Am stat şi m-am gândit. Stai şi te stresezi enorm pentru, în principiu, doar două cuvinte aparţinând limbii române: “sunt homosexual !”. Sunt cuvintele esenţiale care definsec până la urmă coming-out-ul. Practic vorbim despre diferenţa între in the colset şi out of the closet (trecând peste nelămurirea cu dulapul, dar asta e altă poveste…). Sunt 2 cuvinte care fac diferenţa, da, ştiu că e tragic, între viaţă şi moarte. E realitatea mulată pe caractere şi principii umane. Există atât presiune psihica în numai 2 cuvinte. Şi unii se chinuiesc să te facă cu ou şi cu oţet în multe cuvinte neatingându-şi scopul.
O.K.! O parte a lumii ne priveşte strâmb din cauza orientării, alţii ne acceptă dar nimic mai mult, şi foarte puţini, WOW !, ne mai şi ajută (unde-i gasesc şi eu pe aceştia din urmă ?). Aşadar să nu ne aşteptăm de la toţi la ceva bun sau prea bun.
Ce trebuie sa facem însă noi, cei cu coming-out-ul. Cum putem să-i facem să ne înţeleagă fără a le trezi sentimente de dispreţ şi de ură. Mai exact, cum ne putem face coming-out-ul mai fezabil. Să reuşim să-i montăm PRO noi. O să spuneţi ca nu este necesar, că putem să facem notă discordantă de oamenii closed mind (am vrut să fie un antonim al celor open mind, nu ştiu daca mi-a reuşit englezismul ăsta). Dar e bine să trăim doar într-o comunitate minoritară ?
Am urmărit ceva scurt-metraje şi filme cu tematică gay. Ştiu prea bine că prin creaţie imposibilul devine posibil. Spre exemplu, într-un film (îmi pare rău dar nu-i mai reţin numele), un tânăr îşi dezvăluie orientarea sexuală în faţa unei întregi şcoli, implicând colegii, profesorii şi chiar părinţii. A fost aplaudat la scenă deschisă pentru cutezanţa sa. Tatăl său a fost mândru de el. Mi s-a părut o utopie.
Tot vorbeam despre cele 2 cuvinte. Ocupă un spaţiu redus. Îmi permit să fac asemănarea cu pregătirea pentru o competiţie de mare anvergură şi însemnătate,î n special pe plan personal. Te pregăteşti pe o perioadă lungă de timp (săptămâni, luni, sau chiar ani!) pentru câteva minute până la câteva ore. Acelaşi lucru şi în cazul nostru. Ani de zile (chiar zeci de ani) ne pregătim psihic pentru a rosti doar 2 cuvinte primordiale. Rostirea lor nu durează mai mult de 2 secunde, hai 5 secunde.
Eu nu am trăit acest moment, încă… Nu cred că este genul de acţiune ce trebuie trecut pe agenda mea încărcată. Doar sunt şi cazuri destule în care coming-out-ul se realizează involuntar. Nu pot spune că am făcut o alegere a modului de dezvăluire a propriei mele orientări. Am peste 20 de ani şi încă nu ştiu ce va să fie.
Ni se recomandă ca atunci când se apropie momentul culminant să nock! nock! la uşa psihologului pentru a te pregăti de eveniment ( îţi spunprobabil să deschizi uşa şi apoi să ieşi din dulap; nu de alta dar emoţiile îţi pot asigura un contact dur cap – uşa dulapului). Dar o şedinţă de acest gen coastă, nene, şi încă ce! auzisem de vreo 80 lei. De unde-i scoţi, student fiind. Te duci la mami şi-i ceri spunându-i că-i vei face un cadou sau ce ? Eu cam exclud această variantă.
Privind documentare de profil observam că tinerii de prin occident au două etape (fără o cronologie anume) prin această dezvăluire: părinții și restul. Ori din ce am citit pe acest site… partea cu restul nu e de actualitate, fiind o roată de rezervă mai mult spartă decât utilizabilă.
Așadar cum defilăm ? Sunt un liber cugetător… gândurile mă ușid breee
da sini ti puni shi dafilezi dragutza?
potii sta icisha caumihintzel, shi ghandiii, chit o vrea matalutza.
Acum serios gandul mult omoara actiunea.
Eu cred ca se face prea mare caz din acest coming-out.
A fi homosexual nu e ceva care trebuie ascuns de frica a “ce vor spune altii” dar nici nu trebuie transformata intr-o drama existentiala de care tre’ sa afle tot prostu.
Adica da, e treaba mea… dar daca ma intreaba cineva… “da, sunt homosexual, si care-i treaba?”.
Coming-out-ul ti-l faci fata de tine, in primul rand… in acel moment in care accepti ceea ce esti. Sau mai bine zis, ceea ce nu esti, ca din punctul meu de vedere, a fi gay nu ma face cu asolut nimic diferit de a fi hetero.
Si chestia asta e imperios necesara… sunt extrem de multi homosexuali care se cred “diferiti” doar pentru ca prefera acelasi sex. Si-atunci, intrebarea care se pune este… daca tu nu te poti accepta asa cum esti, de ce te-ai asteptat ca societatea sa o faca?
