Acasă Zi de zi Fara idei…

Fara idei…

372
3

Este ora 2:00 dimineata si nu am  somn. Desi am fost la servici azi, somnul nu ma ia. Poate ca de ce am dormit de amiaza, nu stiu de ce…

In ultima perioada, viata mea, s-a decurs cam in urmatoarele etape:

Urma sa ma duc in concediu, lucru pe care l-am si facut, si a fost formidabil. 2 saptamani acasa, cu amicii, prietenii si cu Ametitul de pe deal…, imi doream mult sa il revad live, desi ne vedeam aproape zilnic pe net, si sa aprofundam anumite aspecte ale vietii.

Concediul a fost mai mult obositor decat sa pot sa ma odihnesc. Am avut impresia ca toata lumea tragea de mine, si plus de asta aveam si o gramada de planuri de facut, si… nimic…, nu le-am dus la sfarsit pe toate… dar mai e timp… cand ma reintorc.

Sentimentul ce mi l-a dat ”acasa” a fost extraordinar, parca lipsisem 20 de ani.

Orice lucru imi aducea aminte de ceva sau de anumite situatii/momente ale vietii din trecut.

Prima intalnire cu Ametitul a fost ceva super. Am vorbit cu el la telefon,ne-am stabilit locul si ora (la mine acasa, fiindca eram foarte obosit de pe drum) si il asteptasem. Nu stiu prin ce minune ajunsesem sa ma duc seara pe la ora 21:00 sau si mai tarziu la o amica ce locuieste destul de aproape de mine, si el ajunsese. M-a racolat din capatul strazii, si de emotie m-am urcat in spate, totusi gandita bine chestia, fiindca cu ocazia asta puteam sa ma uit in oglinda sa ii vad chipul iar el sa nu se intoarca fiindca trebuia sa fie atent la drum. Se enervase putin fiindca nu se astepta sa urc in spate. 🙂

Am urcat sus la mine, si fiecare celula din mine tremura si avea emotie, si nu stiam de ce fiindca vorbisem cu el cat in luna si in stele si totusi aveam emotii. Restul va las pe voi sa va imaginati ce a urmat, dupa cateva momente de povesti… (am dormit ca porcu, ca eram rupt de oboseala, 2 zile pe un autocar, nu imi mai simteam nimic…).

Dimineata a trebuit sa plece.

Oricum ca sa nu va plictisesc, concediul a trecut cum a trecut si omul e bun la pat ce sa mai pe acolo si pe dincolo.

M-am reintors in strainataturi 😛 si mi-am reluat rutina zilnica, si pe 2 aprilie mi-am depus demisia dandu-le un preaviz de 45 de zile, cica asa e mai nou legea. Oricum eu le-am dat 45 de zile ca nu e graba asa de mare sa ajung acasa. Si acum, la aproape 2 saptamani de la demisie imi vine sa ma dau cu capul de perete, intrebandu-ma de ce nu am dat mai putine zile de preaviz?! Nu mai suport sa stau aici si imi e foarte dor de el. Dar ce mai pot face acum? Nimic si o las asa cum este, si timpul va trece, asa cum a mai trecut pana acum, si o sa recuperam noi intr-un fel sau altul.

In rest ce sa va mai spun? Azi de exemplu mi s-a intamplat o chestie tare ciudata. Eram la munca, si la un moment dat un superior de al meu, ca sa zic asa, m-a intrebat de unde sunt, fiindca se simte ca nu am accent de-al lor. [Mentionez ca lucrez intr-un sistem, unde superiori vin si pleaca… fiecare pe tura lui, iar noi muncitorii de rand lucram cu toti, avand ture diferite de ale lor. Practic ajungem sa muncim tot la 2 saptamani cu aceeasi persoana fiindca in rest se schimba.].

Si sa continui, la un moment dat tipa respectiva, fiind putin cam nefututa, imi spune pe un ton rastit fiind foarte alterata: ca tineretul din tara lor pleaca fiindca noi, ramanii venim si le luam locul de munca, si ca al lor tineret e unul care e bun la invatatura si toti au diplome si sunt absolventi de facultati.

Eu ma uitam cam la felul 14 si nu intelegeam ce i-am zis gresit de imi spune o chestie dinasta. In fine pana la urma am inteles ca pe ea o futea grija ca sunt roman si ca e putin cam rasista. Dar am avut grija sa i-o intorc asa ca sa ma tina minte. I-am zis ca daca tineretul lor ala super-mega destept ar fi capabil sa presteze serviciile ce le prestam noi, noi nu am mai fi aici, ci la noi acasa. S-a uitat lung la mine si tacere…

Pur si simplu m-am saturat sa inghit tot felul de rahaturi, asa ca, ii mai bag si in masa de straini, Romania e the best, indiferent cati caini pe strada are, cati tigani si manelisti si politicieni care fura, are. E tara mea si nimeni nu are dreptul sa ii futa filmu asa cum vor ei, mai ales ca nu sunt romani.

Nici nu mai stiu ce sa va povestesc… probabil nici nu o sa fie aprobat acest post, insa simteam nevoia sa scriu. Mai trebuie sa ma descarc si eu, si cu voi o pot face. Momentan sunt cam debusolat si putin ingandurat… Nu stiu ce e cu mine, si cred ca am nevoie de pauza si de putina relaxare… Eu va las acum si sper sa ne citim, cat mai curand posibil.

3 COMENTARII

  1. OscarW

    Way to go man! Nu lăsa toți frustrații să te facă să te simți prost. Îmi aduc aminte de un țăran din Cornwall, abia mă mutasem în Anglia și mă ia ca din oală în lift la servici:

    – De unde ești?

    – Din România.

    – Aha, acolo unde vă puiți ca iepurii!

    În gândul meu, ca și tine: Ce naiba i-am făcut eu lui ăsta? Și, ca niciodată, am prezența de spirit să zic:

    – Știi cât de mare e România?

    – Nu.

    – Este cât tot UK fără Irlanda de Nord. Și știi câți suntem noi românii? Vreo 20 de milioane. Iar voi vreo 60. Cine se puiește mai mult?

    Pe de altă parte am vecini care sunt mai prietenoși decât majoritatea celor din bloc, de acasă.

    Dar vorba lor, ”What doesn’t kill you makes you stronger!”. Chestia asta ne concentrează mintea pe ce trebuie.

    Ai tot respectul meu și simpatia mea!

  2. Din pacate stiu si eu cum suntem noi romanii tratati prin strainatate, partea buna este ca la job mi se recunosc o parte din merite, dar cum stim deja trebuie sa existe si unele discriminari…
    Eu iti urez succes in ceea ce ti-ai propus 😉

  3. Salutare amice….Iti citesc de ceva timp articolele…Mergi inainte…Lasa toate deoparte, dar fi si demn….Succes si scrie cu acelasi interes…Am sa te urmaresc cu atentie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here