Acasă Zi de zi Coming-out în comunitatea gay. Opțiune sau necesitate?

Coming-out în comunitatea gay. Opțiune sau necesitate?

327
12

Relativ la „coming out” care se pare ca e mai bine sa fie mai „in”, acum inteleg io di fapt di ce sunt atatea bulangioaice care „sunt hetero”. Si celebra Sorina spunand ca acum mananca asemeni unui barbat si ca ii plac fetele frumoase, dintr-o data a devenit un mascul super hot… nu??

Lasand gluma la o parte, inteleg perfect sensul faptului ca cineva nu trebuie sa isi faca niciun coming-out ca sa fie gay. Insa ma deranjeaza putin negarea si necesitatea (uneori) de o minti in legatura cu orientarea sexuala. Inteleg ca marea majoritate a gay-ilor probabil ca nu ar recunoste daca ar fi intrebati de teama de a nu se ciocni de pareri pripite. Insa, daca cineva spune: „Da dom’le, sunt gay, sunt bulangiu! Asta sunt eu!”, greseste?

Nu este oare negarea faptului ca esti gay (intrebat fiind) mai lipsita de „sange in pula” decat acceptarea a ceea ce simti? Cu consecintele de rigoare. Eu cred ca la asta se refera ACCEPTAREA in fapt. Evident, nu trebuie sa dai anunt in acest sens, dar nici sa sustii ca din gura de sarpe ca tu esti „hetero” ca si cum asta te-ar face varianta „buna” al aceluiasi produs. Nu are sens sa divagam (ca stiu ca suntem supercapabili… 🙂 ) si sa luam posibilitatea cea mai ingusta ca sa rasturnam sensul principal, insa hai sa vorbim din punct de vedere general, concret.

Asa si Ricky Martin… oricum se stia ca e gay si nici nu era greu de ghicit… la nush ce emisiune intrebat fiind daca este gay a zis „Nuuuuuuuuu, eu? Io mi-s barbat latino… idolu’ la muieri… and stuff”… pentru ca acum „De fapt… mi-s gay”. C’mon. Avand in vedere statutul de „celebritate” fie ca este gay sau nu, Ricky Martin a reusit sa atraga atentia pentru o clipa. Dar nu ne bagam in chestii de marketing, ci luam situatia ca si cum ar fi facut-o un om oarecare, presat fiind de parinti, prieteni, rude cu intrebari legate de casatorie, prietena, etc. Repet, eu cred ca in asta consta „acceptarea”, acceptarea fata de sine ca iti plac barbatii, indiferent de consecintele care pot urma, refuzul jucarii unui teatru absurd de-a macho man care este bisexual inchipuit.

Ma intreb de ce Elton John a recunoscut ca este gay? Freddie Mercury de ce a acceptat sa fie un soi de „stigmat” la vremea lui? Iata un videoclip tare drag mie:

Ricky Martin… poate ca este vreo unealta a vreunui impresar desi insa ma indoiesc dar gestul in sine este unul demn de respect.

Articolul precedentCum să (nu) ajungi vedetă?
Articolul următorMari personalități gay din România
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

12 COMENTARII

  1. e necesar sa iti faci un coming out, adica cel putin in cazul meu, sa eviti eventualele probleme, decat sa minti si sa fi prins in fapt 🙂

    si plus, e si o eliberare 😛

    desi nu te poti astepta la reactii foarte foarte bune din partea tuturor, poti afla si cu prilejul acestui fapt [coming out-ul] care iti sunt „prietenii adevarati”. Care tin la tine, si care nu, indiferent de orientarea sexuala:)

    si slava domnului, pana acuma am dat numa peste exemple bune.

    legat de „sangele din instalatie”, treaba difera de la persoana la persoana. de obicei negam, in prima instanta, ca mai apoi sa cauti oportunitati, pentru a zice. desi in principal, e teama de respingere, mai mult decat admiterea ca esti ce esti. si pana la urma, cand esti intrebat „esti gay?”, depinde si de tine, de cine iti e alaturi, ca sa te poata sustine daca odata si-odata esti „outed” de altcineva. ceea ce n-ar trebui sa se intample… dar deviez discutia.

