Acasă Zi de zi Cinefilul şi „Nimicul”

Cinefilul şi „Nimicul”

367
21

Recomand un film. Doar ce l-am văzut pe HBO Comedy, deşi nu a fost deloc comedie. „In the summertime”. A fost un film despre viaţă. Cu bune şi rele. Atracţii, boală, moarte, ură, iubire, relaţii de durată, relaţii de o noapte… etc 🙂 . Şi mă întrebam de ce mi-a plăcut aşa de mult. Pentru că de obicei mie îmi place să visez, să încerc să nu mă gândesc la viaţă. Pentru că de multe ori această meditaţie se „soldează” cu… tristeţe. Toată lumea preferă să nu se gândească… la viaţă…. cu atât mai puţin la moarte; chiar şi eu. Dar toţi murim. 

full moon rising above the lake

Da, totuşi cu toţii murim. Nu vreau să devin psiho-depresiv, dar… moartea e o realitate. Şi cu cât ne chinuim mai mult să o ignorăm, cu atât mai mult va ieşi din sfera „normalului”, din sfera aceea pe care şi-o creează fiecare pentru a suporta viaţa, acel glob magic în care se găsesc adevărurile create sau născute ale fiecărui om în parte. Fiecare are o realitate a lui, un mod de a privi lucrurile, un mod de a privi viaţa şi implicit moartea. 

Eu sunt îngrozit de moarte şi de apropierea ei. Şi cred că marea majoritate a oamenilor, la fel. Pentru că după moarte nu se ştie sigur ce va urma, sau nu va urma nimic. Îşi poate imagina cineva „NIMIC” în adevăratul sens? Eu nu.  

Şi acest film… nu ştiu. Te face să priveşti moartea altfel. Să o incluzi în sfera normalului tău, poate doar pentru o secundă. Dar odată ce ai făcut lucrul ăsta îţi dai seama că NU MAI POŢI să priveşti viaţa ignorând moartea. Şi lucrul ăsta cred că e esenţa decuplării din… „the matrix”. Ideal ar fi să fiu conştient tot timpul de realitatea şi normalul morţii. Doar aşa aş putea aprecia fiecare clipă şi fiecare bucurie şi fiecare om din actual, din viaţa cotidiană. Dar problema e că moartea sperie prea tare.

Instinctul omenesc ejectează orice idee despre moarte ca … un fel de instinct de autoapărare. Şi asta duce la multe rele: te calci în picioare la magazinele cu reduceri, omori din gelozie, pui o bombă în numele lui Alah, îţi baţi tatăl pentru că ţi-ai adus aminte că nu te-a trecut pe testament, furi pentru a-ţi impresiona iubita cu un Audi A8… etc etc etc şi toate astea pentru că speri că nu vei muri niciodată. Că ACUM faci ceva ce te va face fericit. Că ACUM este clipa şi trebuie să profiţi de ea. Să fii fericit. ACUM. Pentru că va veni moartea şi nu vei mai putea.

Dar dacă accept „NIMICUL”??? Dacă voi avea în minte că acel nimic va ajunge la mine într-o zi? Şi îmi voi developa viaţa ca pe un film vechi. Şi îl voi proiecta şi… dacă la sfârşitul filmului va exista măcar un om să mă ţină de mâna tremurândă… când voi spune „îmi pare rău pentru Aceste lucruri”… şi „sunt fericit pentru aceste lucruri”, dacă acel om se va uita împreună cu mine la acest film… şi îmi va simţi sufletul, şi chiar dacă va fi un film prost, el va aplauda, atunci abia voi putea spune că sunt un om fericit.

Omului îi e imposibil să se imagineze singur. Există o fobie de singurătate. Şi nu ar trebui. Ar trebui să ne iubim pe noi cu adevărat… pentru că ne iubim fals… şi apoi să trecem la ceilalţi. Apoi nimănui nu îi va fi frică de singurătate. Pentru că fie şi singuri… când va veni Nimicul şi vom derula Filmul, conştiinţa va fi aceea ce ne va ţine de mână, acel EU împăcat cu sine şi în armonie cu omul care o posedă.

Voi primi NIMICUL cu braţele deschise. Până atunci însă … eu … mă condamn pe viaţă la a încerca să nu ignor normalitatea Nimicului. 

De ce îmi pasă mai mult de cum trăiesc decât de cum voi muri?

De ce îmi pasă mai mult de o singură persoană (eu) mai mult decât de oricare din cei peste 6 miliarde jumate de oameni de pe pământ?

De ce , de ce , de ce? 

FINALY: De ce nu pot ieşi la iarbă verde noaptea cu … să zicem 10 oameni dragi… pe care să îi iubesc, să fie lună plină, să fim extaziaţi de noi, de natură, să facem baie goi şi luna plină să se oglindească pe … nimic?

Articolul precedentCum se impiedica virusarea calculatorului?
Articolul următorCraciun Fericit!
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

21 COMENTARII

  1. Nu cumva filmul se chema altfel decat „In the summertime”? Nu de alta, dar parca e prea mult pesimism, prea multa moarte si prea multa trimitere la Nimicul primordial pentru o comedie, fie ea si romantica (fie ea si nu tocmai comedie!), fie ea si difuzata pe HBO Comedy?

    Nu cumva ea, asa-zisa comedie, avea in titlu ceva cu Love!, cu Valour! si cu Compassion! Nu cumva?

    Si nu care cumva incercam noi mai mereu sa abordam lumea asta si viata de la coada la cap?! Hm?! :-))) Adica mai intai visam la iesirea la iarba verde, pe luna plina, noaptea, goi, cu prietenii, conturam in minte foarte clar acest tablou (cu adevarat minunat, ce-i drept!!!), dupa care incercam sa il animam, sa gasim adica prietenii, acei oameni potriviti cu care sa „evadam” fericiti in „visul” nostru, in fantezia noastra?

    Nu stiu de ce, dar am convingerea ca, de n-ar fi fost teama si vulnerabilitatea in fata singuratatii si in fata mortii, articolul de mai sus nu s-ar fi nascut, nu s-ar fi scris. Lucru care, in sine, nu este neaparat rau. Insusi autorul lui marturiseste ca prefera sa nu se chestioneze prea des asupra vietii, de spaima ca acest demers este unul generator de tristete.

