Acasă Zi de zi Ciocolata din vitrină

Ciocolata din vitrină

429
8

Mă întreb câteodată de ce nu sunt oamenii „proiectaţi” spre a nu avea nevoie de somn, de odihnă… Trăiesc în fiecare zi „drama” de a nu avea timp să pun în practică toate ideile care îmi vin în minte. Asta din cauză că serviciul îmi ocupă foarte mult timp. Nu, nu mă plâng, nu ştiu ce aş face dacă nu aş avea acest loc de muncă. Pe lângă salariul… aş putea spune aproape decent, îmi oferă provocări, amici, glume, învăţare de lucruri noi… Mi-ar fi frică de plictiseală şi de instabilitate dacă aş renunţa. Singurul motiv pentru care aş renunţa… este acela că îmi ocupă foarte mult timp, fie că vreau, fie că nu vreau. Am devenit într-un fel dependent. Mi se pare ciudat să vin la 10.00 şi să plec la 14.00 acasă…

Şi totuşi, pornind de la ideea că mi-aş lua prietenii şi aş pleca în fiecare sfârşit de săptămână undeva într-o mini-vacanţă, undeva mereu diferit, undeva departe de oraşul pe care îl văd zi de zi… Mi-aş pierde ochii într-o sticlă de vin pe vârful unui munte în Alpii elveţieni, sau m-aş bucura pe rând de fiecare distracţie din parcul DisneyLand din Paris, sau aş sta să admir pe rând fiecare exponat din Le Louvre… sau aş merge la fiecare concert dance/house din Europa… aş vrea să văd toate minunăţiile lumii, toate oraşele cu nume „greu” în istorie… aş vrea să adulmec valurile mării/oceanului de pe toate ţărmurile lumii… să compar brizele şi bronzul… aş vrea….

Pentru toate astea, sau măcar o parte, trebuie să ai timp… şi bani. Nu în ultimul rând bani. Da, e trist… pentru că ne strivim mereu visele în nevoia de bani. Ne înfrângem până şi cele mai mici pofte… din nevoia de bani. Realizez foarte bine că din salariul meu lunar, chiar dacă nu e chiar neînsemnat, nu voi reuşi niciodată să îmi realizez visele. El mă ajută doar să supravieţuiesc… şi să nu îmi fac prea mari probleme din cauza nevoilor de zi cu zi. Greşesc dacă vreau să trăiesc, să nu ţin cont de ei? Să nu îmi interzic nici o plăcere de moment? Nici un „nimic” care mă satisface pe mine şi pe cei din jur fie chiar şi numai pentru un moment? Nu. Nu vreau să înghit în sec… ca un copil care vede o ciocolată într-o vitrină şi mama lui, imperioasă, observându-l, îl trage de mână, riscând să îi smulgă mâna.

Nu vreau să mă privesc spre sfârşitul vieţii ca pe un virtuos strângător de bani, aşa cum au tendinţa să o facă în general părinţii, spre bunăstarea odraslelor. Nu. Fiind rac, am nevoie de un lux ambiant minim pentru a mă simţi în largul meu. Nu vreau să îmi fac o vilă cu 25 de camere, decorate după ultimele tendinţe în domeniu. Vreau spaţiul meu îndeajuns de mare pentru mine şi 2-3 prieteni dragi cu care mi-aş împărţi bucuriile vieţii… un spaţiu intim şi plăcut. Si am să mă opresc.

Dar ce facem cu poftele? Cu ciocolăţile pe care le văd în vitrină… M-am decis astăzi să pun în aplicare câteva planuri de a face bani. Ca să îmi pot cumpăra singur ciocolata din vitrină, pe care să o împart apoi cu „fetiţele şi băieţeii de la bloc, cu care mă joc de obicei … în spatele blocului”. Numai pentru asta.

Cine mai vine cu mine la furat de ciocolată?

DestinationWant a piece?

Articolul precedentIn cautarea fericirii…
Articolul următorPrima întâlnire
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

8 COMENTARII

  1. Nu uita insa ca ciocolata in exces dauneaza. Si nu sanatatii. Stii, atatea lucruri de pret sunt care nu costa nimic… si atatea produse pe care nu le poti cumpara.

    De multe ori stau si eu si privesc in urma mea… unde e destul de mult praf. Nu, nu de stele. Nu stiu, instinctual parca, privesc inainte, privesc ceea ce ar putea veni. Uneori desconsider banii 100% si pretuiesc un suflet cald, o mana intinsa sau pur si simplu un zambet.

    E atat de greu sa ma exteriorizez aici si nu o pot face pentru ca sunt (cred) prea slab pentru a face acest lucru, insa… fac un pas si-apoi inca unul… si tot asa. 🙂

    Foarte frumos articolul.

  2. Americanii au o vorbă: „Do what you like, and the money will follow!”. Într-un fel, au dreptate, însă nu ştiu dacă într-adevăr e posibil să faci bani fără să te stresezi, de vreme ce ştim de la bun început că fără bani nimic nu e posibil. Totuşi, problemele par a se rezolva singure, aproape de la sine, atunci când încetăm a le mai căuta o rezolvare. Un lucru e sigur – atunci când câştigarea banilor începe să ne preocupe, devenind o problemă, deja nu ne mai putem bucura de ei. E în natura banilor să nu ne lase să ne oprim la mijlocul cursei, mai ales dacă au fost obţinuţi cu un efort minim, ca urmare a unei munci care ne-a făcut plăcere. Tocmai aici intervine perversitatea banului – faptul că te face să crezi că el chiar reprezintă ceva, sau mai rău – că te reprezintă pe tine însuţi şi că ţi se cuvine. Poate că singura limitare sănătoasă, singurul obstacol în această cursă nebunească după câştig (rat race – cum mai este numită) este chiar conştiinţa faptului că, până la urmă, chiar şi cea mai plăcută muncă tot „muncă” se cheamă că este, faptul că trebuie să-ţi converteşti potenţialul uman în cash fiind până la urmă detestabil.