  2. Pentru mine coming-out a insemnat „iesirea” din gandirea aceea ca a ma uita dupa vreun tip pe strada e anormal… a insemnat scaparea de mentalitatea care ma facea sa ma simt „altfel”.

    E o usurare si din punct de vedere al relatiei cu parintii. 🙂

    Cred ca indiferent cum suntem, indiferent daca avem coming-out-ul facut sau nu, indiferent de numarul de persoane care stiu ca sunt gay… alte lucruri conteaza cu adevarat. In primul rand cred ca e necesar sa stim fiecare valoarea pe care o avem… pentru noi. Apoi urmeaza (poate) parerea altora. Nu are niciun sens sa traim prin si pentru altii. 🙂

  3. exact. dar nu poti trai singur singur, daca iesi out of the closet. si ei nu te accepta, dar tot nu trebuie sa ti cont de parerea altora, decat a celor a caror parere chiar conteaza pentru tine.

    si da, e o usurare.

    =).

  4. Asumarea publica a identitatii sexuale aduce un pic a bravura, pentru ca e intr-o oarecare masura o sfidare a opiniei majoritatii. „Eu sunt altfel si sunt mandru de asta” se poate traduce, cu alte cuvinte, si ca „daca nu va place, e treaba voastra”.

    Pe langa asta, declaratiile de acest gen sunt menite sa asigure intrarea si integrarea celor ostracizati din pricina orientarii lor sexuale intr-o comunitate care le asigura nu numai o oarecare protectie si confort, un sentiment de apartenenta care le e refuzat in alta parte (de multe ori chiar in familie), dar nu in ultimul rand si un acces mai simplu si mai direct la placere.

    Chestia ca daca nu esti „out” inseamna ca te ascunzi nu mi se pare deloc adevarata.Omul se ascunde numai atata vreme cat ii e lui insusi rusine cu cine este si ce face. Din punctul asta de vedere, sunt foarte multi gay „out” care n-au nici o problema sa se ascunda in continuare, pentru ca tot nu se accepta pe ei insisi. Declararea pe fata a optiunii sexuale nu cred ca e totuna cu a fi impacat cu tine insuti si, mai ales, e departe de situatia (ideala) de a nu-ti pasa deloc de ce cred altii despre tine. De multe ori m-am gandit ca a te declara „gay” este ca un fel de latrat la luna – nu intereseaza pe nimeni cu adevarat, in afara de tine insuti, cine esti si ce faci. E mai mult o declaratie de fronda, de revolta contra „indraznelii” majoritatii de a nu-i baga in seama pe cei care nu se supun normelor sociale.

    Unul din motivele pentru care „gay” a devenit sinonim pentru multa lume, mai ales in comunitatea gay, cu efeminarea (gen „zuza”) este si faptul ca declararea orientarii sexuale este o simpla formalitate si nu garanteaza in niciun fel „acceptarea” (mai ales de sine) de care se face atata tapaj. Dimpotriva, a te afisa in mod deschis ca fiind „altfel” e o dovada a faptului ca undeva, ceva scartaie in interior. E, pana la urma, un act de teribilism gratuit. Daca s-ar intelege bine ca „altfel” nu insemana diferit, ci normal, pentru ca fiecare e altfel in felul sau si, mai ales, ca alteritatea (diferenta) nu se reduce la ce se vede (acte si somportamente) ci merge mult mai profund, la felul in care simte si gandeste cineva, atunci nimeni nu s-ar mai obosi sa se declare „altfel” pentru ca ar fi perfect inutil.

    Daca totusi acest lucru se intampla, sa nu ne iluzionam ca se intampla din motivele enuntate ca reclama (acceptare de sine, curaj, verticalitate, etc.). Cineva iese „out” din motive cu mult mai prozaice si punctuale – indeosebi pentur a-si rezolva o problema pe care o are cu cineva anume (familie, prieteni, iubit, iubita, etc) si pentru a demonstra ce are de demonstrat in acest context. E o agenda precisa si personala la mijloc, care mai apoi capata valente „politice” si sociale, ca si cum individul in cauza nu ar iesi la interval pentru sine si in fata cuiva anume, ci pentru un scop mai larg si mai nobil, cum ar fi in fata „societatii” sau pentru apararea unor „principii” de viata libera.