Adica… atatia oameni isi arata numai corpul, curu’… sau nu au poze deloc. Stii de ce? pentru ca le este rusine de ceea ce sunt, pentru ca sunt niste frustrati si complexati…. niste oameni care sunt prea lasi sa spuna… “Da dom’le, asta sunt eu… call me whatever you want… daca nu ma poti aprecia, e strict problema ta”.
Un tanar t……..
Nu e usor sa accepti ca ai o anumita orientare, nici macar fata de tine insuti. Si daca nici nu stiu ce sunt de de as spune ca sunt gay daca nici eu nu sunt sigur? In ultima saptamana m-am masturbat o singura data. Chiar avad internet in camera nu am vazut nici un film cu gay. Cu toate ca tentatia exista dar ma straduiesc sa o strang de gat.
Filmele cu heterosexuali ma excita si ele insa sunt multi ani de cand nu le mai privesc. E o degradare prea mare a femeii. (parca ar fi o carpa). Dupa ce m-am masturbat m-am dus si m-am marturisit pentru a-mi linistii constiinta, pentru a ma ridica.
Nu e usor sa spui ceea ce gandesti. Ce-ar fi daca unul ar spune: uite acel preot are tendinte homosexuale! Cu toate ca sunt persoane care drept sa spun nu am nici cea mai mica fantezie. Care ar fi consecintele?
Desigur a-i aparea pe prima pagina a ziarelor. Pe urma te astepti sa fii dat afara chiar daca tu insuti nu esti sigur si chiar daca nu ai practicat homosexualitatea. Cunostintele, prietenii se indeparteaza de tine, risti sa ramai singur. Esti nevoit sa-ti cauti un alt loc de munca. Nu ai nici o sustinere din partea nimanui.
Atunci accepti accea lupta de a fi cast. Din pacate nu am gasit un prieten caruia sa-i marutrisesc framantarile mele, insa am gasit mai multi….adica voi. Voi sunteti atat de sinceri, ceea ce ma impinge sa fiu si eu sincer cu voi.
Un tanar teolog,
eu cred ca exagerezi un pic. cei care se vor indeparta de tine daca afla ca esti homosexual… nu cred ca iti sunt prieteni. gandeste-te si tu… de ce ar conta asa de mult la ce te uiti cand te masturbezi… sau buzele cui le musti in dormitorul tau?
Crezi ca acestea sunt niste chestii definitorii? Ah… ca lumii ii place sa faca separarea intre heterosexuali si homosexuali, asta e o alta poveste, dar eu indemn spre ridicarea deasupra celor multi, si aruncarea unei priviri de acolo, de sus, asupra unor lucruri. Lucrurile par altfel, depinde unde te pozitionezi.
Viata e mult mai mult decat subordonarea in fata unei societati de 2 bani.
Am o intrebare: Aga e un student la teologie. A dat un Like la acest articol. Intra pe Darkq si in datele personale spune ca ii plac femeile. Nu mai inteleg nimic.
Imi ve-ti spune poate ca e heterosexual si ca oricine are libertatea sa intre si sa se exprime.
Eh, nebanuite sunt caile Domnului.
Nu prea înțeleg la ce ajută coming-out-ul ăsta. La stima de sine, nu prea cred. Nu poți câștiga mai multă încredere decât ai deja în tine însuți, printr-o simplă manevră de imagine. Dimpotrivă, orice formă de exteriorizare exprimă de fapt o nevoie de răspuns, de încurajare și de confirmare. A spune ceva despre noi înșine înseamnă a le oferi celor din jur posibilitatea să ne cunoască și, cunoscându-ne, să aibă punctul de sprijin prin care să poată acționa asupra noastră. Una e să interacționezi cu cineva pe care nu-l cunoști și alta e să știi ce-i poate pielea. Însă fie că o facem din proprie inițiativă, fie că ne este solicitată, o astfel de explicare de sine este o slăbiciune. Ne arătăm slăbiciunea în speranța că vom câștiga ceva prin aceasta – compasiune, milă, înțelegere. E și aceasta o strategie de a câștiga, dar în mod cert nu e o victorie pentru că presupune a te învinge pe tine însuți.
Nu face nimeni coming-out de bună voie, să fim serioși. Cine o face, o face pentru că nu mai suportă presiunea secretului, efortul de a-l apăra permanent de pericolul intruziunii. Unii spun că o fac de dragul celor apropiați, pentru că aceștia au dreptul de a-l cunoaște îndeaproape pe cel pe care-l iubesc. Însă nu e adevărat, nu acesta e motivul real, chiar dacă așa pare la prima vedere – cei dragi ție nu au „dreptul” de a ști mai multe despre tine decât ești dispus să le oferi. Unde există dragoste nu e nevoie de drepturi. Cine te iubește, nu te va iubi mai mult dacă te cunoaște mai bine. Poate chiar dimpotrivă, pentru că obligându-i să te cunoască, le dai sentimentul că nu ai încredere în ei.