    Da, suntem toţi, vrând-nevrând, hoţi de ciocolată, mânjiţi pe obraji cu dâre lungi de plăceri interzise. Chiar munca cinstită e un fel de furt, tocmai prin faptul că este plătită. Pentru că o dată ce apelăm la bani ca mijloc de schimb, semnăm un fel de acord tacit de a putea fi furaţi pe faţă, pentru ca şi noi să putem fura de la alţii, la rândul nostru. Sistemul social este creat pe ideea de într-ajutorare, prin care fiecare munceşte în primul rând pentru toţi ceilalţi, pentru societate, şi abia apoi pentru sine însuşi. Fiecare din noi contăm nu pentru cine suntem şi pentru ceea ce putem face, ci doar ca membri ai unui grup social din care am provenit şi care ne-a format. Însă banul oferă iluzia comodă că ne pune lumea la picioare, făcându-ne prin asta să uităm că lumea ce se oferă spre a fi cumpărată e o lume din carton.

    Era o vreme când refuzam deşertăciunea ca pe ceva ignobil şi care nu merită atenţie. Mă interesau profunzimile, lucrurile măreţe, idealurile. Apoi am aflat, cu stupoare, că totul e deşertăciune – inclusiv repulsia instinctivă a omului faţă de deşertăciune şi superficialitate. M-am întrebat, apoi, ce îmi rămâne de făcut? Să plonjez cu ochii închişi în vitrina cu ciocolată? (Apropo, filmul Chocolat trebuie neapărat văzut – şi cât de repede!) Sau să mă închid şi eu într-o cutie de carton, transformându-mă într-un cadou frumos ambalat şi cu un preţ anume? Dacă totul e deşertăciune, de ce să nu profităm, nu…?!

    Răspunsul a venit destul de alene, sau poate că nu am fost eu destul de deschis la început spre a-l primi… Aşa că m-a lăsat să aştept – numai ca să-mi dau seama câtă nevoie am de el. Sau cel puţin aşa credeam eu, cel pentru care răspunsurile erau totul… De fapt el a fost tot timpul acolo, lângă mine, la o întindere de mână, însă eu eram cel care mă tot îndepărtam de atingerea sa fierbinte. Mereu mi se părea că o întrebare nu poate fi un răspuns. Credeam (sau nu, mai bine zis ştiam) că întrebarea poate ţine loc de răspuns, dar nu-mi imaginam că răspunsul chiar este ascuns în inima întrebării.

    Aşa am aflat şi eu ce este ciocolata. Evident, nu vă pot spune chiar ce e. Ar fi nedrept faţă de mine însumi şi mincinos faţă de voi. Pentru că ciocolata e un mister, o întrebare. Mai precis, o întrebare… provocatoare 🙂 . Şi, ca orice mister, ciocolata îşi are şi ea paradoxul ei: nu îi îngraşă decât pe cei care nu o pot savura cu pasiune, adică pe cei temători că nu o să apuce să o guste şi să o mănânce. Ciocolata înseamnă priviri în aşteptare, planuri în aer, atingeri oprite, flash-back-uri de memorie şi instantanee încremenite între viaţă şi moarte. Ciocolata înseamnă potenţial, deschidere şi… speranţă. Înseamnă să nu fii sigur de nimic, pentru a putea fi întotdeauna gata de drum. Singur. Spre nicăieri, dar prezent la întâlnirea cu destinul. Pentru că numai cine cunoaşte singurătatea drumului se poate bucura cu adevărat de căldura unui cămin şi de ameţeala dulce a unei ceşti cu ciocolată…

    8)

  3. FireMan, dragule…

    In mod firesc vine celebra inrebare: „Traim ca sa facem bani, sau facem bani ca sa traim?”
    E adevarat ca „banii n-aduc fericirea, ci doar numarul lor”, dar…
    Daca ti se pune piticul si te croiesti pe „a face bani”, atunci, nu vei mai face nimic altceva, intr-un mod cu totul autentic.

    Vei putea ajunge pe culmile Alpilor, dar nu-ti vei mai putea „pierde ochii intr-o sticla de vin”… Monalisa a lu’ Da’Vinci nu ti se va mai parea fascinanta, pentru ca vei putea sa o vezi oricand…, iar Louvre-ul va fi ca buticu’ de la coltul blocului.

    Imi aduc aminte de perioadele din viata mea, in care fugeam la munte de vineri seara cu personalul din Gara Basarab de la ora 2 noaptea, si faceam cheta pentru spaga lu’ nasu’… Nu ne interesa NIMIC! Eram FERICITI! Erau cele mai tari distractii! Aveam rucsacele rojduite, si bocancii tociti, si ne faceam pelerine de ploaie din pungi… Dar eram VII si conta ACUM si nu ieri sau maine!
    Acum mi-e ciuda ca nu mai pot fi asa! Ca imi fac 1000 de calcule si calculele inainte de a porni la drum, oricare ar fi acela…

    P.S. Daca aveti timp uitati-va la asta http://video.google.com/videoplay?docid=-1817848131611744924
    Mie mi s-a parut interesant…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here