Nu-mi fac planuri, de aceea nu am mai scris aici de mult, deşi vă urmăresc destul de des. Acum câteva luni urmăream acest blog zilnic, dar am ajuns să-l vizitez o dată la câteva zile. Mi-am dat seama că trebuia să-mi reintru în mână, deoarece nu am mai scris cu diacritice de o groază de vreme. Şi chiar mi-e dor de diacritice, de aceea mă apuc să scriu aici câteva gânduri de-ale mele, iar în acest stadiu al articolului nu este pus un titlu… încă.
Nu ştiu despre ce să scriu. În seara asta voiam să surprind fotografic o gărgăriţă şezând pe perdeaua din camera mea, dar până să-mi iau aparatul foto şi să-i înlocuiesc bateriile, gărgăriţa deja şi-a luat zborul. Am rămas cu amintirea…
Acum câteva nopţi am avut un vis în care se făcea că cerul era albastru pe o parte şi violet în alta (sau mov, nu ştiu exact care din ele, era nuanţa în care albastrul predomină). Am discutat cu o prietenă bună despre vis şi despre posibilitatea de a trăi sub un cer complet violet. Ea zicea că ar fi mişto, eu ziceam că – dimpotrivă – ar fi foarte neplăcut, fiindcă cerul (în stratosferă, ionosferă sau altă “sferă”) conţine particule care protejează pământul de razele UV (ultra-violete), acestea fiind cele care-l fac albastru, iar dacă ar fi violet, ar însemna că acele particule ar fi slăbite, prin urmare protecţia nu ar mai fi eficientă, ceea ce ar duce la o viaţă insuportabil de caldă pe pământ, unde primăvara şi toamna sunt ca vara, iarna e ca toamna, iar vara e mai rău ca în cuptor. Practic, nu ar mai fi viaţă, cel puţin nu aşa cum o ştim noi. Ea zicea “poate nu e fain pe Pământ, dar pe alte planete ar fi chiar frumos”. Nu am mai zis nimic după aceea. Mă gândeam că, dacă savanţii sunt de acord că există planete similare cu Pământul în alte sisteme solare, atunci ar fi “cam” obligatoriu ca acestea să aibă aer şi apă, care sunt aproape întotdeauna asociate cu albastrul… Însă am preferat să-i spun că am început în liceu un roman SF, unde Pământul din viitor (după anul 2200) avea cerul violet, dar apoi am abandonat complet proiectul.
Revenind la vis… În afară de cerul colorat, am mai văzut un deal mare şi verde, cu un copac care stătea la marginea unei mici pădurici şi era cel mai mare dintre toţi. Dealul era verde aprins, iar păduricea avea un verde mohorât. Copacul cel mare avea o coroană de un verde diferit, cred că e verde satin sau smarald. Oricum, când am văzut aşa combinaţie, am zis că trebuie imortalizată priveliştea, pe care o vedeam din fereastra camerei mele. Am luat aparatul foto, iar când să-l pun la ochi am văzut că peisajul era total diferit: cerul era albastru cu totul, copacul cel mare a dispărut, dealul dispărea în ceaţă şi în locul lui apăreau blocuri, continuau să apară din ce în ce mai multe… M-am uitat la dreapta, speram să găsesc un răspuns la nedumerirea mea, dar nu am mai văzut nimic, totul s-a făcut alb şi m-am trezit chiar atunci. Nu ştiu dacă e important, dar în vis stăteam ca în realitate, în centrul oraşului, dar priveliştea din vis e diferită de cea din realitate, unde sunt şi clădiri de tot felul (de la cele de stat la cele comerciale).
Când m-am văzut cu aparatul în mână, încercând să prind gărgăriţa, mi-am adus aminte de acel vis… de trecut… de îngrijorarea mea în ceea ce priveşte viitorul. Dacă înainte eram creativ, iar pe măsură ce trece timpul, creativitatea mea scade în intensitate sau în calitate? Dacă nu voi reuşi niciodată să mă fac înţeles în ceea ce priveşte transmiterea mesajelor prin creaţiile mele?
