I’m a sucker for TV shows.
Atât de multe încât nu-mi mai ajung degetele de la mâini și picioare să le număr. Dacă e ceva ce urăsc la un serial, e stereotipul dramei unui nou job într-un oraș îndepărtat, cu personajul principal rupt între 2 decizii. Chiar se întâmplă așa ceva, de multe ori mă întrebam.
Astăzi mă regăsesc în acel stereotip, cu diferența că eu am luat decizia.
Un pic de context. Eu locuiesc de când mă știu în Sibiu, oraș considerat de mulți mic și cochet. Așa și este, iar întotdeauna l-am considerat perfect pentru mine, om lipsit de orice simț de orientare, iubitor al liniștii și ordinii. Însă Sibiul este astăzi mai viu ca niciodată, nu o să insist pe detalii, presa și media a pictat bine toate evenimentele de aici. Cu toate acestea, pulsul meu nu reusește să se sincronizeze cu cel al orașului. Dau vina pe mini turneul ce l-am făcut la începutul anului prin orașe ca Timișoara, Cluj Napoca, Orșova etc.
Cu toate astea, nu am îndrăznit vreo clipă să mă gândesc să las în urmă Sibiul meu. Cum aș putea de altfel? Familia, cei mai apropiați prieteni, locuri de coming out, drame, bucurii, examene, toți și toate ar rămâne în urmă. Îmi era frică să mă gândesc că aș putea pierde așa ceva. Dar pasiunea din inima fiecăruia poate determina schimbări majore.
Stiți, eu sunt un tip tăcut și întotdeauna cu un plan. Îmi place ordinea în viitor, dar nu și în cameră. Nu-mi place să fiu spontan. Acum exact 18 zile o companie îmi citea blogul, cel mai intim lucru, și decide să mă contacteze pentru că planul meu se potrivește cu viziunea companiei și-mi întinde o invitație la o discuție. Cluj Napoca. Compania nu era orice companie, era compania. Cea a cărui blog îl sorbeam cu gelozie și-mi toceam în creier, nu știu cum, dar într-o zi o să fiu acolo, în acel articol, în acea știre, în acea prezentare de produs. Acel într-o zi era atât de îndepărtat, dar în același timp atât de liniștitor.
Fără prea mari speranțe, m-am urcat în autocar cu fluturași obezi în burtică spre Cluj. Pe drum nu puteam decât să mă gândesc cât de norocos sunt cu asemenea prieteni, care nu au făcut altceva decât să mă încurajeze. Nu m-am gândit deloc la interviu, la ce o să mă întrebe, doar la oamenii care au făcut ca eu să nu mă simt inferior niciodată, oameni care și-au deschis bucuroși casa pentru mine, oameni care mi-au pavat drumul spre un mic vis de-al meu.
Ajuns în Cluj Napoca, mi-am reamintit agitația de care duce lipsă Sibiul. Agitația pozitivă, care te aprinde și pe tine, te pune în mișcare, te obligă să te miști. Dar noaptea, Clujul pare la fel ca oricare alt oraș, adormit.
A doua zi am ajuns devreme la interviu, într-o cămașă incomodă cu mâneca lungă pentru că un apropiat îmi garanta succesul în ea. Din primele minute cu cei de acolo am reușit să mă înțeleg foarte bine, chiar să mă simt în largul meu. Erau la fel cum îmi închipuiam, oameni lipsiți de etichete, cum îi șade bine unui startup.
Drumul înapoi a fost lung, mă simțeam eliberat, dar vroiam să ajung înapoi acasă repede, de parcă riscam să nu mai găsesc locul la întoarcere. În același timp mi se promisese un răspuns până la sfârșitul zilei și începeam să realizez în ce mă băgasem. Până să ajung la Sibiu, am realizat că sunt pe marginea unui nou început.