A avea încredere în cineva presupune tocmai că-i poți încredința secretele tale fără a le descifra în prealabil, chiar dacă-i oferi totodată și cheia de acces la ele. E ca și cum ai da unui bun prieten o casetă de valori și cheia acesteia, fără a te interesa ce va face cu ele. Dacă îi deschizi în prealabil caseta și îi arăți ce conține, s-ar putea să-l întristezi, pentru că îi arăți astfel că nu-i dai voie să ia el însuși o hotărâre privind deschiderea casetei. Se crează astfel și impresia unei responsabilități nedorite, în sensul că simplul fapt că știi ceea ce păstrezi impietează aspura felului în care păstrarea poate fi făcută. Lucrurile pe care le avem dar nu le știm nu necesită protecție, spre deosebire de păstrarea lucrurilor de care suntem conștienți că le avem și pe care vrem să le protejăm în mod activ.
Așadar, coming-out-ul e un fel de pasare a responsabilității față de sine către altcineva, în scopul de a disipa cumva greutatea poverii. Cei cărora te-ai confesat trebuie să decidă ce vor face cu secretul tău. Îl vor apăra în continuare? Cui (și până unde) îl pot dezvălui mai departe? Coming-out-ul e, indiscutabil, o formă de apărare. Dar, e oare nevoie de a te apăra (și mai ales în felul acesta, pretinzând în mod deschis că nu ți-e teamă)? Nu cred că asta rezolvă ceva. În cel mai bun caz, lucrurile vor fi ca mai-nainte, în cel mai rău caz vei avea de pierdut. Ce ar fi aici de câștigat? O libertate mai mare de expresie și de manifestare în public? Greu de crezut, pentru că un coming-out nu e niciodată total. Iar construirea unui mic univers de libertate exterioară nu face, paradoxal, decât să restrângă orizontul liberății interioare care, până în acel moment, era nelimitată. Degeaba poți face concret anumite lucruri, dacă pentru asta trebuie să-ți sacrifici iluzia că poți face orice și că nu tebuie să dai socoteală nimănui. În interiorul tău, atunci când ești singur cu tine însuți, acest compromis ar putea apăsa mult mai greu decât ar fi apăsat secretul inițial. Atunci când poți face unele lucruri, dar nu orice, acele lucruri mici (pe care le poți face) devin un întreg univers, deși nu sunt. Libertățile pe care ni le luăm sunt expresia libertății pe care nu o avem. Iar secretul îți dă o libertate totală, nemăsurată de/prin ceea ce poți face.
Nu trebuie uitat că secretul homosexualității, pe care orice gay trebuie să-l apere, nu e de fapt un secret, sau n-ar trebui să fie un secret în măsura în care nici sexualitatea celor „normali” nu este un secret. Dacă totuși este considerat ceva anormal și care trebuie ascuns sau apărat, asta nu mai este vina celui care îl poartă. Prin urmare, după ce obligi omul să strângă la piept un secret, a-l mai obliga apoi să-l și mărturisească în fața tuturor mi se pare crud și cinic. Un cinism căruia, recunosc, nu i se poate răspunde decât tot la fel de cinic, aruncând adevărul în față. Să se descurce cui nu-i place.
😎
Sunt de acord cu Grid pentru prima data, cred!
Un tanar t(eolog): Nu te astepta ca un student la teologie sa fie un om rational..
@ Grid: se spune despre gay ca sunt sinceri, ca acesti oameni nu au nimic de ascuns.
Simt nevoia sa ma confesez pentru a gasi libertatea. Crede-ma ca nici in manastire nu gasesti atata sinceritate cat gasesti pe acest Blog.
Eu unul ma confesez doarece vreau sa cresc, spiritual, deoarece am nevoie de cineva sa ma inteleaga. Ani si ani de zile caut sa-mi inteleg sentimentele si libertatea spiritului.
Am nevoie de cineva caruia sa-i spun esecurile si progresele mele. Poti invata de la cineva ceva si poate cineva va gasi ceva bun de la mine.
Pentru voi in materie se sex nu exista subiect tabu. Ceea ce ma face sa-mi expun slabiciunile petru ca acela care ma citeste, descopera, nu ma judeca, nu ma condamna.
Non_Lose. Eu vreau sa fiu si rational.
Am trecut si eu prin faza ¨cum dracu ies din dulap¨. Ca sa nu lungesc cu teoria, ideea e ca e greu sa ramai prieten bun cu cineva care nu stie un lucru atat de elementar cum e orientarea ta sexuala. Eu unul mi-am pierdut toti prietenii carora nu le-am spus la timp – nu ma puteam simti foarte bine in jurul lor, simteam ca oricand poate sa cada intrebarea (perfect normala din partea unui prieten) ¨da tu ce problema ai de nu ti-ai gasit si tu o fata?¨, eu trebuind sa inventez o minciuna sau sa incerc sa schimb subiectul. Altminteri, fireste, cine nu are nevoie de un minim de viata sociala, nu are nevoie sa spuna la nimeni, niciodata.