În afara acestei preocupări, vara aceasta se anunţă a fi una destul de ocupată pentru mine. Din iulie mă voi ocupa de un proiect pe care a trebuit să-l suspend în martie sau aprilie, va trebui să găsesc stăpâni pentru puii căţelei surorii mele… fiindcă sunt corcituri, sora mea e convinsă că nu dă nimeni bani pe ei şi vrea să-i dea pe gratis, ceea ce mie nu-mi prea convine, fiindcă vreau ca aceşti bani (închipuiţi, dar cu posibilitate de materializare) să ajungă în buzunarul meu… Apoi va trebui să văd ce să fac. Cel puţin, mă voi bucura din plin de proiect, am rugat o prietenă să-mi dea în Tarot să-mi spună dacă voi reuşi să-l termin… Mi-a spus că da, proiectul este protejat spiritual, lucru care m-a surprins plăcut, dar după ce m-am gândit un pic mai bine, proiectul chiar are un strop de spiritualitate în el, plus că lucrez la acesta cu o persoană spirituală, cineva cu care am multe de vorbit… în sens pozitiv, desigur. 🙂
Ştiu că acest site nu e în ton cu această postare neobişnuită, însă am dorit să spun câte ceva într-un colţ al Internetului, ca să-mi fac puţină ordine în minte, deşi recunosc că o fac în văzul unora. Am remarcat că am vorbit de un lucru neterminat acum mult timp, pentru ca viitorul să-mi rezerve lucruri neaşteptate. Tot în liceu am scris o poveste despre un băiat care a găsit o oglindă neagră, în care sălăşluia spiritul unei vrăjitoare care a trăit în secolele 18-19… 🙂 Aveam o imaginaţie foarte bogată atunci… iar acum nu ştiu cât din această imaginaţie mi-a rămas…
Când eram mai mic (de vreo 5-6 ani), aveam viziuni cu ochii deschişi: o dată am văzut trei fete îmbrăcate în alb în timp ce stăteam în bucătărie şi nimeni nu le vedea, eu mă uitam la ele şi îmi imaginam că am căzut de pe scaun şi ele râdeau; ani mai târziu m-am gândit că poate am văzut Moirele, deşi nu aveau vârste diferite, doar culori diferite ale părului: una era blondă, alta brunetă şi alta şatenă… Cea şatenă era la mijloc, dar nu sunt sigur.
Altă dată vedeam oameni în baloane transparente, iar cei aflaţi în relaţii erau uniţi de fire invizibile… Când aveam 9 ani, din ziua în care bunica mea preferată a căzut bolnavă la pat, am ştiut că ea o să moară; deşi am primit asigurări că ea nu o să moară, a murit la câteva luni după aceea şi nu am primit vestea prea bine, deşi eram pregătit chiar şi de un vis în care am văzut-o în sicriu. Visul îmi arăta iarna, ea a murit în noiembrie. Cu câteva zile înainte să împlinesc 18 ani, i-am spus surorii mele că o să moară bunicul. Credeam că e cel din partea mamei, dar a doua seară am fost anunţat că a murit cel din partea tatei; sora plânsă mi-a dat vestea şi a adăugat: “tu l-ai făcut să moară!”, iar eu mă uitam la ea fără să zic, gândindu-mă: “Eu prezic, deci eu provoc? Nici nu gândeşti, fătuco”.
Nimeni nu poate înţelege predicţiile, de aceea am preferat să le ţin secrete după aceste episoade. Dar apoi le ţin într-un colţ al minţii, ca şi cum le uit lent şi sigur. Apoi nu le mai ştie nimeni, nici eu însumi. După care le găsesc scrise undeva, într-o revistă sau pe o pagină virtuală dintr-un colţ al Internetului şi să mă gândesc că am avut şi eu acelaşi presentiment. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu câteva din ideile pe care le-am gândit, apoi le-am uitat, apoi le văd publicate undeva. Ca şi cum cineva ar extrage idei din mintea mea şi se foloseşte de ele, lucru care nu prea mi-a plăcut.
