Acasă Zi de zi Cu ochelari de soare in club?

Cu ochelari de soare in club?

436
17

Aseara in club un prieten imi spune: „Cred ca trebuie sa purtam si noi ochelari de soare ca sa putem agata ceva!” dorind sa scoata in evidenta penibilul situatiei. Nu vad rostul ochelarilor de soare intr-un club semiobscur. Rolul ochelarilor de soare sunt sa protejeze ochii de SOARE sau cel mult de albul zapezii.

Totusi de ce acesta practica? Poate ma ajuta careva cu un raspuns ca eu nu am reusit.

Articolul precedentWithin Temptation – The Howling
Articolul următorRăzbunarea iadului
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

17 COMENTARII

  1. Eu stiam ca protejaza ochiii celui care ii poarta… de privirile indiscrete, care ar putea realiza ca este drogat… cel putin asa era pe cand eram eu holtei… pe-acas’… dar nu cred ca e cazul… acum probabil e o simpla manelitate…

  2. Pot fi ochelari de forma, am vazut vreo doi tipi prin club care au ochelari de genul gratare, si sunt chiar faini 😛

    btw stie cineva unde se gasesc asemenea chestii?

  3. Nu stiu. Io stiu numai de aia gen „gril” unde se vand dar nu prea se gasesc, caci stocul este limitant.

    Ok. Rectific, ochelarii de soare ma deranjeaza doar, aia gen „gratar” (whohoo pentru cei cu fetish-uri legate de pushcariasi) imi plac…

    (Fire? Tie iti plac?)

    Pssss… Psssss… zi „Da”, zi „da”…

  4. ha ha ha ha

    de ce ar trebui sa-i placa lu’ pompieru? :))

    si eu ma refeream tot la aia gril (vreau si io :D)

    😕 „gratare” aka gril sunt cu dungi orizontale, (mie aia imi plac) si nu stiu prin ce inchisori de pe Pamant se gasesc grilaje cu barele orizontale :))

  5. ihmmm
    nu imi plac gratarele pentru ca nu imi plac micii. :))mai mult nu spun.
    mai … fratilor (????). Robert…. daca mergi in Constanta in club ai sa spui ca in Timisoara l-ai apucat pe Dumnezeu de picior.
    Imaginatia nu poate crea ceva mai horor decat poti vedea acolo… Dau doar un exemplu- doua: Tigani obezi travestiti (ieftin, bineinteles) si… surdomuti care se prostitueaza pe o bere. Acum imaginati-va cum explica acel surdomut ce este el si ce face… pe fondul unei melodii interpretata (foarte prost) la o octava mai jos de catre travestita obisnuita a clubului, o beldie horror extrasa parca din filme in care predomina umorul negru. NU VA PUTETI IMAGINA…
    asa ca… pana una alta s-ar putea sa trec cu vederea ochelarii…

  6. Pai nah din fericire cred ca o singura data am fost in Constanta in club insa nu e vorba de club (ca si nume, localizare) ci de cei care intra in club. Sunt multe chestii (asta cu ochelarii sunt o specia aparte, si sunt mai multe specii ca astia nu is afectati de defrisari si de incalzirea globala) de care depinde clientela unui club: mentalitatea (mentalitatea in cadrul comunitatii gay, pentru ca atata timp cat un club este privit strict ca un loc de pescuit nu exista nimic mai presus de dorintele fiecaruia), banii, nepasarea, prost gustul samd.

    Evident, de aceea s-a inventat chestia aceea cu „Acest local isi rezerva dreptul de a-si selecta clientela” insa inteleg multe si nu as vrea sa ne lansam pe latura aceasta a discutiei (cheltuieli de intretinere care nu intreaba daca faci petreceri sambara sau de 5 ori pe saptamana, etc). So, e un cerc vicios.

  7. era sa zic ca e nevoie de ochelari de soare ca sa-ti protejezi ochii de frumusetile… orbitoare din jur 🙂 , dar daca ma gandesc mai bine, prin genunile alea sunt numai cioburi de sticla sclipitoare, nici un diamant real. ca de frumusetea reala nu te pazeste nici dracu’ – te loveste mai ceva ca razele X(XX).

    de-aia am ajuns la concluzia ca ochelarii negri se poarta pentru ca ascund mai bine nefericirea. in acest caz, nefericirea de a iesi la agatat – prin cluburi sau pe-aiurea. de-aia sunt ochelarii negri, cu gril(a) sau fara, atat de cool: pentru ca nu lasa sa transpara nefericirea si disperarea.

    intr-un loc intunecat, ochii celor din jur sunt singurele puncte de lumina. dar, uneori, ochii devin adevarate gauri negre, pe care iti vine sa le acoperi cu ceva. cu lentile. de celofan, in lipsa de altceva.

    ceea ce, la drept vorbind e destul de trist, pentru ca intr-o gaura neagra macar te poti pierde, te poti lasa absorbit. dar oamenilor le e frica de asta. ei prefera mai totdeauna sclipirea rece a ochelarilor fumurii. probabil o reminiscenta a legendarei fascinatii a salbaticilor pentru ciobul de oglinda adus de colonizatori.

