Acasă Zi de zi Bad Karma?

Bad Karma?

425
10

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca toate lucrurile să vă meargă nasol, şi să vă întrebaţi „Da’ ce rău am făcut, mă, în altă viaţă, de mi se întâmplă toate astea mie, tocmai acum?!”? N-aţi auzit de atâtea ori arhicunoscuta expresie „De ce tocmai mie, cu ce am greşit”?

Mie mi se întâmplă, şi mi se întâmplă destul de frecvent. Stau şi mă gândesc ce capete am ordonat să cadă într-o altă viaţă, fără nicio urmă de remuşcare, de acum cade tocmai al meu, treptat, dar sigur, datorită plumbului care îl apasă din ce în ce mai mult.

Teoretic vorbind, n-aş avea de ce să mă plâng. Sunt sănătoasă, cu toată viaţa înainte, am prietenii aproape şi o mamă de nota 11. Teoretic, doar că practica ne omoară! Mi-ar fi plăcut şi mie să am mai mult noroc. Pe toate planurile, dar cu precădere pe cel sentimental. Nu toţi tânjim după cineva care să ne sărute de noapte bună? I know I do.

Revenind la subiectul iniţial, aşa cum spuneam, uneori am impresia că am ceva plăţi karmice de făcut (din alea… „scumpe”, nu chilipiruri). Nu, nu sunt nici pe departe vreo pioasă şi karma n-are legătură directă cu religia, sunt doar spirituală şi am şi eu convingerile mele. Ca noi toţi, de altfel.

Poate într-o viaţă anterioară am fost o gioarsă high-class şi n-am ştiut să apreciez dragostea, iar acum îmi învăţ lecţia prin umilinţa dată de alţii, şi o învăţ the hard way. Habar n-am. Tot ce ştiu e că atunci când îmi doresc foarte tare un lucru şi ştiu că mai am un pic şi îl am, am senzaţia aceea frustrantă care spune „It’s there, but you can’t touch it. Maybe some other time, dear (evil grin)”.

Sunt persoane care pretind că îţi pot spune ce şi cum ai greşit în trecut, ca să îţi poţi repara greşelile în viaţa asta, şi să te şi scapi de ele. Cunosc o persoană care face lucrul ăsta, şi, spre marea mea mirare (sunt genul „seeing is believing”, nu mă las dusă de nas uşor), mi-a zis nişte chestii foarte precise şi foarte… intime, în acelaşi timp. Şi nu, nu folosesc un glob de cristal în care ghicesc trecutul :).

Se spune că plăţile karmice sunt practic nişte „datorii” dintr-o altă viaţă. Dacă în viaţa anterioară ai făcut foarte mult rău, în viaţa asta plăteşti pentru răul acela, într-un mod sau altul. Am discutat cu persoane care mi-au spus că ăsta e motivul pentru care vedem atâtea boli în ziua de azi şi atâta suferinţă.

Acum nu ştiu dacă chiar aşa stau lucrurile, dar tind să cred că da, atunci când văd un copil de 2-3 anişori cu o boală care e prea grea până şi pentru un adult. Adică, mai degraba cred că atunci când acel copil suferă de o boală grea, poate are ceva de plătit dintr-o viaţă anterioară, decât să cred ceea ce zic unii, şi anume că „Dumnezeu le încearcă credinţa părinţilor”. Eh, dacă o face, o face într-un mod al naibii de sadic 😉 .

Eu zic că teoria plăţilor karmice e destul de plauzibilă. Şi, dacă am şi eu de plătit câte ceva, then so be it. Poate mai învăţ… doar viaţa este o şcoală. O şcoală unde nu se ia vacanţă, unde profesorii sunt situaţiile de zi cu zi din care înveţi câte ceva. O şcoală unde nu ţi-ai dori să rămâi repetent, iar paradoxal, diploma de absolvire o obţii atunci când părăseşti această lume. 🙂

10 COMENTARII

  1. De multe ori ma gandesc daca e adevarata chestia asta cu Karma ori ba. Nu stiu, dar pare un sistem bun de a plati datoriile :). Acum ce sa mai zic… spe sa fi fost cuminte in viata anterioara :). In fine… nu cred in asa ceva, dar asa ar fi bine. Cred ca numai o viata avem si din pacate si ea e ca o loterie. Ori ai, ori n-ai noroc.

  2. PERSONA NON GRATA.

    As pleca de la ideea ca omul e unic si irepetibil, fapt demonstrat si de medicina. Teoria purificarii karmice asa cum tu ai expus-o presupune reincarnarea (specifica daca nu m-ansel hinduismului).