Ca sa inchei, cred ca cel mai natural ¨coming out¨ se face atunci cand iti gasesti un prieten/prietena si incepi o viata alaturi de el/ea. Toti cei apropiati isi vor da seama, fara ca tu sa trebuiasca sa spui un singur cuvant.
Daca vrei sa fi rational renunta la credinta in niste povesti de adormit copiii si foloseste-ti propriul creier. Abtinere pana si de la facut laba? Imi pare rau pentru tine, sincer.
In timp ce tu faci matanii, rugaciuni si alte activitati pseudo-mantuitoare, eu (si altii ca mine) ascult muzica, fac sport, petrec, fumez, fac sex, ma joc, creez, si cred ca e evident cine e mai fericit in viata.
@Corneliu sport fac si eu, de fumat nu fumez, de jucat cateodata, de creat – da. Asa ca nu suntem prea diferiti.
Nu sunt povesti. Si, da vreau sa renunt si la masturbare. Te rog mult sa ma ajuti sau cel putin sa ma ajuti sa inteleg ca nu e un rau moral. Sau sa-mi arati drumul pentru a deveni liber.
Cand nu devin sclavul propriilor mele porniri sunt cel mai fericit om.
@Non_Lose in privinta asta exista a religiei vor exista intotdeauna divergente de opinie. In primul rand modul cum ai expus tu problema sugereaza ca tanarul teolog nu ar face asa (poate ca n-ar fuma, ce-i drept). Restul lucrurilor expuse de tine sunt sigur ca-i sunt comune si lui. Nu cred ca trebuie exclusa credinta… are o cale ai ei bine impamantenita. Oamenii sunt cei care pe ici pe colo pangaresc acest concept. Si pana la urma fiecare se simte liber in diverse moduri.
Un tanar teolog, cu mine vroiai sa vorbesti: nu stiu sigur daca vorbesti serios, dar de ce ai renunta la masturbare? In primul rand ar fi rau pentru sanatatea. In al doilea rand nu este absolut deloc gresit sa te masturbezi, punct. Nu stiu cine si ce porcarii ti-a bagat in cap, dar documenteaza-te, daca nu ma crezi pe cuvant.
Castillo, exista divergente de opinie doar pentru ca unii sunt mult prea aroganti sau ignoranti ca sa recunoasca faptul ca nu stiu nimic despre o eventuala zeitate (sau mai multe).
Non_Lose~
Lăudat fie Domnul ! :laugh:
Un tanar t………~
Nu știu dacă gay-ii sunt neapărat mai sinceri, dar cred sunt mai deschiși și mai apți să înțeleagă anumite lucruri care scapă în general oamenilor stăpâniți de prejudecăți.
În privința masturbării nu trebuie să ne ascundem după degete (și asta nu numai pentru că ele fac toată treaba 🙂 ). Deși nu aș spune că e un „rău moral”, așa cum crezi tu acum, trebuie totuși să recunoaștem că nu e o activitate de natură să împlinească pe cineva. Spunând asta, putem recunoaște masturbării o calitate negativă care, deși nu are nimic de-a face cu morala (care e o judecată aplicată actelor umane săvârșite într-un context social), poate fi totuși suspectată de o anume deficiență etică (respectiv, o îndepărtare de la adevăratele nevoi și principii constitutive ale ființei umane).
Sigur că, din perspectivă teologică, spre deosebire de perspectiva filozofică sau religioasă, omul contează mai mult ca ființă socială decât ca individ (ca ființare în sine și pentru sine, expresie a singurei relații autentice posibile, care este exclusiv cea cu Dumnezeu). Dat fiind că teologia este „știința” religiei, adică aplicarea metodelor cunoașterii de tip religios la ființarea numită om, cu scopul de a servi colectivității în primul rând și numai în mod secundar individului în sine (căci aceasta este menirea oricărei științe), ființa religioasă (transcendența) omului și dimensiunea sa filozofică (a raportului cu sine însuși) se pierd undeva pe drum, în umbra interesului purtat colectivității.
De aceea, pentru teologie tot ce face omul are o dimensiune morală, chiar dacă este făcut de unul singur și pentru sine, pentru că se consideră că omul trăiește pentru societate în primul rând. Orice face omul, chiar și pentru sine, se presupune că are un impact social. Acesta există, fără doar și poate, însă nu neapărat în forma în care științele sociale (și includ aici și teologia) își imaginează, mai ales că aceste științe tind să-și favorizeze tocmai obiectul lor de activitate, adică domeniul socialului.
Însă, după cum spuneam, masturbarea nu e o activitate atât de inocentă pe cât pare, chiar dacă facem abstracție de ființa socială a omului. Asta nu înseamnă că trebuie să credem în toate bazaconiile care, de-a lungul veacurilor au fost puse în cârca masturbării ca sursă a tot soiul de boli grave, a sleirii omului de puteri, a irosirii „seminței” sale și chiar a pervertirii sufletului omenesc. Astfel de fobii, dincolo de completa lor lipsă de justificare faptică, derivă din exact aceeași ignoranță a nevoilor omului din care se hrănește și recurgerea la masturbare.