    Eu as indrazni sa afirm insa contrariul: daca un film (comedie sau drama, putin conteaza asta!) este in masura sa genereze atat de multe intrebari si nelinisti (constructive, sper!!!), atunci o interogare mai frecventa a sinelui de ce nu ar putea-o face, inca mai eficient decat atat?

    Probabil ca cei…10 oameni cu care ti-ai dori sa animi tabloul despre care faci vorbire exista, risipiti pe lumea asta, undeva. Doar ca „istoria” asta ar trebui, repet, sa fie scrisa de la cap la coada: „tabloul” exista – exista si iarba verde, si luna plina, si noaptea (iar pentru existenta lor e responsabil Altcineva, ma feresc sa ii spun in vreun fel anume, caci razbate din randurile tale adesea sentimentul de revolta care te anima impotriva Celui posibil raspunzator de a fi creat toate astea). Sa ne rezumam, prin urmare, la a spune ca „tabloul” exista si va exista, cu voia sau fara voia noastra, si acum si peste 1 000 de ani de acum incolo…Ceea ce iti ramane de facut pe parcursul acestei scurte calatorii intru intampinarea Nimicului este sa „locuiesti” tabloul cu cei pe care sa ii poti numi cu indreptatire „prieteni”…Iar acest demers presupune un efort (un efort care sa vina mai intai de toate din partea ta!), caci daca tabloul ne-a fost dat in dar, si oamenii ne sunt dati cumva tot in dar, doar ca unii se potrivesc mai bine in „tabloul” nostru, altii – mai putin bine.

    E firesc, as spune, sa iti pese mai mult de felul in care traiesti decat de felul in care vei muri! Cu conditia sa iti chiar pese, sa iti pese cu adevarat! Iar acest „cu adevarat” presupune un minimum efort (asta daca admitem fiecare dintre noi ca nimic din ceea ce este cu adevarat valoros si durabil nu se poate infaptui fara un oaresce efort din partea noastra!) Caci efort presupune si rabdarea de a-ti acorda indeajuns de mult timp incat sa treci cu o anume persoana prin anotimpuri succesive, incat sa ajungi sa o cunosti si sa o valorizezi atat de mult incat sa ti se faca dor de felul in care…isi leaga sireturile sau spala vasele, bunaoara…Nu?

    E la fel de firesc si de in firea lucrurilor, as spune, sa te preocupe mai intai persoana ta si mai apoi restul celor care traiesc pe pamant. Asta pentru ca, vrei – nu vrei, cu tine insuti petreci, prin forta imprejurarilor, cea mai mare parte a timpului pamantesc ce ne-a fost harazit…in trupul tau de carne, care simte si „atracţii si boală si ură si iubire si relaţii de durată si relaţii de o noapte” (aici nu am facut decat sa te citez!), iti este captiv sufletul si, iti place sau nu, pana la Marea Intalnire Inevitabila cu Nimicul, cele doua entitati trebuie sa convietuiasca cat mai pasnic cu putinta…asta spre binele tau…iar aceasta pace intre tine – cel de carne si tine – cel de spirit se reflecta in afara, in „intalnirile” de carne sau de spirit pe care le ai cu ceilalti muritori.

    Ti-ai acordat suficient timp pentru a te iubi temeinic, in deplina cunostinta de cauza? Le-ai acordat celorlalti suficient timp pentru a-i iubi temeinic si in deplina cunostinta de cauza? Daca da, atunci cred ca esti la cativa pasi distanta de momentul „evadarii” sub clar de luna! Daca nu, atunci poate e momentul sa „abandonezi” pentru o vreme tabloul si sa pleci in cautarea oamenilor…si a ta insuti…asta pana cand nu trece vara (apropo de „summertime”), lasand locul toamnei, cu alei din ce in ce mai pustii…

    Caci de murit, murim cu totii…Insa pana cand luna plina sa se oglindeasca pe trupul nostru si pe trupurile celor pe care ii iubim, mai avem mult si multe de trait, mult si multe de inteles, mult si multe de cladit, mult si multe de iubit…si nu numai „in the summertime”…

    un cinefil XXL.

  2. Nu. Se numeste „In the Summertime” sigur. Traducerea „desteapta” de pe HBO: „O vara cu prietenii”.
    Sunt de parere ca nu trebuie sa cauti Acei oameni… ei pur si simplu exista. Dar pentru ca iubirea de orice fel e o forma de egoism inhibat, prefer sa nu fac nici un efort pentru a demonstra cuiva ceva, cu atat mai putin mie, ceva ce deja simt. Sentimentele nu au nimic in comun cu logica, motivarea sau datoria. Ma multumesc sa simt. E mai simplu, mai sincer si mai putin complicat.
    Nu am simtit niciodata refuzul fata de alte adevaruri, alte vieti. Daca arat asta uneori, o fac din plictiseala…

  3. Nu se numeste „Love! Valour! Compassion!”?! Sigur, sigur?

    Cat despre titlul tradus in romana, el este, intr-adevar, „O vara cu prietenii”…

    P.S.: Intr-o alta ordine de idei, mi se pare ca a manifesta ocazional refuzul fata de alte adevaruri si alte vieti pe motiv de plictiseala (si doar de plictiseala!) este o indeletnicire compatibila mai degraba cu o „drama queen”…:-)

    Si atunci, in aceasta lumina, zbuciumul si dramatismul finalului pentru care ai optat: (citez)

    „De ce îmi pasă mai mult de cum trăiesc decât de cum voi muri?

    De ce îmi pasă mai mult de o singură persoană (eu) mai mult decât de oricare din cei peste 6 miliarde jumate de oameni de pe pământ?

    De ce , de ce , de ce?

    FINALY: De ce nu pot ieşi la iarbă verde noaptea cu … să zicem 10 oameni dragi… pe care să îi iubesc, să fie lună plină, să fim extaziaţi de noi, de natură, să facem baie goi şi luna plină să se oglindească pe … nimic?”

    devine doar un simplu, sincer si, desigur, putin complicat exercitiu de retorica…Si atat.

