Acasă Zi de zi Ce e rău și ce e bine?

Ce e rău și ce e bine?

454
24

Din anumite puncte de vedere am o perioadă mai ciudată. E un fel de sentiment de „déjà vu”. Se face că stau în fața unor decizii care sunt conștient că îmi vor schimba viața într-un fel sau altul.

Aproape niciodată nu am fost (din nefericire) foarte rațional când a fost vorba de luatul unei decizii. Mai tot timpul am luat decizii cu sufletul, cu slabiciunile pe care le port în suflet mai bine zis (da, e forțat, dar sper că se înțelege ce vreau să zic).

De exemplu, mutatul la Timișoara a fost una din cele mai proste decizii cu care am fost de acord. Am plâns ca un copil uitându-mă în urmă cum las locurile și oamenii pe care îi iubesm. Drept urmare, vreo doi ani mi-am cam bătut joc de tot ce însemna Timișoara pentru mine. Nu am avut prieteni adevărați (pentru că am refuzat efectiv să mă dedic întru totul cuiva, chstie care e esențială cam în orice fel de relație adevărată, nu, nu din aia feisbuchiană), mi-am bătut joc de unii oameni (dar și de mine), m-am lăsat călcat în picioare de alții și altele.

Într-un final a început să-mi placă dar în mare parte acest lucru se datorează conexiunilor sufletești pe care le am cu oamenii, foarte puțini la număr ce-i drept.

La fel am fost și cu cele câteva prezențe masculine din viața mea. M-am îndrăgostit al dracului de greu (enervat de greu, de fapt) și m-am dezîndrăgpostit la fel de greu. Chestie care, ca orice alt lucru, a avut și plus-uri și minus-uri. Mai multe minus-uri de fapt, dar se spune că nu e bine să implici matematica în chestii din astea.

Mereu mi-aș fi dorit să fiu cum sunt unii… iau o decizie, nu mai revin asupra analizei ei niciodată, îl iau în brațe pe „mie să-mi fie bine” și cu asta basta, viața merge mai departe. Sterg din telefon fiecare mesaj, rup toate pozele, distrug fiecare bilețel, băț de chibrit, petală sau te miri ce am mai primit.

Ei bine, nu am putut să fiu așa niciodată. Aș fi simțit că ucid o parte din ceea ce sunt eu, cu adevărat. Au fost momente, însă, în care am uitat de mine și trăiam prin zâmbetele (smulse și alea cu cleștele) altora. Și nu e bine, e o experiență macabră, mutilantă pe alocuri. E una din acele lucruri care te schimbă definitiv, o umbră care te va urma pentru totdeauna.

Bineînțeles, port amprenta experiențelor trăite care au croit un drum anevoios pe care, vreau-nu vreau, trebuie să merg spre înainte. Însă așa, ca un efect secundar, amalgamul acesta de trăiri observ că îmi influențează puternic capacitatea de a lua diverse decizii. E crunt să intuiești cum va fi. Mai mult decât atât – să știi cum va fi.

Am impresia că cu cât știi mai mult, cu atât te bucuri mai puțin. La ce folosește să știi? De câte ori fiecare din voi și-a spus „been there, done that!” sau mai pe românește „omul din greșeli învață”. Și dacă învață, cu ce îl ajută că învață? Că n-o să mai facă acel lucru considerat ca fiind o greșeală? Dar dacă nu îl va face, de unde va ști cum ar fi fost dacă l-ar fi făcut? Dacă rezultatul ar fi fost totuși diferit? Noah, aci îi dilema.

În același timp, e foarte adevărat și faptul că dacă nu riști, nu câștigi. Dar dacă nici aceasta nu e mâna ta norocoasă? Ok, te ridici așa cum fac eu când cad cu rolele. Dar… de câte ori te poți ridica? Sau dacă vine un moment în viață în care nu mai vrei să te ridici sau nu mai vrei să cazi?

În acest context, cunoașterea nu are niciun sens. Sau are?

