Acasă Zi de zi Cel din urmă început

Cel din urmă început

352
2

Am simţit în acel moment că ceva îmi lipseşte, ştiam că nu e ceva material dar nu reuşeam să îmi dau seama ce este.

Stăteam lipit de caloriferul cald, cu privirea pierdută în gol, apoi brusc, încep să cercetez camera. Mi se părea că totul e schimbat: tot ce era înainte urât, s-a transformat în ceva mai plăcut.

Privirea mi se fixează din nou undeva în gol şi rămân nemişcat.
Gândurile încep să se adune rapid, în grabă, fără a-mi da de ştire, la fel ca şi fulgii de zăpadă, gând după gând. Dar fulgii uneori se topesc atunci când ajung pe pământ, alteori se adună într-un strat gros, însă în cele din urmă, tot se topesc.

Gândurile mele nu au aceeaşi soartă.Pe fiecare în parte, îl iau cu grijă şi îl pun într-un loc special, împreună cu celelalte, că mai apoi, la timpul potrivit, să îl iau şi să îl transform.
Unele le transform în vise, altele în realitate.

Am venit aici fără prea multă speranţă, am adus cu mine doar tristeţe şi puţin curaj. Amintirea celor dragi rămaşi în urmă se regăsea în mine sub forma unor firicele de durere.

Plecam pentru a nici nu ştiu câta oară. Îmi spuneam în sinea mea câteodată:
– Tot ce mai ştii să faci acum, e să pleci, să pleci la nesfârşit, fără să ştii dacă vreodată ai să ajungi undeva cu adevărat.

Acest gând mi s-a întipărit adânc în minte, era singurul poate, pe care nu reuşeam să îl controlez. Câteodată credeam că nici măcar nu e gândul meu, că cineva, pe furiş, mi l-a strecurat printre celelalte, ajungând acum să mă bântuie.
Cred că.. de fapt simt cum eu, caut ceva…

Totul începe cu o chemare ştearsă, pe care o ignor pe moment, dar care pe zi ce trece, devine mai accentuată. E de natura mea să merg să văd de unde vine şi ce se afla acolo.

Las totul şi plec într-un final, iar când simt că am ajuns acolo, mă opresc şi aştept. Mai devreme sau mai târziu o voi găsi, eu pe ea sau ea pe mine.

Primele dăţi eram ca şi cum m-aş fi trezit într-o încăpere întunecată în care, până să găsesc întrerupătorul, mă loveam de tot ce îmi ieşea în cale, răsturnam şi spărgeam, apoi constatam dezastrul. Acum însă ştiu exact de unde se aprinde lumina.

E bine acum, am tot ce vreau, tot ce am nevoie şi pot obţine mai mult. Doar că nu cred că o să apuc.
O altă chemare începe să se facă auzită, un alt început prinde contur şi ştiu că voi pleca din nou.
Cineva, vreodată, va încerca să mă înlănţuie: mă voi împotrivi, dar sper să pierd bătălia. Voi accepta atunci să rămân, pentru totdeauna.

Până atunci însă, voi fi nevoit să îmi iau rămas bun de nenumărate ori.

2 COMENTARII

  1. Allure , am citit textul de 3 ori pana am facut click-ul in legatura cu ce am discutat noi . Asa iar acum sa ii dau nume este : Perioada de negare . Nu prea pot sa empatizez cu tine in momentul de fata (sincer nu pot simtii nimic trezit fiind de 20 de minute , dormit 5 ore / noapte ) dar cum ti-am spus e o perioada urata rau de tot . Partea buna e ca am trecut peste ( majoritatea de aici ) si nu eu am spus asta 🙂 ci tu !
    Astept sa mai vad articole de la tine .
    PS: My next article is about giving up on your past (face legatura cu starea descrisa aici)

  2. Perioada de negare?Nu.E vorba de faptul ca nu pot sta locului,indiferent de cat de bine imi e.Prima parte o aveam scrisa de dupa momentul in care am ”iesit” in fata prietenilor,mare parte din ei colegi de munca.
    Nu sunt neaparat bantuit de trecut,poate de viitor,pentru ca ma gandesc mai mult la cum o sa fie si mai putin la cum a fost.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here