Eu nu sunt diferit doar fiindcă se întâmplă să gândesc diferit de alţii. Sunt diferit în multe aspecte ale vieţii pe care o trăiesc şi ale fiinţei care sunt eu. Însă, pe măsură ce trece timpul, îmi pun tot mai des întrebarea: “Cine sunt eu?” Nu mă pot identifica nici cu mintea, nici cu trupul, cum fac mulţi oameni. Nici măcar cu numele, pe care-l poartă alţi patru oameni (da, mă refer la aceeaşi combinaţie dintre prenume şi numele de familie, am descoperit asta cu ajutorul lui Google). Nu cred că există o identificare anume. Cred că sunt eu şi atât, un spirit care încearcă să facă ceva aici, pe acest Pământ. Problema e că nu ştiu ce… probabil nu degeaba fiecare lucru se întâmplă la timpul lui.
Let it be.
Ce-ar fi să mă lansez într-un soi de oniro-diacritică?
Înclin să cred că firul roșu al viselor pe care le-ai relatat merge pe urma nesiguranței tale în ceea ce privește posibilitatea de capitalizare a abilităților pe care le ai în domeniul percepției extrasenzoriale.
Se spune, în general, despre cei înzestrați cu capacități paranormale că nu-și pot înțelege și stăpâni percepțiile. Acest lucru (care decurge, oarecum logic, din natura acestor activități) ar trebui să fie un argument suficient împotriva tendinței de folosire a acestor calități în scop de profit personal (cum ar fi, de pildă, utilizarea lor în scop de afacere, de intreprindere pe termen lung sau chiar ca meserie).
Nu e vorba doar de o superstiție aici, în sensul că aceste calități și-ar putea pierde valoarea odată ce ar fi “valorificate” într-un sens sau altul. La mijloc e însăși natura de “dar” (în sens de înzestrare spirituală) a respectivelor abilități. Orice are o natură de simbol nu poate fi supus tranzacționării. În caz contrar, intrăm pe un teren minat. Simbolul luat drept semn se răzbună, își pierde referentul metafizic și se transformă într-un fals indiciu.
Părerea mea este că trebuie păstrată o anumită formă de reverență față de actul revelației, în același mod în care un fotograf bun este acela care nu interferează cu obiectul fotografiat, ci păstrează față de acesta exact distanța care să-l pună în lumină. Orice intruziune, forțare sau bruscare a necunoscutului (în sensul cunoașterii sau aproprierii acestuia) atrage după sine o retragere pe măsură și o repliere a sa după alte criterii.
Cel puțin așa mi se arată mie în globul de obsidian…
Nu sunt sigur daca chiar am perceptii extra-senzoriale, fiindca acestea nu mi se confirma intotdeauna. Am povestit doar despre lucrurile care mi s-au confirmat. 😀 Deci intr-adevar exista indicii false, dar nu m-am gandit niciodata ca “simbolul luat drept semn se razbuna”… Nici nu cred ca simbolurile ar avea ceva impotriva sa fie folosite, de vreme ce sunt mai mult precum literele decat… pasari (in lipsa unei analogii mai bune).
Tocmai fiindca nu am aceasta siguranta, nici nu mi-a trecut prin cap sa fac bani pe urma acestora, iar astrologia nici nu are legatura cu aceste perceptii: ce vad pe o harta astrologica asta este, nu merg pe ghicite. Si fiindca are mult mai multe confirmari decat perceptiile fara suport, am fost incurajat sa incasez bani in schimbul informatiilor obtinute pe aceasta cale.
Daca tot ai pomenit de profit, mi s-a spus ca nimic nu este gratuit in Univers si ca este in ordine sa fac bani cu astrologie, pe vremea cand aveam dilema daca sa cer bani sau nu pentru interpretari. Acum am un site unde, daca cineva se simte generos, imi poate cere o consultatie.
