacă o pot numi aşa. Aşa că mi-am lăsat din nou gândurile să-mi zburde libere prin cap. Au fost pedepsite o vreme… Unele dintre ele.

Probabil că puţin înainte suferisem un blocaj de comunicare. Gândeam şi aşteptam ca ea să-mi audă gândul, aşa cum se întâmplă de atâtea ori. Mi se întâmplă foarte frecvent să nu reuşesc să exprim ceea ce gândesc, ceea ce simt… Efectiv nu găsesc cuvintele necesare pentru a o face.

La fel vorbeam şi cu mama odată… Pe aceeaşi temă.

Mă bucur de lucrurile mărunte, de culorile de afară, de viaţa din mine, de lucrurile pe care le am şi sunt recunoscător pentru toate astea! Dar aici intervine firea mea, eu, o parte din mine, iar nu ştiu cum să mă exprim… Simt că îmi mai lipsesc nişte chestii, care îmi pot completa şi întreţine fericirea. Nu am chef să fac o listă cu aceste lucruri, situaţii, trăiri, sentimente ş.a.m.d.. Cu siguranţă că toţi avem întotdeauna dorinţe, ambiţii, aşteptări, dar eu când lupt şi mă zbat pentru ele nu îmi pierd capacitatea de a le savura pe cele pe care deja le am şi pentru care, repet, sunt atât de recunoscător.

De aici inteligenta mea concluzie de blondă, că fericirea e chestie de percepţie. Ador să primesc sfaturi de la oamenii pe care îi iubesc, îi apreciez şi îi respect. Mă bucur de ei şi de sfaturile lor ca un prunc căruia îi sclipesc ochii când primeşte bomboane. Numai că uneori avem păreri diferite, percepem lucrurile, situaţiile, trăirile în mod diferit. Nu e cazul să batem în retragere, să ne abţinem, să creem graniţe, ci doar să acceptăm cu iubire că pot exista şi diferenţe. Ceea ce-mi umple mie un sertar al sufletului, poate fi relativ nesemnificativ pentru tine, la fel cum şi reversul medaliei e valabil. Asta nu înseamnă nicidecum că legaturile dintre oameni se pătează. Pentru că dacă privim legătura asta ca pe o coloană vertebrală comună, a cărei măduvă e iubirea, absolut nimic nu o poate afecta.

Cu toţii trăim în aceeaşi lume materială, dar nu toţi habităm aceleaşi sfere spirituale. Unii suntem mai compleţi, agramatism intenţionat, ne apropiem de condiţia de monadă, pe când alţii avem nevoie de mai multe chestii ca realizăm nişte lucruri, să mai urcăm o treaptă, să ne conturăm mai bine.

Munca fizică împletită cu cea psihică, ambele ghidate de ambiţii şi dorinţe lumeşti au ca menire împlinirea materială a fiinţei umane. Cel puţin aşa văd eu lucrurile în momentul de faţă. Odată atins scopul lumesc, ai capacitatea de a vedea mai clar, la modul cerebral şi psihic, evident; poţi să mai urci o treaptă spre autocunoaşterea perfectă.

Şi ca întotdeauna voi continua să predic ideea mea: Comunicarea, deschisă, sinceră şi continuă, e carburantul oricărei relaţii interumane. Şi când cădem în contradicţie, ce are? Progresul se naşte din contradicţie. Dar ce e absolut minunat e că avem şansa de a evolua împreună!