    Intr-un fel, eu inteleg „coming out”-ul ca un prim pas, necesar poate unora dar in niciun caz obligatoriu, pentru a-si face curaj in lupta cu sine insusi. In acelasi timp insa, trebuie spus ca „dezvaluirea aceasta, care e intotdeauna brutala, destul de impudica si oarecum lipsita de respect pentru cei care se simt mai bine daca nu stiu neaparat in mod explicit (si nu vor sa stie) ce face vecinul lor intre patru pereti, poate aduce si deservicii mari autorului ei. De pilda, odata „declarat” intr-un anume fel, nu mai poti da inapoi. E un stigmat pe care societatea il creaza, iar cel care se declara „gay” si-l asuma, validandu-l prin aceasta intr-un mod inexplicabil, crezand ca-i face bine. Si, cand spun ca nu se mai poate da inapoi, nu ma refer la posibilitatea de a [re]deveni „straight”, ci la faptul ca e o deschidere total inutila, care nu anuleaza discriminarea ci o intareste. Sigur, pot fi castigate drepturi si pot fi create legi care sa acopere si sa-i protejeze pe minoritari, dar discriminarea celor minoritari nu sta de fapt in lipsa lor de drepturi, ci in insusi faptul ca nu sunt considerati deopotriva cu ceilalti, ori asta nu se poate schimba prin legi si declaratii care consfintesc o anume „acceptare” de fatada. Atata timp cat minoritarii raman minoritari, ei vor fi tot discriminati si segregati, chiar daca la un moment dat se poate ajunge chiar la o discriminare zis „pozitiva” (o falsa protectie, care ascunde un sentiment de vinovatie pentru faptul de a-i desconsidera, in realitate, pe cei carora li se ofera protectie si intelegere, in felul in care sunt miluiti in general cei slabi cu „generozitatea” celor care detin adevarul si dreptatea).

    8)

  5. Intr-adevăr, „a te declara gay” = „lătrat la lună„. Prea puţini sunt cei care au ieşit în faţa lumii sa îsi DECLARE orientarea sexuală în sensul:

    Lumeeee, lumeeeeee… io mi-s gay!

    A făcut cineva aşa? Mă refer la noi ăştia care NU suntem celebritaţi… ca deh… celebrităţile şi dacă se pişă langa un copac, massmedia poate face o stire de prima pagină din acest „eveniment picant”.

    Singura posibilitate care poate să complice putin concluziile pe care cu toţii le acceptam ca fiind adevarate, este atunci cand un gay este pus în ipostaza de a raspunde la intrebarea: „Esti gay fiule?”, „Prietene… esti gay?” sau altele de aceasta natură. Ce face diferenta intre DA si NU în aceste cazuri?

    E o diferenţa intre a-ti DECLARA (orientarea sexuală) si a o RECUNOASTE?

    Una dintre cele mai frecvente intrebari pe site-urile de dating este: „Eşti gay/bi?”… si a dracu’ că majoritatea e „bi”… ca şi cum vezi Doamne a fi „bi” dă mai bine decat a fi gay. Apoi ii ştiţi bine si pe cei care sunt „hetero” şi is mai rupte ca o parasută din al 2-lea război, ciuruită toată de nemţi. Alte paraşute sunt ciuruite de italieni, dar asta e can-can. :mrgreen:

    Deci, nu vorbim despre prinderea unei placuţe in piept pe care să scrie cu litere ROZ: „Eu sunt Gay! Tu?” cu care sa se batem centrul cat ii ziua de lungă. Ba mai mult, nu ne referim nici la cazul Ricky Martin. Nu ne referim nici la marsurile gay in care se face coming-out in masa.

    Sunt momente în care vrem sau nu, coming-out-ul se produce aşa cum s-a produs la noi toti aştia care scriem pe aici cu toate ca nici nu ne-am pus placute in piept, nici nu am declarat ca am fi gay presei si nici nu am mărsăluit pe străzile capitalei.