Acum să vedem care sunt aceste nevoi, cum pot fi ele împlinite și ce se întâmplă dacă nu le împlinim. Nu știu cum să le prezint în așa fel încât nici să nu mă lungesc, nici să nu le ignor. Nevoile individului sunt personale și sociale, dar o să mă opresc doar la primele, pentru că nevoile sociale sunt oarecum derivate din nevoile personale.
Să luăm corpul uman, dăruit cu harul vieții și să-l privim atât din punct de vedere religios și filozofic, cât și din punct de vedere științific. Corpul e o adevărată minune, din toate aceste puncte de vedere. Considerat a fi creația lui Dumnezeu (chiar dacă nu direct, ci prin evoluție), corpul urmează niște legi interne care îi sunt proprii și specifice și care nu ne sunt decât în parte cunoscute, pentru că nu putem detecta decât ceea ce este obiectiv și măsurabil (nu cunoaștem, de pildă, ce anume face diferența dintre un corp viu și unul mort, sau ce înseamnă sănătatea).
Ei bine, în imensa sa complexitate corpul nu are nimic în plus. Tot ce pare în plus, e în plus cu un rost anume, iar orice organ neglijat ajunge în cele din urmă să se răzbune. Stomacul trebuie să digere hrană, plămânii să respire, inima să bată, rinichii să filtreze, pielea să simtă, organele sexuale să funcționeze. Altfel orice organ se îmbolnăvește (din prea multă, prea puțină sau prost condusă activitate), îmbolnăvind deci întregul organism, iar organismul (în înțelepciunea lui fără greș) ne înștiințează întotdeauna din timp că ceva nu merge bine. Trebuie doar să-l ascultăm. Până la urmă, nu avem altceva mai de preț.
Sexualitatea e încă un domeniu puțin înțeles chiar și de către știință (legat și de pudibonderia moral-religioasă care se opune acestei cunoașteri, deși a renunțat de mult să se mai opună cercetării altor aspecte fizice ale corpului omenesc). Din punct de vedere strict fizic (și medical), glandele sexuale produc în mod continuu celule sexuale (spermatozoizi și, respectiv, ovule) și secretă, tot în mod continuu, hormoni și lichide de hrănire a celulelor produse (de exemplu, lichidul spermatic). Acestea, fiind produse continuu, trebuie și eliberate în aceeași măsură, pentru că altfel apar tulburări. Sigur că organismul este suficient de deștept pentru a preveni apariția problemelor, însă are și el limitele sale. Bine-nțeles că nu o să se acumuleze spermă până când o să explodeze testiculele sau prostata, dar lipsa acelui „turn-over” (ciclu celular de producție și eliminare) poate, în timp, duce la probleme de sănătate foarte serioase. Nu trebuie decât să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ne-am abține să tușim, să urinăm sau să defecăm. Nu numai că oricum ar da pe-afară, într-un fel sau în altul, dar ne-am și îmbolnăvi.
Nevoile sexuale ale omului nu sunt de neglijat și dintr-o altă perspectivă, mult mai complexă. Sexul nu implică doar actul sexual în sine, ci și atingeri, emoții, sentimente legate de apropierea fizică. Deprivarea corpului de ceea ce i se cuvine (și de ceea ce a fost înzestrat prin natură) poate grăbi apariția bolilor. Biserica, fiind o instituție umană (chiar dacă e în slujba lui Dumnezeu) nu e scutită de erori. Ce folos că, poate peste 10 ani, Papa poate decreta că impunerea celibatului sau a abstinenței pentru preoți a fost o greșeală, dacă între timp s-au produs numeroase grozăvii. Ar fi interesant de știut totuși câți preoți tineri realmente abstinenți s-au îmbolnăvit de boli ale aparatului sexual de-a lungul timpului, însă n-o să putem ști din două motive – abstinența absolută nu cred că există (este doar dorită, imaginată și proclamată), plus că oricum nu poate fi verificată în mod real, iar eventuale studii medicale pe această temă nu se pot face fără încuviințarea pacienților/preoților înșiși (și, deci, a Bisericii).
În concluzie, masturbarea n-a îmbolnăvit încă pe nimeni prin ea însăși, dar frica de masturbare (și masturbarea făcută cu credința că faci un lucru rău) poate într-adevăr cauza conflicte puternice intra-psihice și poate duce chiar la deviații grave de comportament. Iar abstinența sexuală totală poate fi profund nocivă, atât pentru sănătatea aparatului sexual cât și pentru sănătatea psihică a individului.