    Si atunci: daca nu trebuie sa ii cauti (si sa faci efortul de a-i pastra in viata ta) pe acei oameni, pentru ca ei pur si simplu exista (si pentru ca sentimentele nu implica niciun efort, fiindca ele nu au nimic in comun cu logica, motivarea sau datoria), de ce nu poti iesi la iarba verde noaptea cu zece oameni dragi?!

    cinefilul XXL.

  4. Pentru ca e frig afara …
    Pentru ca e sub 10… 🙂
    Pentru ca ne e rusine cu goliciunea noastra…
    Pentru ca ne e frica de apa in care ar trebui sa intram…
    Pentru ca luna inca nu straluceste atat de tare incat sa se oglindeasca in… nimic.

  5. Dacă nimicul ar fi ceva (şi nu nimic) atunci sigur ar apărea imediat şi primii specialişti în nimic, care să spună ceva despre el. Aşa însă, nu e nimic de spus despre nimic. Sau, cel puţin, nu se poate vorbi despre nimic chiar fără niciun fel de menajamente…

    Nimicul vorbeşte în noi neîncetat. Uneori îl auzim, alteori nu. Îl auzim doar atunci când nu suntem prea grăbiţi sau prea ocupaţi, sau atunci când mintea ne e goală de griji şi proiecte de viitor.

    Arareori reuşim să şi simţim nimicul, dincolo de vorbele sale nedeslujite care ne copleşesc existenţa. Nimicul ni se deschide atunci precum o carte care se cere citită, trăgându-te de mânecă ca să o vezi, să o iei de pe raft, să o săruţi cu buzele degetelor şi să o tăvăleşti în aşternutul vieţii tale, nebun de pasiune pentru nimicul ascuns între paginile sale. Sufocat de rândurile care parcă nu se mai sfârşesc şi sătul de literele goale, întinse fără jenă pe cearşaful alb al fiecărei pagini, adormi într-un târziu, sfârşit şi singur, mângâiat doar de osteneala unei nopţi împlinite de sens.

    Paradoxal, cea mai bună companie e cea a oamenilor care te fac să te regăseşti pe tine însuţi aşa cum nu te cunoscuseşi niciodată până atunci. Spun „paradoxal” pentru că e oarecum ciudat ca singurătatea cuiva să se împlinească total numai alături de cineva anume, menit să dea mâna nimicului din tine şi să-l ajute să iasă, într-un fel sau altul, la iveală, luând de pildă forma unei întrebări, a unei îmbrăţişări nerosite sau a sufletului câte unei poveşti rătăcite la ceas de seară.

    Un film e cu atât mai bun cu cât suma imaginilor sale tinde să se apropie mai mult de acel Zero Absolut al spectatorului. Unele filme au darul rar de a te face să vezi, în fiecare secvenţă, altceva decât acea secvenţă pare să spună. Imaginea devine nu un standard, nu un ideal ci un simbol. Simbolurile sunt legătura noastră cu nimicul. Un film care spune cu adevărat ceva e acela care, dincolo de firul poveştii ecranizate şi dincolo de mijloacele folosite pentru redarea ei, transportă spectatorul nu pe ecran ci dincolo de el, acolo unde din fiecare lucru rămâne doar… nimicul pe care acesta îl ascunde şi din care s-a născut.

    Secretul oricărei imagini stă în puterea sa de seducţie. Într-o lume în care realitatea a devenit monedă de schimb şi idol de prim rang, oamenilor le place să creadă că imaginea unui lucru e a lucrului respectiv. Nimic mai fals însă. Orice imagine sălăşluieşte, înainte de toate, în ochiul privitorului. De aceea, nimic nu e mai seducător decât a culege imagini. Puterea şi atracţia realităţii stă în faptul că realitatea e un mit, un simbol, un soi de „reprezentare” (dacă se poate spune aşa) a nimicului care o locuieşte.

    Nimic mai iluzoriu – nu ireal, ci iluzoriu! – decât realitatea. Iluzia numită „realitate” ne atrage pentru că ne dă ocazia să participăm activ la crearea ei, în acelaşi fel în care fotograful e prezent în fotografia pe care o face cu atât mai mult cu cât el nu se regăseşte, ca imagine, în aceasta. Deşi nu îl reprezintă, ochiul şi privirea sa „locuiesc” fotografia respectivă încă dinainte ca ea să se fi născut. Chiar un autoportret are, în inima sa, locul gol al creatorului său. Mâna invizibilă a regizorului vine să imite mâna destinului. Ne place să credem în imagini (şi să definim realitatea cu ajutorul lor) numai pentru că asta ne face să apărem în postura de creatori ai realităţii. Nimicului din noi i se dă, prin puterea de seducţie a imaginii, o şansă de a ieşi la lumină.

    Un singur lucru nu putem face – să câştigăm nimicul de partea noastră, dar asta numai pentru că el ne stăpâneşte deja. De nimic nu putem fi liberi, şi asta ne face să nu ni-l dorim nicicând aproape. Însă din când în când, în taină, nemângâierea lui ne cuprinde fiinţa pe de-a-ntregul, ca o amintire a faptului că trăim. Ar fi bine, poate, să nu avem nevoie de amintiri. Dar asta ar însemna să trăim clipă de clipă aşa după cum ne dictează nimicul din noi, arzând mereu până la capăt pentru a putea renaşte apoi din nimic. Dacă asta nu ar fi prea mult…

    8)

  6. Draga prietene ascuns in spatele „retelei”,

    Am citit randurile scrise de tine. Nu o data, ci de mai multe ori… Si, intamplator sau nu, primul gand care mi-a trecut prin minte, si asta pe fondul unui zambet tandru (pe care, din suflet, ti-l adresez!) a fost legat de cateva cuvinte pe care le-am citit candva, mai demult, intr-o carte al carei titlu acum nu mi-l mai amintesc: „Cine nu este capabil de o filozofie, macar sa aiba o religie” Si duiosia zambetului a fost cu atat mai mare cu cat, aproape instantaneu, Nimicul din mine mi-a dat ghes sa ma joc un pic cu vorbele si sa „construiesc” reversul acestei afirmatii, revers care, as spune, ni se potriveste si tie, si mie, si altora ca noi, manusa: „Cine nu poate sa imbratiseze – cu sensul de „sa se indentifice” – cu o religie, macar sa aiba o filozofie”. (In paranteza fie spus, desi nu stiu in ce masura asta este extrem de relevant, afirmatia originala ii apartine lui Noica si a fost preluata se pare de la Hegel).

