Acasă Zi de zi Cuvinte nenăscute

Cuvinte nenăscute

289
3

Șoarecele meu drag,

M-am trezit azi dimineață cu inima bătând să-mi iasă din piept. Te-am strigat cu glas chinuit chiar. Mi-a spus-o colegul de apartament, foarte îngrijorat de panica ce mă cuprinsese în somn. Nu am vrut să cred, pentru că mă știu cu conștiința împăcată. Mi-am pipăit ochii și am rămas uimit, pentru că erau umezi. Te-am visat? Ne certam aprig și tu înghițeai în sec, tăcând, ca să nu mă jignești. Mereu am apreciat asta la tine. Îmi „menajai” nervii, în aparență, căci te amuzai teribil, știind că tăcerea mă scoate cel mai tare din sărite. 

Și acum simt nodul de supărare în gât. Ce nu s-a săvârșit? E ceva nesăvârșit, nu? E o lege a atracției pe care au creat-o proprii-mi neuroni, nu? Care este misterul ce mă atrage într-atât încât nici somnu-mi greu nu poate să ascundă așa zbucium nebănuit de mintea-mi limpede? Ce mai poate fi? A trecut timp, au trecut durerile, au trecut judecățile, au trecut renașterile, toate. Și tu tot ești magnetu-mi pereche? Ce dorință nesăbuită zace-n adâncu-mi încețoșat și m-aruncă-n calea ta? Ce gol îmi umpli? Ce rană o vindeci? Ce lipsă îmi completezi? 

Te urmez precum un proaspăt orb, legat cu fularul la ochii însângerați. Mă lipesc de umărul tău și mă simt în siguranță. De parcă aș fi fugărit de fantome și tu mi-ai putea fi singura ascunzătoare de nădejde. Singurele momente în care nu mai ești sigur pe tine este atunci când facem dragoste. Mie mi se pare deosebit de amuzant – acest lucru. Nu, nu amuzant. Puțin trist. Nu poți trece peste zăbrelele închisorii pe care ți-ai clădit-o singur în jurul tău. Și totuși, eu te urmez. Mă țin după tine, cu traista-n băț, precum Fefeleaga lui Agârbiceanu, prin noroaie, bălți, zăpezi și vreme bună. Te mai prind de mânecă din când în când, tu te zmucești, eu te urmez în continuare. Pentru că eu am principii. Sau așa îmi place să cred. 

Ei, principiile alea ale mele nu le suporți tu. Ți se par copilărești. Mi-ai reproșat de-atâtea ori că sunt „așa copil, încât ți-e și milă să nu cumva să mă rănești”.  Ciudat, impresia asta o am și eu mereu despre tine. Dar eu nu ți-am spus că mi-e milă să nu cumva să te rănesc, pentru că eu știu că nu aș vrea să fac asta niciodată. Și tu mi-ai demonstrat că pot să o fac. 

Eu îmi port mereu de grijă. Mi-e atât de teamă să nu cumva să sufăr, încât uneori mă gândesc numai la mine. Tu nu mai exiști. Uit că țin la tine, uit că ai libertate, uit că ai mândrie. Și o țiiiin pe-a mea, că aia e bine, aia nu e bine, că trebuie să fii așa și așa și să faci aia și aia. Tu ai o viață a ta, eu am una total diferită. Nici nu știu cum dracului de ne-am intersectat. Ce are capra cu varza? 

Cum dracului se face că ne abținem, chiar și atunci când ne crapă pantalonii în dreptul prohabului? Și apoi avem aceleași discuții tâmpite despre homosexuali, bisexuali și femei? 

Să fie oare misterul tău, din pricina căruia mi-am găsit azi-dimineață ochii umezi și sudoarea înghețată pe spinare? Să fie oare ceva-ul acela care mă ține legat și ceva-ul meu care te ține pe tine în preajma mea? Sau n-o fi nimic?  

E greu să te văd, dar să nu te ating. E greu să te-ascult fără să te sărut. E greu să dorm fără să te țin în brațe. E greu să îți simt respirația și mirosul părului fără să te cuprind în brațe. E greu să simt fără să te simt. Și nu îmi place greul. Eu sunt învățat cu lucruri simple, cu cele mai scurte rețete către fericire, atât de simple încât, ai văzut, îți plăceau și ție. Mi-e teamă că voi fi laș și mă voi feri de greutăți și bătăi de cap. Măcar, așa, suntem amândoi liniștiți.

Și îmi voi aduce după un timp aminte de tine. Și te voi căuta să bem o cafea. Ne vom preface amândoi că nu ne pasă. Iar.  Apoi ne vom duce să facem dragoste. Iar. Și apoi ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic, nici chiar dacă se va rupe patul. Iar. 

 

(cuvinte de jurnal)

Articolul precedentPărerea ta contează!
Articolul următorPână și roboții ne iubesc!
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

3 COMENTARII

  1. Intr-un fel, in fata unei relatii „ca la carte”, e bun misterul asta, framantarile, chinurile, pentru ca ramai cu ceva frumos, cu sentimente la fel de puternice, umane, e mai inaltator sa duci dorul, decat sa ajungi intr-un punct in care simti lipsa de a-ti fi dor.

  2. Intodeauna am cosiderat ca lipsa de comentarii la asemenea articole este justificata in egala masura cu calitatea acestora, si cu respectul fata de autorul lor, care scrie ce simte, si o face intr-un mare stil. asta ca o simpla nota, caci restul raman „cuvinte nenascute”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here