“Părerea mea este că trebuie păstrată o anumită formă de reverență față de actul revelației, în același mod în care un fotograf bun este acela care nu interferează cu obiectul fotografiat, ci păstrează față de acesta exact distanța care să-l pună în lumină. Orice intruziune, forțare sau bruscare a necunoscutului (în sensul cunoașterii sau aproprierii acestuia) atrage după sine o retragere pe măsură și o repliere a sa după alte criterii.”
Sa stii ca s-ar putea sa ai dreptate. De aceea am si renuntat, de buna voie si nesilit de nimeni, la revelatii. Am cerut sa nu mi se mai dea si am primit ce am cerut, pentru o vreme. In schimb, am primit altceva, mult mai rau… dar nu voi dezvalui ce anume, fiindca e peste orice asteptari.
Cu siguranta am ceva treaba aici, pe Pamant… dar inca nu mi s-a dezvaluit care e “misiunea”, pe motiv ca nu o s-o fac daca o stiu inaintea timpului potrivit. Deci nu am incotro… merg mai departe. 🙂
P.S.: Tocmai am vazut voturile. Cei care au votat “Slab” si “Plictisitor” voiau sa citeasca ceva legat de viata (mea) sentimentala… si le-am inselat asteptarile. 😆
Nu la astrologie m-am referit atunci când am vorbit de revelații și de posibilitatea de capitalizare a lor, ci mai mult la interpretarea viselor. Deși aceasta nu e propriu-zis o formă de percepție extrasenzorială, onirologia are de-a face cu interpretarea simbolurilor. Prin contrast, astrologia e o activitate intelectuală care are prea puțin de-a face cu interpretarea unor simboluri, operând de fapt cu simboluri gata descifrate, potrivit unei hărți și a unei “legende” prestabilite (semnificațiile caselor, trăsăturile generale ale zodiilor, modalitatea în care ascendentul influențează caracteristicile unui semn zodiacal etc).
Diferența dintre un simbol și un semn este că simbolul nu are un referent clar definit, pe când semnul reprezintă o trimitere clară și fără echivoc. Deși se spune în mod curent, de pildă despre logo-uri că sunt simboluri, în realitate ele sunt doar semne care indică ceva precis (bunăoară, balanța reprezintă justiția).
Menirea simbolurilor nu este aceea de a desemna ceva anume, ci de a proteja și a ascunde o legătură. Exemplul cel mai bun care îmi vine în minte este moneda fracturată în două jumătăți care trebuie să se potrivească atunci când sunt reunite. Fiecare jumătate este simbolul celeilalte, iar cel care deține o jumătate nu are habar cine o deține pe cealaltă și nici n-are cum afla, privind doar la jumătatea pe care o ține în palmă. Referința este clară, unică, indubitabilă, trimiterea la jumătatea pierdută este implicită (nu explicită), numai că este o relație care nu poate fi reconstituită pornind de la un singur pol. Menirea simbolului este să indice un întreg, o reîntregire, mai degrabă decât cealaltă jumătate. Cele două jumătăți se pot afla chiar una lângă cealaltă la un moment dat, însă fără acel “ceva” care să le sesizeze potrivirea și să le reunească, simbolul se pierde.
Nu trebuie să fii îngrijorat că nu-ți cunoști “misiunea”. Faptul că n-o cunoști este aproape o condiție pentru a ți-o putea îndeplini. E o chestiune de har, iar secretul harului nu poate fi dezvăluit. Harul se manifestă arătându-se doar atunci când e nevoie de el și numai celui care este menit să-l primească.
Mersi, grid, ca ai clarificat diferenta dintre simbol si semn.