    Eu cred ca fiecare dintre noi suntem, in masura mai mare sau mai mica, dupa interes si putinta, atat teoreticieni cat si…”practicieni” ai Nimicului. Si, din perspectiva aceasta, chiar asta si facem, fiecare dintre noi: dam ascultare Nimicului din noi, ardem pana la capat, pentru ca, mai apoi, sa renastem din acelasi Nimic.

    Spui ca orice imagine salasluieste, mai intai, in ochiul privitorului. Nimic mai adevarat! Pe vremea cand eram ceva mai tanar (eu, fragmentul din Nimic care iti scrie aceste randuri) nu aveam trufia de acum si atunci, pentru ca (inca) nu ma simteam in stare sa „nasc” o filozofie, imbratisasem o religie…Simt nevoia sa accentuez un pic caracterul auto-ironic al confesiunii de mai sus, asta pentru ca, pe masura ce (imi) trece Timpul, am inceput sa realizez din ce in ce mai acut faptul ca, in spatele oricarui progres, se iteste, zambindu-ne oleaca cinic, regresul…

    Iar in acea religie, pe care mai fiecare dintre noi o primim mostenire, se zice ca frumusetea sta in ochiul privitorului, iar nu in „andrisantul” privirii sale. Si se mai zice ca daca ochiul nostru este acoperit de intuneric, atunci, Doamne!, cat de mare poate fi intunericul dinlauntrul nostru!

    Spui ca doar la un lucru nu putem aspira: acela de a castiga nimicul de partea noastra, pentru ca el, Nimicul, ne stapaneste deja.

    Dar mai spui, cu mare pricepere, ca un abil creator si manuitor de paradoxuri ca „arareori reuşim să şi simţim nimicul, dincolo de vorbele sale nedeslusite care ne copleşesc existenţa. Nimicul ni se deschide atunci precum o carte care se cere citită, trăgându-te de mânecă ca să o vezi, să o iei de pe raft, să o săruţi cu buzele degetelor şi să o tăvăleşti în aşternutul vieţii tale, nebun de pasiune pentru nimicul ascuns între paginile sale. Sufocat de rândurile care parcă nu se mai sfârşesc şi sătul de literele goale, întinse fără jenă pe cearşaful alb al fiecărei pagini, adormi într-un târziu, sfârşit şi singur, mângâiat doar de osteneala unei nopţi împlinite de sens”.

    Intrevad cu voluptate in aceste randuri o uluitor de izbandita si rafinata dovada de…”auto-erotism”. Cuvantul poate suna un pic inadecvat contextului, doar ca, intr-o oarecare masura, despre asta e vorba: ce alta dovada mai mare de rafinament erotic (si intelectual) decat aceea a unei descrieri izbutite a scenei de dragoste a unui om cu sine insusi, chiar daca sinele este intrupat, in cazul de fata, de Nimicul din el?!Ce alta „gradare” mai izbutita in drumul catre climax decat trecerea subtila de la trasul de maneca la sarutul cu varfurile degetelor, urmat de tavalirea in asternutul vietii si de inclestarea sufocata de nebunia pasiunii pana la adormirea – epuizata si solitara – ostenita si abandonata atingerii / mangaierii unei nopti implinite de sens?

    Da, Nimicul vorbeste in noi neincetat! Si asta pentru ca (mie asa imi pare!) Nimicul e in noi si in afara noastra, la fel cum Frumusetea e in noi si in afara noastra, Lumina e in noi si in afara noastra, Iubirea si Adevarul sunt in noi si in afara noastra…si tot asa…toate marile „concepte” de care suntem pre -ocupati (si preocupati) sunt in noi si in afara noastra. Si cand spun asta ma gandesc explicit la faptul ca sinele de carne nu face decat sa de-limiteze vremelnic, intr-un spatiu material prin conventie numit „trup”, o parte (mai mare sau mai mica) din Nimic (si, implicit, din Frumusete, din Lumina, din Adevar, din….)

    Si atunci una dintre marile izbanzi aducatoare de „implinire de sens” este tocmai aceasta intalnire rafinat – erotica a Nimicului mic cu Nimicul cel Mare, intr-o Noapte de Pasiune Nebuna (cum este cea descrisa de tine in randurile de mai sus) care, in chip paradoxal, se poate chema (sau de-fini) ca fiind Viata insasi. Iar din aceasta perspectiva cineva-ul anume, „menit să dea mâna nimicului din tine şi să-l ajute să iasă, într-un fel sau altul, la iveală, luând de pildă forma unei întrebări, a unei îmbrăţişări nerostite sau a sufletului câte unei poveşti rătăcite la ceas de seară” nu poate fi decat un Nimic – pereche sau extra-corporalizarea (daca vrei!) a unei parti din Nimicul din tine (ceea ce tot un Nimic -geaman s-ar putea chema!).

    Si uite-asa, pentru ca acum cand iti vorbesc ma simt nedemn de a imbratisa (sau de a ma lasa imbratisat!) de o religie, ca sa nu simt ca stau tocmai degeaba (sic!), am „nascut” o filozofie….:-)….si m-am erijat in mod deliberat intr-un vajnic reprezentant al celor care, pentru ca nu sunt specialisti in nimic altceva, au ajuns sa fie specialisti in Nimic…:-)

    A bon entendeur, salut!
    cinefilul XXL.