La voi cum e cu luatul unei decizii cât de cât importante? Învârtiți problema pe toate părțile, faceți o listă cu buline albe și negre sau pur și șimplu vă lăsați mânați de primul impuls? Și oare… ce determină acest tip de comportament?

24 COMENTARII

  1. Pe undeva trebuie să găseşti „Goldfish Memory”, un film nu foarte solicitant dar ok, care îţi va da idei despre învârtitul în cerc. Nu e chiar cerc, e o spirală.
    Eu sunt un deciziofob. Amân momentul, aştept poate ia celălat decizia, conştient fiind că nu există alegere ideală. Dar odată trecută graniţa nu mai revin, nu mai analizez, retrovizoarea nu e oglinda mea preferată. Mă dedic noii situaţii.

  2. Eu de obicei ma gandesc inainte de a lua o decizie importanta , insa de mult ori nu aleg doar cu sufletul si tin cont de mai multe variabile si din cauza asta mi sa intamplat de mai multe ori sa nu aleg varianta corecta, insa cred ca indiferent de ce decizie ai lua niciodata nu poti sa fi 100% sigur ca e decizia cea mai buna.
    Oricum ca o parere personala , e mai bine sa pierzi sau sa castigi pe mana ta decat sa te lasi influentat de altii sau sa decizi si in functie de ce ar gandi cei din jur despre decizia ta .

  3. Robert, articolul de față îl consider o confesiune.

    Există aș putea spune un mmodel de decizie tipic românească, care este aceea de moment. Nu-ți trebuie o agendă unde să scrii toate programările. Cu toate acestea acest tip de decizie aduce cu sine un risc: acela de a decide ca apoi să regreti, cum spune si proverbul: “Dă-i Doamne romanului mintea de pe urmă”. Un fel de regret si strigăt pentru deciiziile luat în pripă.

    O altă mentalitate este cea germană. Vrei să te intâlnești cu mine? Stai o clipă să-mi consult agenda. Timpul este programat și nu se ia in considerare: boala, alte probleme. Mi s-antâmplat odata să am două agende la mine, fiind nevoit să programez ceva pentru anul următor.

    Ar trebui analizate deciziile? N-ar fi ceva rău, dar niciodata în exces.

    Ce-ar trebui sa facem? Consider că ambele moduri sunt necesare. Asadar calea de mijloc e cea mai bună. Să știi să renunți, să schimbi prioritățile în funcție și de celălalt nu numai de tine.

  4. Eu am un stil ciudat de a lua decizii. Întorc problema pe toate fețele, îmi fac un fel de listă mentală cu plusuri și minusuri, mai întreb pe unul, pe altul…și în final aleg cu sufletul. Chiar zilele trecute mă întrebam de ce am stilul ăsta insuportabil (cel puțin pentru mine) de a lua decizii. Privind în urmă, mi-am dat seama că analizarea ”obsesivă” a problemei se datorează în primul rând faptului că îmi doresc să-mi argumentez alegerile, oricât de surprinzătoare, într-un mod rațional. Practic, creierașul meu funcționează ca un avocat pentru suflet.

    La mine, pragul critic e luarea deciziei, apoi totul vine ca o ușurare, indiferent de decizie. Rareori mă întreb ”ce-ar fi fost dacă(…)?”. Poate cele mai ciudate decizii au fost luate pe partea sentimentală. Am întâlnit persoane care pe hârtie dădeau bine, însă niște pitici pe creier îmi spuneau NU.

  5. Traieste-ti viata fara regrete si nu privi inapoi decat daca este ceva bun …Cine traieste in trecut, este deja mort! eu decid mereu cu sufletul desi „al mic de sus” se ma impotriveste cateodata 😀

  6. Deciziile le iau intotdeauna cu sufletul pentru ca mintii ii scapa sensul vietii, acela de a fi fericit in iluzia de a nu stii. Cu cat stim mai mult tindem spre adevarata noastra esenta si, intr-adevar, multe lucruri care se intampla in viata reala nu corespund cu ceea ce suntem de fapt, ceea ce creeaza si starea de tristete, disconfort, tensiune. Impreuna cu constienta vine si o mare responsabilitate, aceea de a continua jocul si de a te preface ca nu stii regulile odata ce le-ai aflat.

