Eu și pretențiile mele

M-am simțit obligat să postez asta pentru persoanele care frecventează blogul pe care le-am cunoscut personal și care atunci când m-au întrebat de ce sunt încă singur am ezitat, poate am și zâmbit amar față de unii. Vorbeam zilele trecute cu un prieten (str8 din nefericire) pe această temă, despre cum se face că nu mi-am găsit pe cineva până acum. Prima impresie, în mod evident, a fost „Ești prea pretențios!”. În mintea mea „Nu zău, de ce nu i-ai spus tipei tale ca îți place de ea de atâtea luni?”. Așa, revenind la mine, nu e prima oară când am fost acuzat de acest lucru, din ignoranță și din nevoia de a găsi rapid o explicație.

De ce sunt singur? Simplu! Nu am găsit persoana potrivită. Acum dacă răspunsul ăsta reușea să convingă lumea ar fi fost foarte mișto, dar nu, trebuie să spun mai multe, să construiesc persoana potrivită după care aș saliva ca un câine (da’ chiar, ca al lui RZV, ca tot trimite acolo). Bine, păi, aspectul fizic presupun că trebuie primul dezbătut. Îmi place să cred că aspectul fizic nu e important, dar nu știu de ce când gândesc asta îmi vine în minte o hidoșenie de om pe care abia aș rezista să-l văd în poze. Așa că renunț la ideea asta, contează și cum arată, cum se îngrijește și ce stil vestimentar adoptă (și imaginea hidoasă dispare :)) ). Dar… trec repede peste că nu prea am ce spune aici. Voi fura replica cuiva și voi spune că „dacă nu mi-e scârbă să-i ating fața atunci îl ador :X „.

Acum pe partea psihologică e mai complicat. Am fost învățat și am agreat ideea continuu de când mi-a fost inspirată că atunci când ții la cineva încerci să exprimi această stare de „a ține” prin cuvinte sau gesturi. Experiența într-adevăr ajută să te exprimi mai coerent, dar chiar și cu toată neîndemânarea, dacă starea e reală e imposibil să nu găsești o cale să o transmiți, altfel ai putea fi suspect de retard mintal sever. La fel este valabil în perceperea, dar mai ales în a da semnificație în ceea ce fac alții pentru tine. Așa ar fi ideal, dar n-am avut norocul până acum de vreun ideal. În realitate a te purta frumos nu mai vine doar din starea de a ține la cineva, ci și din convenție socială, obținerea de foloase materiale imediate sau pur și simplu din jocul sadic de a-ți bate joc de cineva. Sunt pretențios pentru că devin isteric dacă descopăr că mi s-a aplicat o artă a disimulării. Înseamnă că am fost considerat inferior sau prea prost pentru a mi se spune adevărul. Devine și plictisitor la un moment dat să tot speri că persoana pe care ai întâlnit-o e diferită și apoi să ai dezamăgirea de a descoperi că e prinsă în jocul pe care îl juca și cea dinainte, și cea de dinaintea ei și tot așa. Și ce e și mai tragic e că poate într-un fel aș înțelege atitudinea asta față de oameni care îți sunt indiferenți, dar nu față de cineva pe care pretinzi că vrei să-l cunoști mai bine și să devii apropiat. Nu mai am poate același avânt ca la început, dar asta nu înseamnă că nu mai sper. Deseori mi se face mie rușine de nesimțirea lor și non-șalanța cu care încearcă să mă mintă și rămân mut, la propriu, și trag puternic în retragere pentru că îmi dau seama că mă acuză pe mine de incapacitatea lor de a face diferența dintre tăcere și nepăsare, dintre minciună și glumă, dintre joc și nesimțire. În astfel de situații, iartă-mă, dar nu pot tolera așa ceva. Motivul e simplu și concret: eu nu sunt așa și nici nu doresc să mă scald precum un porc în noroi în propriile mele afirmații mincinoase necesare pentru a-ți întreține jocul. Și asta, my friend, e o pretenție, de prințesă poate dacă atât te duce capul, la care nu pot renunța. Eu i-aș spune un bun simț menținut constant. Pentru că sunt din naștere cam ghinionist, nu am întâlnit nicio persoană gay care să treacă de această fundamentală „pretenție” a unui bun-simț elementar astfel că am rămas singur chiar și la „venerabila” vârstă de 20 de ani.

Și pentru că deja m-am cam lungit pentru o discuție de messenger cam atât am apucat să-i spun și prietenului meu care mă bucur că a trecut de această „pretenție” – din păcate doar ca prieten de cataramă. Pretenții aș avea și altele poate, dar dacă mă tot opresc la prima nici nu are sens să mă mai gândesc la ele (de exemplu: cum arată). Mi-a spus, în glumă a crezut el, că cer prea mult ca să-și mențină ideea că sunt pretențios. Acum mno, chiar cer prea mult se pare. Puținii prieteni pe care îi am au spus că sunt pe cale de dispariție după modul meu de a gândi, că oi arăta și gândi ca bărbat, dar simt ca o femeie, că sunt sensibil la orice gest pe care ei nici măcar nu l-au observat, d-apăi să considere că are vreo semnificație. Nu-i pot contrazice, dar mă bucur că doar ei au fost cei care să descopere asta. În rest știu că n-am fost eu cel care să pună cuțitul în mâna propriului meu călău. Acum mai sunt prea pretențios? Mai trebuie să scad? De unde?