  7. Se spune un credincios adevarat nu isi impartaseste niciodata credinta decat daca ea duce la martiriu. Fac o paralela si as spune ca cel mai bun filozof este acela care nu isi impartaeste ideile. Ambii , odata cu extrovertirea ideilor religioase sau filozofice, devin un fel de etichete: „filozof” si „credincios”. Pentru ce are nevoie un filozof de rostirea cu voce tare a ideii lui, daca nu pentru cautarea de adepti, de discipoli… de oameni care sa recunoasca (sau nu) calitatea vorbelor/ideilor/credintei sale?
    La fel e si cu sentimentele… nu trebuiesc exprimate… nu trebuiesc explicate… si nu sunt datorate… pentru ca nu e nevoie de nimeni si de nimic sa confirme ceva existent… sa isi exprime multumirea fata de ele, sau sa se simta indatorat de ele… Sentimentele sunt singurul Nimic adevarat din lumea asta.

  8. Ahhh, Cinefilul Foarte Mare m-a surprins – ce-i drept, nu fără ajutorul meu direct 🙂 – într-o ipostază destul de delicată, faţă în faţă cu mine însumi la „una mică”. Însă doar pentru un mic „quickie” exhibiţionistic nu e cazul totuşi să mă ruşinez – dimpotrivă, poate ar trebui să mă mai produc un pic şi pe tema relaţiei diintre filozofie, religie şi sexualitate, că doar nu mă costă nimic – din păcate, prostituţie autoerotică nu există, că dacă ar exista nu s-ar mai prostitua nimeni. Deocamdată însă subiectul ăsta poate să mai aştepte.

    Orice relaţie sexuală are o foarte serioasă componentă autoerotică, în sensul că fiecare îşi doreşte să facă sex cu cineva care corespunde cât mai bine aşteptărilor sale, deci cu cel care, înainte de a-ţi ajunge în pat, îţi locuieşte în cap. Deci premiza oricărei relaţii „hetero-erotice” (cu o altă persoană, vreau să zic, ca să nu existe confuzii de orientare 😉 ) este autoerotismul. De ce însă realitatea bate filmul, şi de sexul cu altul e mai bun decât cel cu tine însuţi, e o întrebare cu care merită să ţi-o pui… 😆 . Iar răspunsul meu este că deşi aşteptările nu pot fi niciodată împlinite, ele pot fi totuşi depăşite. Autoerotismul înseamnă căutatea altuia în tine însuţi, ceea ce e o resursă inepuizabilă, cu o finalitate practic impracticabilă, deşi nu complet nepractică în anumite situaţii…

    O relaţie sexuală între doi oameni e cu atât mai reuşită cu cât genul acesta de aşteptări, aflate în mintea fiecăruia înainte de prima întâlnire, sunt mai bine… ocultate sau depăşite. Dacă fiecare ar ţine morţiş ca partenerul lui să corespundă viziunii sale (autoerotice, adică conforme cu propria imaginaţie) atunci sexul şi-ar pierde complet atracţia şi misterul. Nimicului nu i se poate cere să fie ceva.

    Relaţia cu cărţile nu ţine de autosatisfacţie decât în măsura în care la mijloc nu există seducţie. Dacă o carte te seduce, adică reuşeşte să te atragă dincolo de lmita intereselor tale de până atunci, atunci nu mai e vorba de autosatisfacere. Iubirea de înţelepciune (filozofia) are mult de-a face cu iubirea adevărată a cărţilor care te schimbă. Poate ar fi fost mai nimerit să spun că o carte care te trage de mânecă o face pentru a te atrage fie şi pentru o noapte în patul ei, aflat undeva departe de locul în care îţi duci viaţa zilnic, chiar într-o veche cameră de motel plătită cu ora.

    Dar gata cu exhibiţionismul, că la noapte am un rendez-vous. Între coperţile visului…

    8)

  9. Dragul meu Grid,

    Am intarziat un pic in a avea o reactie la randurile tale din doua motive: unul este acela de a-ti oferi ragazul sa revii cu dizertatia intrucatva fagaduita legata de relatia dintre religie, filozofie si sexualitate, iar celalalt motiv, mai egoist de aceasta data, este legat de faptul ca, in asteptare, cum se intampla adesea in astfel de stari in care cautam negasirea, am aflat linistea necesara pentru a plonja adanc in mine, unde m-am intalnit cu propriile asteptari si fagaduinte neimplinite. In asteptare fiind, spun, am cazut asadar pe ganduri si m-a coplesit brusc teama ca, din nechibzuinta ori doar din trufie, cedam prea adesea imboldului (cam narcisiac, ce-i drept!) de a scrie / vorbi prea mult (chiar si despre nimic si despre Nimic) si de a trai prea putin.

    Cei mai pragmatici dintre noi vor zambi si vor rasufla usurati, convinsi, fireste!, ca, in sfarsit, mi s-a revelat adevarul! Cei mai idealisti dintre noi vor riposta, oferind drept argument, deopotriva firesc, faptul ca si scrisul si vorbitul fac parte integranta din economia “povestii” care se cheama viata.

    O prima reactie vehementa la lectura acestor randuri ar putea veni din partea pre-opinentului nostru de pe aceasta pagina (La naiba, FireMan! 🙂 ), care, judecand dupa ultima lui luare de pozitie “scrisa”, pare a transa problema in maniera lui Alexandru Macedon. Asa ca, daca citesc printre randuri, mesajul transmis ar putea fi urmatorul: “daca taceam (cu totii!), filozofi ramaneam!” Si cand spun “cu totii” ma gandesc si la cei “filozofi” si la cei “religiosi” dintre noi. Doar ca, daca am fi facut asta, de la inceputurile lumii si pana in zilele noastre, istoria ar fi fost probabil o superba si lunga poveste a unei adanci si (intelepte!) taceri.

    Sa abandonam insa, macar pentru o vreme, simularea linistii (uite, apropo de rafinamente si delicii erotice – oare pana si linistea o fi putand fi simulata in vreun fel?) si sa ne intoarcem la cuvinte…Si nu, nu pentru ca suntem tentati sa vorbim despre ceea ce nu putem infaptui (asta ca o riposta la reactia unor posibili rautaciosi!), ci pentru a detalia un pic pe marginea celor scrise de tine. Filozof cum esti (si spun asta cu tandra admiratie!) te-ai dovedit atat de generos incat ai ingaduit pana si sa ne-o “punem” cu aceeasi intrebare! 🙂 Ei bine, da!, marturisesc: “mi-am pus-o” cu intrebarea cu care tu, la randu-ti, “ti-ai pus-o” si constatarea mea e urmatoarea: departe de a fi “consumata” erotic, ea, intrebarea, e inca disponibila pentru a “si-o pune” pe mai departe si cu alti doritori interesati de acest gen de “delicii”.