    Ca sa fie mai usor de explicat, voi folosi o analogie. Pentru mine viata este ca un univers iar in acest moment merg pe o carare facuta din bucati de piatra care se potrivesc perfect. Pe masura ce pasesc, din locurile prin care am trecut pleaca pietrele care se aseaza din nou perfect in fata mea dar sub alta forma. Nu eu sunt cel care ia si pune bucatile, fiecare persoana din viata mea face acest lucru, de fapt acest univers caruia i-am zis viata are propria constiinta si imi anticipeaza fiecare gand si miscare. In viata reala acest lucru se concretizeaza prin niste coincidente minunate pe care le pot urma astfel incat sa pot deveni eul meu suprem sau ma pot preface ca nu am inteles mesajul si sa ajung pe o cale a suferintei. Ambele cai sunt menite a fi traite pentru ca indiferent de forma si aspect, fiecare eveniment si obiect tot cu fir de lumina a fost cusut.

  7. Decizii decizii decizii …

    În ceea ce mă privește pe mine, sunt decizii care le-am luat din scurt, fără prea multă (sau chiar deloc) analiză. Sunt altele pe care le-am luat după ce am întors pe toate părțile cazul respectiv. Totuși, indiferent de rezultatul deciziilor (unele au fost bune, altele rele) nu regret niciuna din deciziile luate. Au fost și decizii prost luate dar care în final nu s-au dovedit a fi așa de proaste. Am înțeles de ce le-am luat, unde am greșit (dacă am greșit) și am mers imediat mai departe.

    Oricum, prea puține au fost deciziile radicale din viața mea până în momentul de față. Sau poate nu-mi dau/nu mi-am dat seama de ele sau deja le-am uitat.

  8. Pe bază de instinct. Dacă stau să raționalizez, pierd anumite variabile din calcul. Instinctul reprezintă suma experiențelor trăite, accesate de creier la nivel de subconștient. Atunci când ai de luat o decizie, grămada aia de neuroni dezarhivează amintirile la care oricum nu ai acces.

    Așa gândesc, așa fac. Până acum mi-a fost bine.

  9. Conteaza pe cine ai alaturi cand cazi si de unde cazi. Eu am cazut in sept anul trecut si abia in decembrie am apelat la cineva careia i-am marturisit zbaterea mea. De doua luni fac cu regularitate cam 15 km in fiecare zi la aceiasi ora cu acea superba si frumoasa prietena ca sa rezolv ranile produse de cazatura. Nu reusesc sa le vindec, dar le mai cicatrizez, reincep sa ma bucur si eu cat de cat de viata, viata fara el.

    Am ingenunchiat in dragoste cum nu cred ca a mai facut-o cineva; am avut rabdare la fel de mult; l-am certat cum nu a mai facut-o altcineva vreodata. Dar la fel as proceda din nou; am facut tot ce am simtit ca trebuie facut. Nu cred ca va veni vreodata in viata vreun moment in care sa nu imi asum riscul de a cadea; poate la fel de dur; poate voi fi mai atent, dar tot risc.

    Cunoasterea si bilele albe si negre nu au functionat in cazul meu. Cand am simtit ca nu imi mai trebuie altcineva, poate prea devreme,a fost startul iubirii. De atunci, nimic nu a mai contat.

    Si cand am luat decizii referitoare la bani, tot cu inima am hotarat in mare parte; dar aici totusi cunostiintele despre oameni au pus bazele deciziei cu argumente, chiar daca poate prin subconstient.

    Probabil ca si in dragoste, tot ratiunea m-a ajutat sa vad sensibilitatea celui drag si astfel inima si-a inceput imediat lucrarea.