    8)

  8. Eu am incercat sa vorbesc cu cei care cauta diamante sa stii insa ca nu stiu ce de ce, insa doar cativa au vrut sa vorbeasca despre meseria lor. Imi spuneau ca s-au saturat sa sape in minele intunecate si reci, unde pana si lumina proiectata din capete paleste in intunericul care domneste. Am coborat cu ei in galerii si intr-adevar conditiile de lucru sunt groaznice. I-am privit in ochi pe cativa. La un moment dat, unul din ei a zarit ceva mic si stralucitor in namolul negru: „Ah uite, uite!!! Un diamant!!!”. Toti s-au apropiat si cu apa de baut au spalat bucatica aceea stralucitoare si au stres-o iute de salopeta. Insa nu era un diamanat. Era un ciob de sticla.

    Mi-au spus ca se intampla des sa sape in mocirla si sa dea peste cioburi de sticla care la prima vedere seamana cu diamante.

    Evident ca i-am intrebat de ce isi fac asta? De ce nu renunta? Mi-au spus ca faptul ca gasesc cate un graunte stralucitor care s-ar putea sa fie (sau nu) un diamanat ii determina sa continue.

    Faceau misto de unu’ Mitica ca cica a gasit un ciob de sticla si l-a luat acasa crezand cu inversunare ca e diamant. Degeaba i-au spus astia ca nu e diamant… caci Mitica sustinea ca acel ciob de sticla era diamantul lui. Al lui, si numai al lui.

    🙂

  9. :))
    draga drac, dracushor indrac(G)it fara sa vrei, Mitica nu credea ca e diamant. L-a luat acasa ca pe o amintire… asa cum lua scoici de la mare pentru ca ii amintesc de mare… Mie Mitica imi pare un personaj simpatic, pentru ca nu ii pasa de parerea celorlalti… cautatori.
    In plus, diamantele nu se cauta, se descopera.

  10. Cu cioburile gasite se procedeaza in felul urmator. Se ia ciobul in gura si se strange tare intre dinti. Daca se ciobesc dintii – ghinion, ai dat peste un diamant. Daca se ciobeste ciobul – ghinion, ramai cu praful de sticla printre dinti. Numai daca ai si dintii de diamant se cheama ca ai noroc.

    Deci, intr-un fel, nu prea conteaza ce cauti sau ce gasesti, totul e sa te tina dintii. Trebuie sa stii cum sa musti din realitate pentru ca sa nu-ti ranesti iluziile. O viata hranita cu irizatii de diamant nu e cu nimic mai prejos decat viata traita in umbra iluziei ca ciobul de sticla e o bucata de diamant. Tot o pacaleala e. Atata doar – cine a cunoscut o data stralucirea diamantului nu se va intoarce nicicand la mirajul sticlei.

    Chiar daca bucatile de sticla ajung pentru decorarea unei vieti intregi, pe cand diamantul de-abia ajunge sa sature priviri de-o clipa, sclipirea diamantului e unica si irepetabila. De asta, in felul sau, fiecare diamant e un sfarsit de drum. Chiar si pentru cautatorii de comori. Pentru ca nimeni nu se poate obisnui cu neobisnuitul. Cel mult, i te poti sustrage, ca sa nu te lasi chiar de tot pe mana sa.

    Insa atunci lipsa va cantari mai mult decat prezenta, iar ciobul de sticla va visa mereu la duritatea si limpezimea diamantului, fara insa a mai putea reda vreodata visului greutatea si masura realitatii din care visul s-a nascut. Visele vor putea imprumuta, cel mult, greutatea realitatii privite prin lentila neagra a celor mai profunde temeri. Vor fi vise cu aripi de plumb.