Răspunsul a venit abia la micul dejun a doua zi, când eram la masă cu prieteni și partenerul meu. Am simțit o bucurie puternică, cum demult nu mai experimentasem, parcă totul se așeza în fața ochilor mei și îmi plăcea ce văd. Vroiam să sărbătoresc, să profit de sentimentul ăsta la maxim, să fiu egoist, lucru care se pare că reușisem. După câteva minute mai târziu, eram în brațele partenerului ascultând cuvinte ca “ar fi mai bine să fim doar prieteni”, “distanță mare”, “așa e logic” și nu credeam că se poate întâmpla așa ceva acum, tocmai acum. Eram scandalizat, nervos, cum era posibil?
Vedeți voi, a trebuit să simt pe pielea mea că atunci când fugi după un vis, uneori uiți de cel de lângă tine, uiți că e important să vorbești înainte să iei decizii, uiți că unii oameni nu sunt pregătiți să se sacrifice pentru tine. Toată bucuria care o simțisem câteva minute înainte dispăruse și acum simțeam doar o furie pe viață, pe el, pe deciziile mele, dar cu toate astea simțeam și simt că am luat decizia bună.
Din păcate nu există decizia bună, ci doar compromis, priorități și sacrificii, totul depinde cât de mult ești dispus să riști. Peste 3 săptămâni o să pășesc în Cluj Napoca, singur, dar cu fiorul unui nou început, același fior care mă consolează că totul va fi bine.
NB: E primul meu articol aici, vă rog să fiți blânzi cu mine și lungimea articolului 🙂
Foto: Flickr
Hey, welcome! 😎
Mersi 🙂
Nice!
Imi place mult articolul!
Multumesc DeeJay KARMA!
Trebuie sa te descotorosesti cat mai repede de ¨partenerul¨ asta. Am un prieten care a stat vreo 2 ani de zile la distanta de prietena lui, la 8 ore de condus, si se vedeau in fiecare week-end, sunt si acum impreuna. Auzi, ¨distanta mare¨.
Corneliu, nu e chiar așa de simplu precum pare, el stă în București, doar că avea posibilitatea să lucreze din când în când din Sibiu. Distanța ar fi și la noi 8 ore, în mare parte are dreptate, întotdeauna i-am admirat modul tranșant de a privi lucrurile, însă nu și de data asta.
Viața merge mai departe.
Uneori în viață TREBUIE să iei niște hotărâri. Probabil că mulți nu sunt de acord cu mine, însă după toți anii ăștia, poate că unul din cele mai de preț (pentru mine) lucruri pe care le-am realizat a fost acela că viața nu se rezumă doar la “azi mă simt bine, mâine oi’ vedea ce-o fi”. Adică, efectiv nu poți… e inconștiență.
Iar pentru tine, noaua companie cu care vei lucra se tot poate să fie aripile de care ai nevoie pentru a simți că zbori, puțin mai sus, de fiecare dată mai sus, că așa suntem noi, oamenii.
În același timp, mai știu că iubirile adevărate pot dăinui oarecum. Eu nu sunt adeptul relațiilor la distanță, nu îmi pot imagina să trăiesc prin SMS-uri. Dar dacă ai stomac pentru așa ceva why not?
Apoi, ce-i drept, nici nu e bine să te transformi într-o ghiulea de fier, pentru că uneori cam așa se întâmplă. Poate că modul tranșant de a privi lucrurile e util.
Oricum ar fi, privește în sus, there is always light up there.
Pai eu n-am spus ca trebuie sa continui relatia, dimpotriva. Daca tinea la tine, ar fi discutat intai cu tine cum anume se poate salva relatia Tu, inainte de a merge la interviu pentru noua slujba, ai discutat cu el, a fost si el de acord cu ideea asta? Pentru ca daca ai luat tu singur decizia asta, atunci poate are si el dreptate ca e bine sa mearga fiecare in directia lui.
Sunt de acord cu tine Robert, sper să vină ziua în care o să-i mulțumesc pentru ce a făcut 🙂 Oricum nu există ură sau scandal, cele puține zile care ne-au rămas încercăm să le savurăm, apoi vom vedea ce va veni.