  10. @RobertG Ha-ha-ha, nu. O decizie nu este doar „luata”, ci este chiar o stare de a fi. Atunci cand decizia este corecta exista o sincronizare perfecta: inima, creierul si alte organe sunt de acord si completeaza reciproc consecintele deciziei luate. O decizie devine incorecta atunci cand nu este luata in conformitate cu ceea ce suntem, adica nu-i putem intelege implicatiile, nu intelegem nici ce spune inima sau creierul si avem impresia ca au opinii in contradictoriu. In exemplul tau cu iubirea, „cearta” dintre creier si inima este precedata invariabil de gandul „nu inteleg de ce inca tin la ” care si genereaza contradictia. Bataia pe care si-o ia creierul este nevoia de a gasi vinovati pentru deciziile gresite, care nu ne reprezinta.

    @newdream: Viata are implicatii necunoscute, apreciez foarte mult ca ai ales sa fii expresia minunata a ceea ce esti. Toti oamenii sunt minunati dar foarte putini doresc sa-si asume acest statut pentru ca le e frica de durere. Durerea e superficiala; dincolo de ea exista semnele magice care dau un sens suprem vietii si oamenii care vor multumi si vor sustine expresia aleasa, uneori chiar si fara sa-si dea seama ca prin cuvintele si atitudinea lor incurajeaza si imbratiseaza iubirea celuilalt. Indiferent daca ceea ce ai spus e real sau nu, nu pot decat sa multumesc pentru incurajarea acelei parti din mine care deseori ii este frica sa se exprime.

  11. Este o parte greu de definit, as avea nevoie de mai mult de un comentariu sa fac asta, ce contine principii/stari de a fi pe care consider ca le am dinainte de a ma naste pentru ca nu le-am invatat si nici nu mi-au fost sugerate. Dar cel mai important lucru care ma face sa cred asta este ca nu am nevoie de nimic propriu acestei lumi (cuvinte, senzatii, ganduri, raportari etc.) pentru a le putea „experimenta” si care au puterea de a se impune in fata a ceea ce am invatat prin intermediul celor 5 simturi. Nu este corect spus frica partii, pentru ca frica este de fapt a mea in a o lasa sa se exprime si a aparut din temerile confirmate ca nu posed (inca) o cale prin care sa-i pot face pe altii sa o inteleaga, ba chiar incercarile mele au fost urmate de luare in deradere si bataie de joc.

    Incurajarea a venit identificand in cuvintele tale devotament, perseverenta, multumire, suferinta, incredere si altele carora nu le gasesc numele acum, aspecte ale iubirii care combinate in proportiile potrivite rezoneaza cu acea parte, ii amplifica nevoia de a se exprima iar mie imi da incredere ca voi gasi o cale de a o transforma in manifest.

  12. Simt ca poti privi oamenii in profunzime . Sau probabil e o nevoie a ta de pasiune asa cum exista nevoia mea de atentie. Poate astea ne fac sa cautam acel ceva anume si sa nu incercam sa facem alte lucruri frumoase uitand de ceea ce e prioritar si ceea ce ascundem din orgoliu.
    Incercarile tale nu pot fi luate in deradere de oameni care merita atentia ta. Daca ti se intampla sa le expui celor care nu merita atentia ta,sa nu te lasi dominat de sentimentele negative pe care acestia incearca sa ti le impuna . E riscul tau asumat cand ai decis sa incerci fata de cineva care nu-i intelege prea bine pe ceilalti.

  13. Exista in mod cert si o nevoie de pasiune pentru ca incerc sa gasesc sensuri si scopuri (ascunse) in evenimentele in care particip sau sunt martor. Imi place sa cred ca pot vedea oamenii in profunzime dar in acelasi timp imi place si sa cred ca exista mai mult dincolo de cat ma lasa intuitia sa vad deoarece stiu ca nici eu nu pot sa exprim tot ceea ce sunt. Spun deseori ca eu urmez instinctul dar nu este corect: atunci cand imi arata ceva in neregula la o persoana prefer sa cred ca eu sunt cel care nu poate intelege si pun o eticheta de „nu stiu” pe acele lucruri, ceea ce ma determina sa nu le iau in considerare. De multe ori cand spun ca nu cunosc/nu stiu pe cineva in spatele replicii se ascund de fapt lucruri negative pe care incerc sa le ignor.