    8)

  11. Dar de ce iluziile trebuie sa fie atat de importante si cautarea sa aibe un scop? De ce sa nu cauti de placerea de a cauta sau de ce sa nu ai iluzii de placerea de a avea iluzii? De ce temeri? De ce iluzii? Si de ce atata nemultumire? Orice actiune isi are reactiunea.
    Parerea mea e ca cea mai mare calitate a unui om este aceea de a transpune totul din jurul sau la propriile nevoi, de a slefui realitatea in functie de posibilitatile sale de intelgere a fericirii, de a influenta universul in favoarea sau defavoarea sa. Astfel ca un mediu plin de visare este pentru unii din noi un motiv de fericire, iar pentru altii poate fi un motiv de intristare. Modificam si manipulam lumea inconjuratoare asa cum ne dicteaza instinctele, foarte rar acesti oameni avand si constiinta ca o fac.
    Si apropos de temeri, nu am sa inteleg niciodata de ce un om si-ar consuma timpul in a avea temeri. De orice fel. Curajul de a infrunta totul nu e inconstienta, e simplitatea de a trai. Temerile nu ajuta cu nimic, decat in conservarea omului. Si conservarea nu e decat criogenie. Criogenia nu isi are farmecul decat daca e intrerupta… la fel si temerile. Nu isi au farmecul in continuitatea lor, ci in intreruperea lor. Dar cel mai grav mi se pare faptul ca se poate construi o viata din temeri. De orice fel. E inspaimantator de plictisitor in a avea temeri, chiar si aceea de a confunda ciobul de sticla cu diamantul.
    The opposite… cautatorii obosesc. Si farmecul descoperirii diamantului dispare cu incetul pe masura ce asteptarile lor sunt inselate de cioburi de sticla. Daca nu ar avea asteptari… nu ar mai exista dezamagiri. Daca nu ar exista dezamagiri… nu ar exista nici fericire… fie ea si in alte cotloane decat grotele intunecate.

  12. Mai, cred ca orice om de pe lumea asta are asteptari de la viata in sensul general: sanatate, bani, sex, social, sentimental, etc. Nu suntem legume inchise intr-o sfera de sticla care nu doresc nimic decat sa existe ca si forma de viata. Muscam din realitate fie ca vrem sau nu, iar „iluziile” tot niste asteptari sunt, doar ca altfel ambalate. Iluziile se nasc din ceva si sunt intru totul de acord cu ele, atata timp cat… fericesc (a se intelege „nu intristeaza”, „nu golesc”) posesorul lor.

    Accept faptul ca suntem diferiti insa am intalnit oameni care se simt extrem de bine daca lupta pentru o iluzie. Ei, iluzia altuia poate fi ciobul meu de sticla (sau nu, dar nu conteaza asta) dar se tot poate sa fie diamantul lui. E chestie de perceptie, zic eu. Conteaza mult cum vedem lucrurile, cum le simtim. As putea vreodata sa condamn pe cineva care alege sa traiasc intr-un animit fel pentru ca are impresia/convingerea/iluzia ca asa e bine pentru el? As fi tampit daca as condamna, chiar daca nu as fi de acord.

    Nimeni, niciodata nu va avea puterea de a spune CE si CUM este corect, la fel cum nimeni niciodata nu va putea juca rolul „bijutierului” si sa spuna ce e ciob de sticla si ce e diamant pentru ca ciobul de sticla al cuiva poate fi diamantul meu si vice versa.

    Pe scurt: atata timp cat spectatorilor le este satisfacuta (indiferent cum) nevoia de a se simti cu „iluzia” implinita, show-ul este unul de succes.

    Totul de pe lumea asta are un pret. Totul e un negot. Uneori ma uit inmarmurit la unii oameni si nu pot intelege cum de se pot simti atat de impliniti cu atat de putin. Cunostinta, experienta este un blestem, o moneda cu doua fete. Castigi si pierzi. Repet: nimeni, niciodata nu va putea judeva CE si CUM este corect si bine. Totul e un amalgam de reguli scrise si nescrise carora fie te supui, fie nu. E alegerea fiecaruia. Bineinteles si consecintele sunt pe masura.

    Iulian, iti inteleg punctul de vedere si l-am trait de atatea ori. Am alergat atat de mult si atat de departe… la inceput am alergat repede, apoi din ce in ce mai incet. Am obosit de atata alergat si atunci cand timpul m-a oprit si m-a obligat sa respir am realizat ca alergam dupa mine. Abia dupa aceea am realizat ca pentru a fi implinit nu e nevoie decat sa reusesti sa te imbratisezi. Nimeni nu te va putea imbratisa asa cum o poti face tu si nimeni nu te va putea iubi mai mult decat te poti iubi tu pe tine.

    Poate gresesc si sunt aici sa aruncati cu pietre in mine insa de dragul vietii (singurul lucru pe care il avem cu adevarat din pacate) hai sa acceptam ca niciun OM nu reprezinta un etalon pentru un altul. Fiecare este propriul sau Dumnezeu.

    Evident ca nu sunt indiferent la „mediul inconjurator” pe care care il mai critic uneori insa daca cei care poarta ochelari de soare gen „gril”, „gratar” sau „mici” se simt impliniti prin actiunea lor… ma inchin. Nu vreau sa fiu inteles gresit insa chiar daca nu sunt de acord cu cei care se drogheaza (de exemplu) asta nu inseamna ca ei nu pot continua sa se drogheze daca asta le face placere.