    Pur si simplu, ne referin la cazul unui gay obisnuit, care nu bate nici televiziunile, care nu e nici vedetă ci care lucrează de la 08:00-17.00, işi asteaptă leafa la sfarsit de lună şi are o oareşcare viaţă socială. Sa-l numim pe acest gay „de duzina”… John. Ei, cum ar trebui John sa procedeze în urmatoarele cateva situaţii:

    a. Un coleg de serviciu oarecare sesizează ca John a ramas de câteva ori după serviciu şi a vizitat site-uri gay cu tenta porno. Intr-o zi, acesta îl intreaba pe John: „John, am o curiozitate legată de tine… eşti homosexual?”

    b. La cei 28 de ani ai săi John locuieste in continuare cu parinţii. Mama lui intr-una din zile îl intreabă cu lacrimi in ochi: „John, scumpul meu… eu şi cu tatal tau ne-am tot intrebat in ultima vreme… esti gay?”

    c. La o intalnire cu colegii de serviciu, după mai multe pahare, grupul de colegi se hotăreşte să agaţe cateve fete de la doua mese depărtare. Se hotăresc să il trimită pe John sa le ofere fetelor o bautură si să intre in vorbă cu ele. John ezită. La care, unul din grup: „Hai bă’ muie, ce-ai eşti homalău?” 😯

    Să nu uităm insă că încă din copilarie John, în general gay-ii sunt învăţati că si-au dezamăgit parintii, că nu e loc pentru ei în această societate, că nu se vor casatori niciodată şi că nu vor avea copii, că sunt batjocoriti. Gay-ii sunt învăţaţi că exprimarea sentimentelor catre un alt bărbat e un pacat şi că ei sunt niste păcatosi care vor arde în flăcarile iadului. Gay-ii sunt învăţaţi în multe tări că încalcă legea si că actele lor sunt infracţiuni. Pentru mulţi faptul că se încapaţanează să ramană drepţi si să privească lumea altfel decat sunt învaţati sa o facă este în fapt coming-out-ul. 😉

  6. cum ar trebui sa reactioneze John?
    1. raspunsul lui ar fi „CONTEAZA CE SUNT?”
    2. Nu mama, nu sunt gay. (pentru ca e prea dureros pentru parinti sa afle asta cu certitudine. Menajarea sentimentelor parintilor e aproape o datorie pe care ne-o asumam in momentul in care decidem ca putem face ceea ce simtim si numai atat. Iar daca ne decidem ca sa facem ceea ce simtim, ca sa putem fi fericiti, acest lucru nu trebuie sa afecteze pe nimeni)
    3. raspunsul lui John ar fi. „Da frate, sunt homalau si imi place de tine… de-aia ies cu voi in oras, ca sper ca o sa va fut in cur pe rand ” urmat de un zambet in coltul gurii.
    amin 😈

  7. Parerea mea e… don’t ask don’t tell. Nu cred ca e primul lucru care ar trebui zis cand cunosti o persoana pentru prima data. Gen: buna, sunt gay :D…

  8. Clar nu-i primul lucru care trebuie spus. Dar al doilea, al treilea este? Cand ajungi sa te cunosti cu cineva pana acea persoana iti povesteste ce aventuri are, ce sentimente pentru cine are (nu zic ca toti ar trebui sa faca asta, dar multi simt nevoia sa faca asemenea destainuiri), atunci e corect sa te ascunzi in continuare?

    Cat despre menajarea parintilor… Maica-mea mi-a reprosat in cateva situatii aceasta menajare deoarece ii dadea sentimentul de inutilitate, simtea ca n-am destula incredere in ea incat s-o las sa ma ajute. Concluzia mea este ca orice am face ne vom rani parintii (si vom „strica” viata copiilor, dar asta e alt subiect).

    Cred si ca „acceptarea de fatada” prin legi protectioniste poate duce in timp la o acceptare reala. Oamenii sunt adaptabili. Daca sunt obligati de imprejurari sa coexiste, se vor obisnui cu acest lucru. Formele fara fond fie dispar rapid, fie tind sa se umple de substanta (asta neinsemnand o copiere a fondului initial). Un mod de a accepta (nu de a placea) pe cineva este de a-l avea aproape pentru mai mult timp.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here