Din cate am inteles (de la tine, sper ca nu inteleg gresit), visele sunt simboluri, fiindca nu arata nimic clar. Unele sunt profetice, altele nu, dar distinctia se pierde tocmai din cauza lipsei acelui “ceva” care sa ajute la distingere. Cele care sunt profetice cred ca sunt de fapt semne, iti arata o actiune din viitor exact asa cum se (va) intampla. Altfel, pot fi profetice prin simboluri pe care le intelegi exact, fara ambiguitate, la nivel personal, diferit de intelegerea altora. Se poate discuta mult si bine pe tema asta…
Dar cred ca ma aflu intr-o oarecare incurcatura. Visele nu m-au preocupat niciodata la nivel de interpretare, ci datorita impactului pe care l-au avut asupra mea de-a lungul vietii mele. De cand eram mic, am vise care depasesc orice imaginatie. Toate sunt vii si colorate. Foarte rar am cosmaruri, ce-i drept, de obicei ma simt bine in lumea onirica.
Ca sa revin la simboluri, sunt in alta incurcatura: mereu le-am imaginat ca fiind siluete care trebuiau “umplute” cu imaginatie. Precum – de exemplu – un yoghin in pozitia lotus, eu vedeam silueta neagra, conturul, dar nu vedeam yoghinul in sine, vedeam doar pozitia. Astfel, daca vad undeva acel contur fara continut colorat, stiu exact ce ar trebui sa contina, dar nu stiu si ce vrea sa insemne: pozitia sau yoghinul ori ambele. Poate meditatie, poate altceva… si ma pierd in semnificatii.
Tu te referi (daca am inteles bine) la simboluri ca si cum ar fi imagini incomplete, care au nevoie de alte imagini pentru a fi intelese. Cum mereu mi-am inchipuit ca simbolul trebuia inteles de la sine, se pare ca ceea ce ai propus, o alta imagine pe langa cea data, chiar e o idee buna. Cu conditia sa fie intelese acele imagini, nu?
Inteleg mai bine semnul decat a simbolul, asa cum le-ai (re)dat tu. Ma pot gandi la o inima si aceasta inseamna dragoste… O sageata care o patrunde este o cucerire in dragoste sau o indragostire… Mai pui un cupidon si doi indragostiti, iar imaginea vorbeste de la sine, fara discutie.
Balanta ar mai insemna si echilibru. Ma pot gandi la justitie numai daca apare si sabia langa ea. Cred ca aceasta e o interpretare personala.
Am zis bine?
Asa apare o alta intrebare: care e legatura dintre perceptii extrasenzoriale si simboluri / vise? Perceptile ES nu apar numai prin vise, din cate imi dau seama ele se strecoara in viata mea si prin alte cai, cand sunt treaz. E de-ajuns sa ma gandesc la ceva, ca mi se confirma. Daca mai si spun ce gandesc, apar reactii diferite (am dat exemplul cu sora mea in postarea de mai sus).
Cat despre “misiunea” mea, nu eram ingrijorat in legatura cu necunoasterea ei (bine, poate partial). Eram mai degraba intrigat: de ce sa mi se ascunda? Dar mi-ai oferit raspunsul… si multumesc pentru el. E chiar foarte rezonabil.
Treaba e ceva mai complicată de-atât. Nu se poate spune că unele vise sunt simboluri (atunci când nu le putem pricepe), iar altele sunt semne (doar pentru că se adeveresc ulterior, în forma în care au fost visate). Dacă ar fi să simplificăm lucrurile la extrem, în felul acesta, atunci putem spune cel mult că toate visele sunt simboluri, însă numai pe unele reușim să le deslujim (respectiv, pe cele cărora le putem găsi un corespondent în realitate, care să le întregească sensul).
În realitate, faptul că visele fac apel la simboluri (elementele unui vis fiind de fapt simboluri, care pot fi eventual încadrate în anumite teme simbolice mai largi) nu înseamnă că un întreg vis poate fi catalogat drept un simbol unic.