Însă până aici n-am atins problema crucială a masturbării și a nocivității sale dincolo de aspectul pur fizic. Masturbarea dăunează prin faptul că e un înlocuitor – un înlocuitor nu neapărat al sexului, pentru că (nu-i vorbă) și sexul poate fi un înlocuitor. Masturbarea e o acivitate cu puternic potențial evocator; este o activitate mentală înainte de a fi una pur fizică. Nu există masturbare fără fantezie, fără dorință și fără tentație sau ispită. Aici, oamenii sunt destul de ipocriți și nu recunosc că ceea ce își doresc de fapt atunci când au pulsiuni sexuale este de fapt sentimentul de apropiere (și nu neapărat de apropiere fizică, căci aceasta poate fi suplinită de orice partener sexual, ci de o apropiere veritabilă – metafizică). Este dorința de transcendență, de depășire a propriilor limite, de ieșire din sine către Dumnezeu, de resimțire a vieții în toată complexitatea și splendoarea ei. Orgasmul nu e neapărat o dovadă că așa ceva chiar se întâmplă. Până și orgasmul este un înlocuitor, un simplu vehicul către astfel de experiențe profunde (unii ar spune chiar mistice) de (com)uniune cu absolutul.
Ipocrizia merge uneori până-ntr-acolo încât fiorul resimțit de unele călugărițe sau mistici-călugări este pus pe seama experienței unei comuniuni cu Dumnezeu, dar realitatea este că o astfel de comuniune este fie falsă (imaginată, mentală), fie parțială (adică lipsită de ingredientul fizic al propriilor senzații directe, cu sau fără participare mentală). Realitatea e că Dumnezeu nu poate răzbate către om (respectiv, omul nu se poate apropia de Dumnezeu) decât prin mijloacele pe care El însuși le-a pus la dispoziția omului, adică prin sexul fizic ca primă treaptă, la care să se adauge toate celelalte moduri de relaționare cu care omul este înzestrat. Numai așa experiența poate fi totală, integratoare și împlinitoare cu adevărat. Orgasmul mistic (fără atingere), ca rezultat al meditației sau contemplației spirituale este o farsă pe care mintea o joacă trupului.
Dumnezeu e uneori într-atât de neglijat, de îndepărtat (prin voința omului) de Legea trupului pe care El însuși a ctitorit-o, încât Dumnezeu ia chipul Diavolului care vine și se joacă de-a Dumnezeu, producându-L în mod artificial pe Dumnezeu în chip de ispită. Omul nu se sfiește să facă din Dumnezeu însuși un idol.
Trupul singur este cel care nu ne minte; chiar atunci când simțurile fizice ne înșeală, simțirea nu dă niciodată greș, pentru că viața însăși exclude înșelăciunea. De un singur lucru putem fi siguri pe lumea asta – că trăim. Viața e singura noastră certitudine, chiar dacă e certitudinea unei iluzii pe care se întâmplă s-o avem. Dar pe care știm c-o avem încă înainte de-a ști că-i o iluzie.
Așadar, ceea ce lipsește trupului este o legătură umană, dar nu orice legătură, ci numai aceea spre care sufletul fiecărui om în parte tânjește. Unii numesc asta „sufletul pereche”, chiar dacă se întâmplă să fie doar perechea unui anumit moment, sau a unei anume etape din viață. Numai atunci, în astfel de cazuri de comuniune totală pe toate planurile existenței (fizic, mental și spiritual) sexualitatea își poate afirma cu adevărat menirea – dacă se produce între doi oameni legați ca destin. Pare mult spus, dar nu e nicio filozofie aici. Oricine își poate da seama că și-a întâlnit destinul, pentru că e o întâlnire care te transformă total. Când nu te mai recunoști, nu înseamnă că a intrat dracul în tine. Dimpotrivă, Diavolul ține tot timpul să-ți amintească cine ești și, mai ales, ce vrei. Numai Dumnezeu te poate face să uiți de toate astea și să începi, pentru prima dată, să-ți trăiești viața. Chiar dacă în ochii unora pare o ratare.
Altfel, suntem condamnați să alegem înlocuitor după înlocuitor, până când disperarea ne îndeamnă să recurgem la ultimul (și cel mai periculos) înlocuitor posibil – Dumnezeu. Iar când omul începe să-l caute pe Dumnezeu pentru a-și satisface pofta de Dumnezeu, putem spune că înstrăinarea este totală.
😎
@Grig Multumesc ca te-ai straduit sa scri atat de mult despre masturbare.
Personal cred ca omul tinde spre perfectiune. Pentru mine solutia e simpla in ceea ce priveste masturbarea: nu elimina tu ceea ce corpul insusi poate sa elimine. Dupa un anumit timp corpul elimina singur productia de spermatozoizi.
Si ca sa elimini tu, ai nevoie de imagini, filme, etc. Si atunci cazi intr-o oarecare dependenta.
Conflictul meu este intr-adevar psihico-moral. Si nu numai al meu ci al multor religosi indiferent de confesiune.
Dialogul cu voi ma ajuta. E o provocare pentru mine pentru a gasi acel echilibru interior.
Am ales castitatea in mod constient. Traind in lume ca un om normal te vezi in situatia de a face compromisuri cu tine insuti.
Cred ca Biserica propune de cele mai multe ori calea “penitentei” pentru a intari vointa.
Draga GRID,
din ultimile tale reflexii am ajuns la concluzia ca in ceea ce priveste constiinta morala si comportamentul uman ele sunt in stransa legatura cu modul de a-l vedea (percepe) pe Dumnezeu.