    Nu cred ca e o problema de merit a celorlalti, e o problema de predispozitie spre intelegere, deschidere, empatie. E greu sa explici lucruri pe care cuvintele nu le pot atinge decat tangential unei persoane care de la inceput crede ca nu va intelege, poate vedea doar sensul denotativ, ma crede ciudat, nu are rabdare sau pur si simplu nu e dispusa sa asculte. Nu ma las dominat de sentimentele negative impuse de altii pentru ca pot trece usor peste odata ce imi dau seama ca problema nu e la mine, doar ca dupa fiecare astfel de experienta ramane o stare tampita („gust amar” altfel spus) pentru ca nu am putut sa inteleg vreodata de ce am ales sa fiu in mijlocul unor oameni atat de diferiti de mine iar nevoia de a gasi pe cineva sa-mi semene devine poate chiar disperare in fata careia uneori cedez emotional. Risc chiar si fata de cine intuitia imi spune ca nu poate intelege pentru ca am speranta ca in spatele aparentelor nefaste exista ceva magic, ascuns. Chiar daca pana acum mi s-a dat in cap ca am incercat asta voi continua pentru ca daca nu voi gasi asa ceva voi pierde o parte importanta (daca nu chiar cea mai importanta) din sensul existentei mele.

  14. Rhade incepi sa infloresti, nu cumva te-ai indragostit?

    Da_Vero aproximativ la fel procedez si eu si de cate ori am urmat instinctul … a fost bine in final, chiar daca uneori am trecut prin iad.

    EMILIAN906 dupa o anumita varsta e imposibil sa nu ai macar un regret.

    newdream ai o inima mare.

    Rediam, piticii aia, e bine sa-i asculti, desi eu nu i-am ascultat niciodata.

    Avocatus acelasi lucru l-am simtit si eu, confesiune, Robert ne-a daruit o praticica din el.

    aserd_tm ai spus un mare adevar, deciziile tr3ebuie sa ne apartina noua, indiferent cum le luam.

    CM si tu ai scos la suprafata un alt mare adevar, cercul e cerc doar vazut de sus, vazut din orice alta pozitie devine o spirala si cred ca asa iei tu deciziile tale, pur si simplu le lasi sa se invarta in spirala, pana dispare necesitatea luari unei decizii sau decizia apare ca o hoatarare a vietii pe care o urmezi cu bucuria scutirii de a alege.

    Smog, nici cea mai mare ceata nu poate acoperii, ascunde primul adevar … daca iubire nu e, nimic nu e.

    Robert ai scris acel gen de articol care … inalta sufletul.

  15. O sa ignor ce ai intrebat, e evident ca n-ai depus nici macar un minim de efort sa intelegi ce am scris/zis. Fii si tu mai atent inainte sa arunci replici sau intrebari superficiale, doar de dragul de a spune ceva.

  16. Am mai citit odata, cam tot ce-ai zis, nu doar la postul acesta si senzatia e mai puternica acum … esti indragostit … dar nu vrei sa recunosti asta.

  17. Ha ha, nu sunt, poate tind chiar catre starea opusa celei numite de tine. Daca as fi indragostit poate as fi langa acea persoana sau as plange singur in pat ca nu pot fi langa ea, in orice caz nu as fi pe blog 😛

  18. Acum chiar ca sunt convins ca esti, fiindca dupa cum te cunosc eu pe tine chiar si asa putin, stiu ca tu prin activitate uiti de restul, deci toata activitatea asta multa pe blog, te deconecteaza cumva.

  19. CM: ¨retrovizoarea nu e oglinda mea preferată¨.

    Mi-a placut ce zicea cineva, anume ca a trai mai mult in trecut decat in prezent e ca si cand ai conduce o masina cu oglinda retrovizoare mai mare decat parbrizul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here