    🙂

  13. iluziile nu ‘trebuie’ sa fie importante. sunt importante – iluziile sunt totul. cautarile se fac intotdeauna pe firul iluziilor. de aceea scopul cautarii nu este niciodata cu adevarat important – pentru ca, gasind ceva, iti dai seama ca nu e ceea ce cautai, cu toate ca ceea ce gasesti te multumeste pe deplin.

    temerile exista, fie ca ne place, fie ca nu. nu are nici un rost a te teme de… temeri. mai mult, temerile, angoasele existentiale, suspiciunile de orice fel se nasc in mod natural si sunt, poate singurul lucru care scapa in mod real posibilitatii omului de a le influenta. aproape totul poate fi supus manipularii, constiente sau nu, mai putin temerile. sigur, de temeri se poate scapa, in sensul ca pot fi neglijate, inlaturate, bagate sub pres, dar ele vor rasari la un moment dat, pentru ca exista si au existat dintotdeauna. temerile nu ti le poti construi. de aici vin si nemultumirile – din faptul ca temerile nelasate sa-si spuna cuvantul, ajung sa te plesneasca la un moment dat peste bot.

    dar, dincolo de toate astea, vor ramane intotdeauna si intrebari fara raspuns, precum si raspunsuri fara inteles. printre ele ne traim viata. dincolo de puterea noastra de a o influenta, viata are felul ei propriu de a-si bate joc de planurile si idealurile noastre cele mai dragi. poate chiar ca o contrareactie la actiunile noastre, desi cred ca e prea mult sa speram asta.

    8)

  14. Drogul este relativ… ochelarii sunt relativi… totul e relativ…
    sunt convins (si culmea, ideea asta mi-a venit cand eram „high” dar nu mi-am amintit pana acum) ca omul, neatins de influenta societatii, de mediul urban, care e un mediu natural transformat, de legi scrise si nescrise, ar avea in insusi instinctul sau „animalic” masura tuturor lucrurilor. Dar faptul ca un drog e interzis, face ca juvenilii angoasati de faptul ca individualitatea lor nu e recunoscuta sa depaseasca limita dictata de organism… si astfel sa isi iasa de pe linia trasata in toate amanuntele de destin. In fapt, un lucru rau… de aici crime, orori de care nu sunt constienti… si totul dintr-o refulare a individualitatii. Dintr-o razbunare pe banalitatea proprie, pe care o creeaza societatea si mediul inconjurator al lui. Dar daca acel tanar nu ar sti ca drogul respectiv este interzis, si daca nu ar trai in stresul psihologic ca el e doar un fir de nisip de pe plaja” ar avea cu siguranta masura consumului drogului respectiv si drogul nu ar fi asa de periculos.
    Si acest lucru e valabil pentru multe chestiuni din viata… De exemplu respectul de sine, fericirea… etc etc. Un om 100% natural nu sta sa se intrebe daca X si Y sunt fericiti, nici macar nu sta sa se intrebe daca el insusi este fericit…. ci pur si simplu tinde natural, ne-voit catre fericire, respect de sine…
    Eu Robert, iti dau dreptate in ceea ce spui si in ceea ce faci in masura in care stiu ca asta te face fericit… si probabil m-ar face si pe mine fericit, dar cum nu exista etalon pentru fericire… ma multumesc doar sa imi fii drag 🙂 Iti dau dreptate mai mult de dragul tau asa cum imi dai dreptate mai mult de dragul meu.
    Modul diferit de a privi oamenii si lumea face tocmai savoarea comunicarii dintre oameni.
    Un lucru mi se pare universal valabil insa. Un om nu poate cunoaste iubirea fara sa se iubeasca pe sine insusi.

  15. Cred ca fiecare dintre noi acopera golurile vietii cu ceva. Din rutina vietii, din plictiseala. Ce punem pe noi ne individualizeaza. Iesim in evidenta…

    Am o filosofie a vietii: sa nu depasesti masura ( nu ca as respecta asta intotdeauna). Sa stii cand sa te opresti si sa fii la mijloc. Doza de subiectivitate o eliminam. Ramanem cu noi insine si daca suntem desptepti ne dam seama de prostiile pe care le facem. Nu cred ca mi-ar placea sa ies in evidenta prin ochelari ci prin firea mea. Si adevarat va spun ca asa este de n ori mai greu decat hainele si bling-bling-urile pe care le purtam ( sper ca asa se scrie bling :P)

    In rest avem nevoie de prostia necesara. Daca cineva vrea sa-si creeze propriul lui personaj purtand orice altceva atunci e problema lui… Problema devine grava cand x-ulescu nu-si da seama de greseala… Societatea isi spune cuvantul de fiecare data.

    Castitatea inseamna refuz! ( gen Cioran) 😀

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here