    Si, ca urmare a acestei “picante” experiente, constatarea mea e urmatoarea: e destul adevar in ceea ce spui referitor la asteptarile implinite, doar ca si situarea sub asteptari si situarea deasupra asteptarilor sunt procese care, as spune, isi au originea tot inauntrul nostru, iar nu inafara noastra. Si, ca sa exprim mai bine ce vreau sa zic, voi spune ca am sentimentul ca “reusita” sau “nereusita” (apropo de ceea ce scrii tu in cele de mai sus!) tin, totusi, mai mult, de “ocultare” decat de “depasire”, tin de starea de “vrajire” sau de “dezvrajire”, ambele fiind taine pe care el, creierul nostru, ni le “sopteste” la ureche (pentru ca, zic eu, sursa primara a “misterului” sta, inainte de a sta in descoperirea celuilalt, in noi insine. Intelegi ce vreau sa spun?) Noi il “vrajim” pe celalalt (in sensul in care ii oferim in dar prezumtia de “magie”), dupa care tot noi, intr-un demers inexplicabil, il “dezvrajim” (ii retragem adica prezumtia de “magie”). Si de cele mai multe ori, chiar si atunci cand ne inchipuim ca facem dragoste cu celalalt, noi facem, in fapt, dragoste cu noi insine (sau, in cel mai bun caz!, cu reprezentarea noastra despre celalalt), inselandu-l si inselandu-ne deopotriva, atribuindu-i sau privandu-l, dupa caz, (de) insusiri pe care, inainte de a ne acorda ragazul intelept de a le descoperi la celalalt, le “iscam” pe cerul imaginatiei noastre, ca o reactie la propriile noastre asteptari. Il “vrajim” adica si il “dezvrajim” pe celalalt, in chip capricios si inconstient, dupa bunul nostru plac. Si asta facem si cu oamenii, si cu cartile, si cu intrebarile, si cu raspunsurile…

    Asta ca reactie la ceea ce spuneai tu legat de raportarea la carte, la antiteza dintre “autosatisfactie” si “seductie”. Functioneaza si aici destul de bine teoria “vrajirii” si a “dezvrajirii”, in sensul in care ea, cartea, poate ascunde intre copertile ei o doza imensa de mister (si implicit de seductie!), doar ca daca cititorul ei nu ii acorda si nu ii creeaza in sinele sau toate “premizele necesare seductiei”, nefiind (poate) indeajuns de pregatit pentru a o recepta in toata splendoarea ei, tot degeaba este! Incearca, spre exemplu, sa privesti acum, cu o privire “dez-vrajita” ceea ce priveai in urma cu, sa zicem, zece ani, cu o privire “vrajita”? Ce vezi?

    Da, ai mare dreptate! Noroc ca prostitutie auto-erotica nu exista! Pentru ca tradare auto-erotica (adica aproape acelasi lucru, doar ca fara sa implice neaparat “complicatii” pecuniare!) exista din plin. Il inselam adesea pe celalalt cu noi insine si ne inselam pe noi insine cu celalalt! Aceasta si este cred ratiunea pentru care ajungem in ipostaza de a simula…”placerea intalnirii”. Pentru ca ea, intalnirea, e destul de rar o intalnire (cu celalalt sau cu noi insine!), fiind in schimb, destul de frecvent, o despartire (de celalalt sau de noi insine!) Iar din aceasta perspectiva ceea ce spui referitor la autoerotism, ca este “căutarea altuia în tine însuţi, ceea ce e o resursă inepuizabilă, cu o finalitate practic impracticabilă, deşi nu complet nepractică în anumite situaţii” ar putea veni ca o solutie, ca un raspuns salvator fata de multe dintre dilemele noastre existentiale.

    Si mai spui, foarte inspirat de altfel, ca seductia este nimic altceva decat o tentativa reusita de a-l atrage pe celalalt “dincolo de limita intereselor sale de până atunci”. Eu as completa doar ca, in opinia mea, nu e vorba de atragerea dincolo de limita (pentru ca am sentimentul ca dincolo de limita sinelui nostru nu se afla nimic altceva decat, poate, punctul de proximitate cu celalalt, adica o alta limita, dar de asta-data nu o limita a propriului sine, ci o limita a “sinelui” celuilalt). Tu vorbesti, asadar, despre o cadere in afara, in sinele celuilalt, care se poate chema, e adevarat, iubire, dar care, tocmai prin abandonarea completa a propriului sine este, in fapt, un gest de imensa tradare. Si eu cred ca pe oricine si orice putem trada definitiv si pentru totdeauna, doar pe noi insine nu, asa ca genul acesta de cadere in sinele celuilalt se va finaliza, la capatul “dez-vrajirii”, cu o re-cadere, inca mai dureroasa, in sinele propriu ( fiind cu atat mai dureroasa cu cat, pana si acolo, in sinele propriu, vom gasi, ca urmare a “abandonului” in favoarea celuilalt, un teren daca nu ranit, atunci macar devenit complet strain!) Asa ca as prefera de o mie de ori caderii dincolo de limita propriului sine un demers de “extindere” a limitelor proprii, adica de descoperire si de re-definire inauntrul sine-lui meu a propriilor limite, proces “catalizat”, fireste, de prezenta in viata mea a sinelui celuilalt, dar pe care nu il asimilez unei parasiri a sinelui, ci il asimilez unui dulce abandon al sinelui meu in bratele (mult mai largi, mai incapatoare, mai deschise) ale sinelui celuilalt.