Cu privire la semnificația pe care o atribuim unui simbol trebuie să fim conștienți că orice semnificație identificată reduce simbolul la o simplă valoare de semn, care nu-i este proprie simbolului. În acest sens, revenind la exemplul anterior (cel al jumătății de monedă), nu trebuie să cădem în capcana de a crede că menirea jumătății pe care o ținem în palmă este pur și simplu aceea de a ne conduce la găsirea celeilalte jumătăți. Asta ar însemna să luăm jumătatea pe care o deținem drept “[în]semn” al celeilalte jumătăți. Nu reconstituirea monedei e menirea (scopul) simbolului, chiar dacă moneda întreagă stă la originea valorii de simbol. Atunci când avem de-a face cu un simbol, gândul ne duce la acea linie de fractură (care nu-i decât o aparență) între ceea ce este manifest și partea nemanifestă, nevăzută, ascunsă a lucrurilor. Așadar, în fața unui simbol putem rezona sau nu cu partea sa manifestă, iar acest lucru se întâmplă dacă există cumva, în noi, acel complement nevăzut al formei respective de manifestare.
Așa ajungem să ne exersăm interpretarea simbolurilor într-o cheie cât mai personală, non-semiotică, astfel încât să evităm tentația de a da fiecărui simbol o definiție de dicționar. Există nenumărate dicționare de simboluri, care sunt foarte bune ca metodă de orientare și învățare, însă diferența față de realitate e insurmontabilă – ca și cum ai vrea să vizitezi un loc din lumea asta studiindu-i harta, imaginile și datele geogafice. Senzația astfel obținută va fi una pur mentală, o construcție pur ideatică (pseudo-sentimentală).
Relația cu simbolurile e una extrem de profundă, care vizează în cel mai înalt grad autenticitatea ființării (raporul ei cu ființa). Pentru a face lucrurile încă și mai complicate, trebuie să reținem că manifestarea însăși are o natură duală, chiar dublu duală. Cele două principii contrare, pozitivul și negativul desăvârșesc unitatea materiei în stadiul său manifest, însă acest stadiu este el însuși incomplet dacă ținem seama și de cealaltă dualitate a sa (care contrapune oricărei forme de manifestare un temei, o origine, sau în orice caz ceva care nu poate fi pus în evidență, dar în raport cu care manifestarea dă măsura faptului că nu se poate autosusține – respectiv, că este o manifestare a unui “ceva” care-i imposibil de lămurit).
Din această cauză orice simbol este pasibil de a răspunde în fața a cel puțin două “interpretări”, opuse ca sens și corespunzând – fiecare – câte unei părți a dublei dualități menționate anterior, pentru că atât Pozitivul cât și Negativul își au propria relație cu Nimicul ființei. A ne cantona numai asupra uneia dintre interpretările posibile înseamnă a neglija de fapt incertitudinea simbolică aflată la baza existenței.
Avantajul (dacă-i putem spune așa) sensibilității față de simboluri nu este unul de natură a ne conferi un ascendent asupra existenței (pe care s-o cucerim în felul acesta), ci acela de a ne pune în acord cu realitatea propriei noastre existențe și a ne asigura o anumită pace interioară în mijlocul tumultului ocazionat de propriile experiențe.
Fara referire la simboluri, ci doar la PES.
Vorbeam ieri seara cu un tip si la un moment dat mi-a zis ca nu e in Romania. Atunci mi-a venit ideea sa incerc sa ghicesc unde sta. Discutia a decurs cam asa:
Eu: “Stai in Europa?”
El: “Da.”
Eu: “La Vest sau la Nord?”
El: “Vest.”
Eu: “Spania?”
El: “Da.”
Eu: (dupa cateva momente de ezitare, caci ma gandeam la cateva locuri) “Valencia?”
El: “Foarte aproape.”
Eu: “Ai venit acolo singur?”
El: “Nu, cu familia.”
Eu: “Stai acolo de 4 ani?”
El: “De fapt, de cinci.”
Eu: “Am fost pe-aproape.”
El: “Foarte aproape.”
Si nici n-am avut nevoie de simboluri sau semne. 😀