Experienta unui inceput in Cluj nu a fost asa de OK pentru mine, iar motivul a stat in faptul ca nu faceam ceea ce-mi place. Un an dupa acest esec si o cadere in gol spre abisul depresiei universale [:-)] am inceput fresh in Bucuresti, unde fac ce imi place si nici nu-mi mai amintesc de cum era la inceput. Prietenul meu este tot din Bucuresti si asta ma ajuta mult. Se pare ca voi acum traiti ultimile clipe din filmul lui Lard von Trier – “Melancholia” ;))
Clujul a ramas pentru mine o amintire pe care o pot asemana cu o relatie in care totul s-a terminat urat, insa astazi daca m-as intoarce, vad in el un fel de cicatrici in interiorul meu plus o invatatura, sa nu ma intorc acolo never ever!
P.S. nu am vrut sa conotez: Clujul-orasul blestemelor ;))
Mult spor la munca si inspiratie!
@Corneliu:
Nu am discutat cu el inainte, am considerat ca e doar o distanta in plus. Amandoi am gresit.
@itsfriday:
Imi pare rau sa aud prin ce ai trecut, dar eu sunt optimist si cred ca totul va fi bine 😀
Despartirea d partener in astfel de conditii poate fi dureroasa, in functie de timpul de cand sunteti impreuna, sinceritate, fidelitate, iubire, o casa, un loc numai al vostru,etc. Poate gresesc, dar imi dau seama din ce ai scris ca pe baza acestui tip pe elemente, relatia voastra la un moment dat nu a mai fost la un potential de 100 % , ca sa spun asa, indiferent daca la inceput asa a fost sau nu. Si atunci, despartirea e rationala si fara cale de intoarcere. Ramane prietenia, cum ai spus. Doar am presupus, fara suparare daca am gresit. 🙂
Te inteleg perfect, acum cateva zile m-am mutat in Timisoara (mai fusesem pe aici la o verisoara prin vacante, dar stiam mereu ca “locul meu” ma asteapta acolo in Tinutul Moldovei 🙂 ).
Iulie – terminasem liceul, eram admisa la facultate in Tm. Visuri, sperante, “oras mare, comunitatea mai mare ca la mine, mai multe locuri, oameni diferiti, nu-stiu-cate posibilitati, etc”. Deabia asteptam sa plec din oraselul meu (care fie vorba intre noi, e mai mult un sat cu blocuri), cand am iesit intr-o seara in club si am vazut-o pe Ea. Dupa o saptamana vorbeam cu orele la telefon, dupa doua eram impreuna, dupa trei deja ma indragostisem. (cat de pueril suna acum cand scriu asta!)
August – “ce faci iubita?”, “bine iubita”, “cand pleci iubita?”, “in septembrie iubita…”. De aici nu mai stiu exact ce s-a intamplat, stiu doar ca in cateva zile tipam la ea in telefon ca imi face rau sa o vad, pentru ca nu avem niciun viitor si vreau sa o uit, ea m-a mai sunat de cateva ori, stiu ca i-a parut rau si ei, dar decizia era luata – ceva legat de relatii la distanta si de faptul ca acestea nu ar merge. iar anul universitar nu se amana cand vrea Rose :-)) – apoi am sunat-o eu, “maine plec..”, ea: “maine pleci?…”.
Septembrie – sunt aici in Timisoara, imi este dor dar entuziasmul imi tot sopteste la ureche – timpul le rezolva pe toate, probabil ca abia acum incepe viata ta…
Personajul tipic iata ca se afla printre noi, si repetarea dramei nu scade din suferinta.
Sper sa fie ok pentru tine, si – in alta ordine de idei – welcome, si eu am postat o singura data 🙂
Oricum in cazul meu, situatia a fost oarecum opusa…am inceput relatia la sdistanta , cam asa am tinut-o timp de doi ani si in final ne-am adunat amandoi in acelasi loc… bine, distanta a fost de 70 de km…dar tot e ceva…
@Rose:
Mersi!
@Adi:
Distanta e doar un detaliu tehnic.