    Pentru ca, vezi tu, dragul meu, pana si tu admiti la final realitatea (posibilei) re-intoarceri la tine dupa o noapte (fie si numai dupa o noapte!) petrecuta “în patul ei, aflat undeva departe de locul în care îţi duci viaţa zilnic, chiar într-o veche cameră de motel plătită cu ora”. Ca e posibil sa te intorci de acolo complet schimbat pentru totdeauna, ei bine, asta este o alta poveste, cu atat mai misterioasa cu cat schimbarea este mai semnificativa si mai durabila! Insa, indiferent de care ar fi felul schimbarii, ea se repercuta tot asupra sinelui tau (care, la origini, a si “iscat-o”, a si generat-o, ca expresie a unei nevoi de schimbare) si, privit din aceasta perspectiva, tot sinele tau este realitatea ultima care iti este accesibila si la care esti, finalmente, “redus” (de aceea, de altfel, consimt entuziast la faptul ca e bine ca “limita intereselor” sinelui nostru sa fie una cat mai vasta cu putinta!)

    P.S.: Astept in continuare dizertatia promisa despre relatia (incestuoasa ?) dintre religie, filozofie si sexualitate, timp in care imi acord, la randul meu, sansa unui rendez – vous intre copertile visului…

  10. Filozofia este o religie, în măsura în care religia reprezintă nevoia permanentă de înţelepciune.

    Religia vine înaintea filozofiei, pentru că „iubirea de înţelepciune” care defineşte filozofia nu poate exista fără absenţa (nevoia, sau nimicul) care o determină. Nimeni nu începe să iubească decât în momentul în care intră pe făgaşul lipsurilor sale. Se spune adesea că nevoia te învaţă şi aşa este, însă asta nu se întâmplă niciodată în felul în care ne aşteptăm. Nu e nimic de învăţat dintr-o nevoie satisfăcută, împlinită la repezeală, din orgoliu, din hotărâre sau chiar din pasiune – raţiunea şi determinarea, prin felul în care tranşează orice problemă înspre soluţionarea ei, au darul nefast de a ne îndepărta în pemanenţă de spectrul propriilor noastre nevoi.

    La întâlnirea cu nevoia şi nimicul propriei fiinţe se naşte sentimentul că trăieşti pentru prima dată cu adevărat. E o emoţie primară, religioasă. Obişnuim adesea să considerăm raţiunea ca fiind superioară simţirii şi emoţiilor, însă realitatea e că gândirea e în mod crucial dependentă de nivelul nostru emoţional. Tocmai faptul că raţiunea îşi face un crez şi o pasiune din domesticirea emoţiilor dovedeşte că simţirea e înhămată la carul raţiunii şi nu invers. Sentimentele pot fi neglijate şi abuzate, însă atunci când ele ne lasă baltă, raţiunea însăşi intră în colaps şi nu-şi mai poate găsi menirea, virând în mod irevocabil spre nebunie. Iată de ce religia (nu teologia, care este doar o filozofie a religiosului din noi) reprezintă adevărata noastră legătură cu lumea.

    Numai atunci când te simţi împlinit, iubeşti. Şi ne simţim cu adevărat împliniţi doar atunci când ne trezim, dintr-o dată, având sub ochi imaginea neîmplinirii noastre fundamentale, adică atunci când întâlnim nimicul care ne ţine prizonieri şi pe care nu îl putem cunoaşte. Oamenii cred, în general, că iubirea îi împlineşte – şi atunci îi cer iubirii imposibilul. Însă împlinirea nu vine din iubire – dimpotrivă, iubirea e rezultatul împlinirii resimţite la întâlnirea cu nimicul.

    Iubirea nu se naşte niciodată plecând de la satisfacerea unei neîmpliniri, ci din sentimentul împlinirii totale alături de ceea ce ţi-a revelat, fie şi pentru o clipă, nimicul.

    Filozofia este doar oglinda (raţională) a sentimentului religios. O oglindă în care, fără să vrem, ne pierdem prea des, înecându-ne asemeni lui Narcis în propria noastră imagine. Garanţia realităţii unui sentiment, faţă cu imaginea lui raţională (în oglinda minţii, care dublează orice sentiment cu un gând corespondent), vine din confruntarea cu un alt sentiment, care nu-ţi aparţine şi care e, în mod necesar, al altcuiva. Motivul e simplu – nimicul nu apare niciodată în oglindă. (Diavolul este „Rău” doar pentru că are îndrăzneala nemăsurată de a personifica nimicul – pentru că, dacă nu ar avea chip, dracul ar fi o companie pe cât de plăcută, pe atât de necesară, dacă nu chiar vitală. Dar să nu disperăm, diavolul rămâne cu noi 🙂 .)

    Şi atunci, cum rămâne cu sexul? În această privinţă, religia şi filozofia îşi dau mâna, susţinând că e un păcat, ambele promovând supremaţia spiritului în faţa carnalităţii pure. Însă sexul triumfă întotdeauna, bătându-şi parcă joc de concepte şi abstracţiuni, iar păcatul rămâne perfect întemeiat în faptul că pur şi simplu există. Rămâne doar întrebarea, evident fără răspuns, a justificării sale. Părerea mea e că, atâta vreme cât îi vom căuta o justificare, păcatul va fi injustificabil şi, prin urmare, nici nu va dispărea. Dacă ne vom mulţumi cu faptul că există (şi deci că e întemeiat), atunci vom putea gusta din el fără tendinţa de a-l abuza vreodată.

    Pentru că sexul e o limită, el e în mod necesar şi un „păcat” – fiindcă orice limită se cere păzită, cel puţin formal. Sexul e limita fiinţei sau, cu alte cuvinte, e bariera nimicului. Prin sex, ajungi să faci cunoştinţă cu nimicul, ceea ce nu e totuna cu a-l cunoaşte, dar e suficient pentru a te îmbăta de el. Sexul te dă peste cap mai rău decât orice altceva. Tocmai din acest motiv, sexul e confundat adeseori cu puterea, însă puterea nu e decât manifestarea sexului – energia cheltuită pentru trecerea barierei nimicului.

    Mai mult decât atât nu poate spune decât muzica:

  11. Moartea apare ca un accident absurd si trist pe traiectul creativ al vietii. Asa stau lucrurile daca opunem viata mortii la nivel de individ. De aci si drama! “Cata luciditate, atata suferinta”. Luciditatea in sensul de constiinta fiind o calitate a individului. Insa moartea e, paradoxal, benefica, insa in cadrul speciei, facand posibila reiterarea experientului organic in variante inedite. Eros si Thanatos sunt rude apropiate.