    Trebuie facuta o oarecare diferenta intre sufletul vegetativ, animalic si rational (specific omului).

    Mie sincer nu mi-ar conveni sa platesc pacatele altuia. Adica cum el s-a distrat toata viata si eu sa sufer pentru el? Nu e drept.

    E riscul de a intra intr-un cerc fara iesire. Sufletul se reincarneaza pana cand se purifica si atunci cand este produs sufletul?

    Dincolo de teoria reincarnarii mai reiese o intrebare din expunerea ta si anume: de ce trebuie sa sufere cei inocenti? sau Care este sensul suferintei?

  3. Pai, am zis foarte clar care este sensul suferintei, in viziunea multora. Se aplica zicala „te vor ajunge pacatele tale”.

    Sufletul nu se reincarneaza pana se purifica, si pana ce se ajunge la un anumit stadiu de intelepciune si de evolutie spirituala (vezi Sarpele Kundalini).

    E mult de vorbit. Cert este ca nu vreau sa transform articolul intr-o polemica pe tema spirituala, voiam doar sa expun niste fapte.

  4. Eh, Sefa, eu sunt f de acord cu matale! 😎
    Si am observat chestia asta cu plata faptelor rele chiar pe pielea mea: cum eu fac parte dintre femeile alea care nu au ce face si ies cu alte femei; 😐
    si cum mai fac parte si dintre femeile alea care nu au ce face si mai ieseau si cu alte femei… pe langa alte femei; 😛
    si dupa cum se stie ca femeile sunt foarte rele si razbunatoare si nu uita in veci daca le superi cu ceva…
    Ei bine, am platit atata cu varf si indesat de cate 10 ori fiecare porcarioara pe care am facut-o ca nu mai intreb decat: ce-o sa mai faca si Karma mea, daca scumpele de femei au avut grija sa devin mai pocaita si mai neprihanita ca aura maicii Tereza?
    😉

  5. Si serios vorbind, ideal ar fi sa te canalizezi pe ceva mai pozitiv…si mai realist: sta in puterea TA sa-ti schimbi modul de viata si felul in care iti alegi prietenii, iubitele si prioritatile. Sa crezi ca toate se intampla doar asa- din cauza Karmei tale cu ghinion denota doar o cucoana LENE :-)) Lasa lenea sa plece, iar tu FA CEVA!
    Schimba-te, experimenteaza, distreaza-te, danseza, greseste, „fa-o de oaie”, dar nu te lasa in baza Destinului, a Karmei!
    O viata ai, traieste-o!
    Starea asta negativa iti influenteaza si Karma si uneori- daca ne apucam sa credem prea mult ca suntem ghinionisti sau ca e o Karma proasta, ne influentam aiurea starea generala de spirit si chiar sanatatea, adeverindu-se intr-un final „profetia” autoindusa.
    Cu simpatie si numai bine. :-*

  6. Buna Arsena!

    Mai, sa stii ca-ti dau dreptate. Chiar nu uitam niciodata cand patim ceva, insa eu nu sunt genul de tipa razbunatoare. Pur si simplu nu sunt, nu stiu… nu pot sa tin suparare pe cineva mai mult de maxim cateva zile. Imi trece foarte repede, asa e firea mea. Si crede-ma ca mi-au gresit destule persoane, de destule ori :).

    Am inceput sa ma concentrez pe ceva mai pozitiv, sa mai schimb unele aspecte ale vietii mele… acum vedem ce-o iesi :). Si da, ai foarte mare dreptate – starea de spirit chiar atrage dupa sine, lucrurile bune sau lucrurile rele, in functie de cum ne simtim/gandim/actionam/vedem lucrurile. E uimitoare si autosugestia asta… .

    P.S.: Iubitii*. I’m into guys (din pacate?)

  7. Karma e un cuvant asa de frumos, insa nu cred ca ma ajuta cu ceva!
    Eu sunt facut din mici bucatele care alcatuiaes un ceva care ma reprezinta! Acest ceva interasctioneaza cu restul! personal, nu stiu unde incepe acest ceva si unde incepe restul! pentru mine lucrurile sunt relative si merita sa te gandesti la ele daca te pasioneaza mai mult latura filozofica a vietii; daca nu, traiesti viata, facand ce ti place cu adevarat si uiti de astfel de „probleme”!