Ai atins in cateva cuvinte relatia dintre evolutionism si creationism. Biserica nu exclude evolutionismul dar nici nu-l aproba in totalitate. Nu sunt in stare sau atat de intelept incat sa mit o judecata proprie asa ca admit ceea ce spune institutia din care fac parte.
Sunt multe lucruri pozitive pe care le-ai expus cat priveste natura omului si natura functiilor vitale. Daca e sa ne gandim la porunca 6-a, ea spune: “Sa nu faci fapte necurate”.
Ca si om as putea-o interpreta in diferite moduri, insa din punct de vedere religios sunt constient ca se refera la pacatul masturbarii. Asa am fost format. Oricat m-as stradui sa-l indulcesc nu stiu daca as reusii. Nu vreau sa fiu fundamentalist. Prin modul meu de a analiza lucrurile incerc sa-mi un bine (mie insumi).
“putem recunoaște masturbării o calitate negativă care, deși nu are nimic de-a face cu morala”. Grid eu cred ca orice activitate umana trebuie trecuta prin filtrul constiintei. Daca ar fi sa admit cuvintele tale ar insemna sa recunosc in masturbare o activitate pur normala. Crede-ma ca sunt relogiosi care accepta acest lucru asa cum il expui. Recunosc ca de multe ori am fost tentat sa accept acest lucru astfel. Insa comportamentul meu e mult mai dereglat pe urma decat daca renunt.
Am intalnit persoane care considerau masturbarea ca fiind ceva normal si tocmai ele aveau un comportament deviant, egoist si fara scrupulozitate (inclusiv preoti).
Daca as amite cuvintele tale, ar insemna ca toate marturisirile pe care le-am facut in ultimii ani nu au nici o valoare atat timp cat faceam ceva normal.
E adevarat cand afirmi ca masturbarea e un semn ca omul tinde spre o relatie, spre un altul.
Sunt condamant la castitate. Stiu ca nu e usor, insa in tot acesti ani am preferat sa lupt decat sa fac compromis. Sunt convins ca acest dialog de aprofundare ma va ajuta. Va respect parerea si va impartasesc tensiunea psihologica. Multumesc pentru colaborarea voastra.
Cu respect………
Tinere teolog, de curiozitate: cand mergi la spovedanie si marturisesti aceste lucruri (atractia ta pentru barbati, ca te masturbezi), ce sfaturi iti da preotul?
@Mai Cornele, ce sa-mi spuna? Ca un parinte bun ma incurajeaza, imi da dezlegare si gata.
Nu sunt atras de barbati, doar ca ii gasesc pe unii foarte simpatici. Si inclin sa cred ca barbatii sunt mai frumosi decat femeile. Nu cred ca acesta e un pacat.
Un tanar ~
Întrebările nu-și mai au rostul dacă scopul lor e întărirea propriilor convingeri. Faptul că ai început prin a-ți pune întrebări arată că ai avut inițial anumite îndoieli cu privire la interdicția masturbării însă apoi, pe parcursul discuției, ai încetat să te mai întrebi cu adevărat ceva, folosind întrebările doar pe post de răspunsuri – ca o confirmare a convingerilor pe care deja le ai.
Nu spun absolut deloc că ar trebui să asculți sfaturile unora sau altora, sau să iei de bun ceea ce spun eu. A fi sincer cu tine însuți e singurul lucru cu adevărat important, dar această sinceritate presupune să ai în permanență un termen de comparație (ce gândești, versus ceea ce simți). Dacă însă ce gândești e numai ceea ce ți s-a spus, informația primită obligând gandul nu să gândească ci să producă gândire, atunci unul din termenii sistemului personal de referință e distrus. Pe de altă parte, simțirea devine extrem de înșelătoare și de nesigură pe sine dacă e lipsită de aripile gândirii. A simți tot timpul numai ceea ce gaândești aduce simțirea în postura de simplă imagine a gândului.
Aceasta nu a fost, în niciun caz, o pledoarie pentru masturbare, nici măcar ca formă sportivă de detensionare. Însă e în mod sigur o pledoarie împotriva fetișizării negative a masturbării. Atunci când masturbarea ajunge un contrafetiș, producând senzații de plăcere prin reținerea de la a o practica, în virtutea unei interdicții formale, asta mi se pare deja o perversitate. Masturbarea nu e un lucru normal, însă nu e o perversiune. Pervers înseamnă corupt, ceva ce speculează (extrage un profit) din propria sa situație. Normalitatea nu e un lucru normal, însă măcar anormalitatea normalității nu este un lucru pervers. Pervers este să susții normalitatea sau anormalitatea una împotriva celeilalte, pentru că această separare forțată produce un efect de putere în favoarea celui care impune distincția respectivă.
E periculos să ne jucăm cu distincții precum normal/anormal sau natural/contra naturii, dar trebuie înțeles că astfel de diferențieri nu ar exista dacă nu ar reprezenta ceva real. Numai ce este adevărat își face loc în limbă.