    Simplu spus, all other things being equal, in absenta decimarii unei parti din indivizi, datorita congestiei, viata insasi la sistem planetar ar deveni imposibila. Ca realitae biologica, specia nu are constiinta, prin urmare nu sufera. La momentul respectiv, creatorul sigur a fost in criza de inspiratie 🙂 Probabil ca nu a anticipat aparitia filosofiei sau era intr-o dispozitie sadica.

    Desi tehnic moartea e o necesitate, ca solutie completa de design a vietii, ea e o anormalitate. Asta daca intelegem viata ca pe un produs finit, and here-to-stay. Insa, dat fiind imperfectiunile existente, ma tem ca viata e inca un experiment. Asadar, no joy this time 🙂

    Din pacate, constiinta nu poate opera modificari in ordinea profunda a realului, afectivitatea fiind singura modalitate de a accede la pattern-urile originale ale universului. Autentic cunoastem doar prin sensibilitate, inteleasa ca o calitate a structurii nostre emotionale. Asadar, afectiv, fiecare zi din viata noastra ar trebuie traita ca o noutate.

    Si ma intreb care ar fi varsta emotionala a umanitatii?

    Ar trebui sa ma grabesc: “nimicul” din mine ma cheama la un interesant experiment narcisist 🙂

  12. sweet suffering, each one of your names is a betrayal… as there is no knowing beyond what is given to be known.

    so, there is no need to trespass the frontiers of sight – just a fair dose of lucid dreaming will do.

    therefore, welcome aboard Nothingness. fasten your dream belt and enjoy the flight.

    😉

  13. „just a fair dose of lucid dreaming will do”

    Thus…

    „Nebun,
    ca niste limbi de foc eu bratele-mi intind,
    ca sa-ti topesc zapada umerilor goi,

    si ca sa-ti sorb, flamand sa-ti mistui
    puterea, sangele, mandria, primavara, totul.
    In zori cand ziua va aprinde noaptea,
    Cand scrumul noptii o sa piara dus
    de-un vant spre-apus,
    in zori de zi as vrea sa fim si noi
    cenusa,
    noi si – pamantul.”

  14. nebun de curaj şi bolnav de privire
    te mulţumeşti cu puţin crezând că-mi iei tot
    infinitul mă soarbe golind de simţire
    doar lacrima-mi rece din ochiul de mort

    nici nu ştii ritmul pleoapei ce note visează
    să pună pe strune de cer şi pământ
    şi totuşi auzi nemurirea mea trează
    cum bate la poarta nenumitului gând

    mai vino la ora ascunsă în noapte
    când dorm mai adânc în rostiri de cuvânt
    să-mi mângâi urechea cu tainice şoapte
    şi-n suflet să-mi picuri un strop de avânt…

    8)

  15. Dragul nostru Grid,
    Este pentru prima data de cand ne stim cand….nu, nu e bine…parca hotarasem ca nu e bine asa…
    So…
    Dragul nostru Grid,
    Am citit lacom randurile tale despre relatia dintre religie, filozofie si sexualitate. Si, daca ar fi sa discutam in termenii schimbului nostru de mesaje de mai sus, as spune ca asteptarile mele au fost implinite ( in sensul in care am gasit in cautarile tale raspuns la propriile-mi cautari)!

    Intrucat mesajul tau, prin complexitatea sa, a conferit un caracter rotund zbuciumului nostru comun intru cautarea sensului / sensurilor, socotesc randurile tale ca fiind darul tau pentru noi in Ajun de Craciun, motiv pentru care iti multumesc din suflet! Multumesc pentru faptul de a ne fi implinit asteptarile, multumesc pentru ca te-ai priceput (cu rabdare si intelepciune) sa ne dovedesti neostentativ (adica discret si elegant) ca asteptarile pot fi chiar depasite, multumesc, nu in cele din urma, pentru dibacia cu care ai stiut sa imbini rafinamentul unei dizertatii filozofice extrem de izbutite cu emotia discret dozata si abil estompata a momentului in care ai lasat muzica sa vorbeasca in locul cuvintelor…

    De altfel, observ cu placuta surprindere ca intre timp, incitat pesemne de dialogul initiat cu Razvan, ai procedat gradat la trecerea de la filozofie la poezie, “experiment” care ti-a izbutit, de asemenea, de minune!

    Si cum, prins in tumultul cotidianului, nebun – visator si visator – nebun, deopotriva, am pastrat in mine indeajuns graunte de intelepciune si chibzuinta incat sa cred cu tarie ca, daca filozofia se poate discuta, atunci poezia (ca sublimare a Divinului din noi) se simte si atat (tocmai fiindca “there is no knowing beyond what is given to be known”)…ma retrag acum din cadru, iscalind discret,

    un cinefil XXL si atat.

  16. Foarte interesant unde se poate ajunge pornind de la…”nimic”! De fapt, lumea care ne inconjoara nu e decat un sir de incitatii pentru universul nostru launtric, semnificatia realitatii externe depinzand exclusiv de ingredientele vietii noastre mentale.
    Descoper aici o lume aparte, ce trimite dincolo de perceptia cotidiana si grosiera, intr-un tinut fara timp si fara cauza, si care, in lipsa de alt nume, i-as spune „libertate”.
    Grid ~ este de o sensibilitate renascentista, un „elf” ce ne invata trucuri despre absolut si despre magia cuprinsa in cuvinte.

    „we are fresh and we are free
    we are driftwood in the sea
    from the distance we are stars
    like there is a face on Mars

    we are lost and we are one
    we are neighbours to the sun
    slowly drifting out of sight
    travelling at the speed of light”

    Intr-adevar, muzica e ultima treapta inspre tacere…

    🙂

  17. xpawnrip
    pe toti ne ia, eventualy
    Am cautat tratamente peste tot, dar nici un doctor nu mai examineaza bolnavii gay, pentru ca se zvoneste ca e o boala transmisibila.. si le e frica si lor… Nu stiu daca are legatura cu prostia, dar la tine sigur e ciudat , ca manifesti doar o parte din simptome…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here