  8. Persoana non grata ai atins un subiect delicat cu care europenii abia ce s-au familiarizat, fiindca pana nu de mult cuvantul destin erea singurul folosit.
    Insa cuvantul destin nu are toate valentele pe care le are cuvantul karma.

    Este mult de discutat pe tema aceasta, dar principalul aspect ca sa folosesti acest cuvant, este sa crezi in reincarnare sau macar in viata spirutlui dupa moartea fizica pe Terra.

    Cine foloseste cuvantul karma si nu crede in reincarnare isi arata de fapt nestiinta despre subiect, ca sa nu zic altfel.

    Unii cred in renincarnare, altii nu.
    Cine are dreptate? Poate nici unii, poate nici celalti si adevarul se afla undeva la mijloc.

    Cine stie?

  9. Nu cred că trebuie să ne imaginăm viața ca pe-o afacere derulată în urma unui lung șir de socoteli contabile. Deși ne place să credem că fiecare faptă își are răsplata, lucrurile nu stau chiar așa. Orice faptă își este sieși propria răsplată, în sensul că faptele noastre nu răspund altor fapte anterioare decât într-un sens simbolic, nu în mod concret.

    Greutatea fiecărei fapte este însăși răsplata acesteia. Omul duce cu sine greutatea faptelor sale. Prin aceasta, el este întotdeauna gata ispășit. Povara faptelor comise exonerează individul de orice altă reponsabilitate. Numai omul își imaginează că, introducând ideea de justiție ca socoteală matematică, se poate cumva degreva de povara propriilor sale fapte. În realitate, simpla realizare a unei fapte bune nu ne scutește de responsabilitatea față de gândul ascuns din spatele acelei fapte. Motivația este ceea ce contează cu adevărat. Dacă facem fapte bune din teama de a nu ne merge rău, din reflex sau din obligație față de ceva exterior nouă, atunci s-ar putea să ne meargă chiar mai bine făcând un lucru rău, dat fiind că acesta ar exprima mai bine și mai direct, într-un mod convergent, motivația acțiunilor noastre.

    Ceea ce facem la un moment dat nu e determinat de ceea ce am făcut mai înainte, ci de felul în care am făcut ceea ce am făcut. Motivațiile faptelor noastre, nu faptele în sine își caută răzbunarea. Din cauza asta, o faptă rea nu poate fi răscumpărată nici de un lung șir de fapte bune, ci numai de o schimbare totală de perspectivă asupra a ceea ce am făcut deja. Tot ce se întâmplă e perfect justificat în sine prin simplul fapt că a avut loc. Așa cum nu încercăm niciodată întoarcerea din drum a pietrelor care cad, în virtutea legilor care guvernează căderea, tot așa nu ne putem întoarce împotriva faptelor rele căutând să le răscumpărăm prin fapte bune.

    Viața este, în ea însăși, primul lucru care nu are echivalent, ea neputând fi schimbată pe nimic altceva. De aceea nu e numai inutil, ci și de-a dreptul dăunător să privim viața ca și cum ar avea o valoare concretă, cu acoperire în fapt. Realitatea e că fiecare fapt nu răspunde decât în fața lui însuși, fiind justificat exclusiv prin circumstanțele care au dus la producerea sa.

    Nu e important să știm dacă am trăit, sau dacă trăim simultan alte vieți. Important e doar să ne putem trăi viața în mod complet, până la capăt, participând cu toată ființa noastră la viața proprie, astfel încât să nici nu avem nevoie să recurgem la o altă existență care să dea sens existenței noastre de aici și de acum.

    Oml își trăiește viața într-un singur fel – încercând să scape din ea. Abia după ce încearcă toate metodele posibile și imaginabile prin care să poată eluda, mai degrabă decât a înfrunta (și a se confrunta cu) tot ce percepe drept constrângere, omul realizează că se zbate în zadar. Viața nu este însă o cursă cu obstacole. Obstacolul este doar proiecția minții noastre, complexată de propria sa putere. Ne imaginăm că avem aripi (și, implicit, nu le recunoaștem pe cele pe care le avem deja) doar din teama de a nu ne răni folosindu-le. Ne luptăm cu morile de vânt pentru că, fiind produse ale imaginației noastre, ne par mai accesibile decât mijloacele pe care le avem la dispoziție pentru a ne depăși propriile complexe.

    Atâta vreme cât vom căuta echivalențe care să acopere datoria infinită pe care o avem față de viața noastră actuală, socoteala nu se va încheia niciodată și vom rămâne mereu în urma propriei existențe.

    😎

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here