Am amintit în comentariul anterior de ce nu consider masturbarea un lucru normal, însă poate nu a fost suficient de clar că nici ceea ce numim „normalitate” nu e un lucru normal. De ce? Pentru că normal nu este decât ceea ce are capacitatea de a vedea anormalitatea propriei situații. Însă interdicțiile au efectul de a promova anormalitatea contra normalității. Prin aceasta, nu se urmărește eradicarea anormalității (așa cum se pretinde) ci, dimpotrivă, menținerea ei activă pentru a putea fi opusă normalității și a profita din plin, în felul acesta, de separația astfel produsă. Asta se numește perversiune, iar interdicțiile sunt forma cea mai perfecționată a perversiunii.
😎
P.S.: Corpul nu „elimină singur” producția de spermatozoizi. Sperma nu e un deșeu, un excrement precum fecalele, urina sau transpirația, care sunt toate produse în mod pasiv, prin fenomene de epurare și filtrare a noxelor din organism. Sperma e un lichid complex, asemănător cu sângele dacă ne gândim că e, asemenea sângelui, format din plasmă (seminală) + elemente figurate/celule (spermatozoizii).
E un lichid produs în mod activ, bogat în nutrienți și menit să inițieze și să susțină continuarea vieții. Ceea ce tu numești ‘eliminare de la sine’ a spermei (poluția nocturnă sau spontană, inconștientă, cu sau fără erecție) poate fi asemănat oarecum cu ciclul menstrual al fetelor. E o formă de „sângerare” a corpului bărbatului ajuns la maturitate. Însă tot așa cum organismul femeii care nu-și folosește aparatul sexual se îmbolnăvește, tot așa și aparatul genital masculin neglijat și abandonat poate cădea pradă propriei sale alcătuiri.
Glandele (prostatice) care produc lichidul seminal ce nu ajunge să fie eliminat cu o anume regularitate devin congestionate și „pline” tot timpul, ceea ce antrenează inițial o anumită plăcere a continenței, aceasta fiind însă dăunătoare. Congestionarea prelungită a prostatei duce la satiriazis (un fel de „nimfomanie masculină”), bărbatul surescitat de propriile producții ajungând să se excite până și la simpla idee de sex. Însă congestia nu se menține indefinit. Acesta e numai efectul de început, pentru că o glandă care produce fără a-și și exprima produsul de secreție ajunge să se oblitereze cu propriile secreții, să producă din ce în ce mai puțin și, în final, să degenereze (atrofia fiind în acest caz o rezolvare fericită a situației prin involuție, dar alternativa poate fi degenerarea de tip malign).
Abstinența autoimpusă este o perversiune pentru că devine în ea însăși, prin perpetuare, o plăcere. Poate de asta e ridicată adesea la rang de virtute, ca să ne convingă de contrariu. La urma urmei, dacă ar fi să ne întoarcem la definiția naturalului, suferința adevărată nu este în general plăcută și se cere combătută și înlăturată – nicidecum întărită. Dacă perpetuarea suferinței se întâmplă totuși, suferința (și credința în puterea suferinței) fiind chiar întărită, aceasta e o dovadă că nu e o suferință reală, ci mai degrabă de o plăcere mascată.
@Grid M-ai ametit cu totul. Da-mi te rog libertatea de a ramane cast. Si asta nu din mandrie. Insa, sincer de prea mult timp ma lupt cu aceasta slabiciune, de aceea tind sa ma exteriorizez mai mult.
Datorita istoriei personale, compromisurilor care le-am facut cu mine insumi. Cert este ca discutia cu voi ma ajuta.
Eu respect alegerea voastra. Ceea ce vreau de la voi e sa ma ajutati sa depasesc acel prag al egosimului personal.
Tind spre acea iubire perfecta care cere jertifire de sine.
Crede-ma Grid ca sunt convins de faptul ca a trai in castitate perfecta este posibil si acest lucru nu face nici un rau fizic si moral.
Imi pare rau ca nu ma crezi atunci cand iti vorbesc de persoane care traiesc dupa cum spui tu si care au un comportament dereglat unde constiinta a murit demult.
Avocatus = Un tanar t……..
Asa e, Avocatus, tu si tanarul teolog ati fi un cuplu fericit.
@Oscar, de ce esti rau, razi de mine. Si asa era vorbea de coming out. Ma astept sa fiu tras de urechi. Hai va rog nu fiti duri cu mine.
Avocatus, nu te inteleg…e ca si cum ne-ai ruga pe noi sa-ti explicam ce bine ar fi sa te sinucizi.
@Non_Lose hai nu fii obraznic, si daca te superi iti tai nasul.
nu am citit tot articolul, sunt neliniştit, o sa vedeti, sper, dece.
mie mi-a luat cam o luna, sa ma accept cum sunt, bi, dar sunt atras de barbati de foarte mult timp.
inca nu stie nimeni eu doar acum m-am acceptat :).
filmu ala ce ti so parut utopic cred ca era get real, si da , e cam aiurea pt ca prezinta viata personajului pana la coming out si nu si dupa, adica reactia societatii.