Acasă Zi de zi Autoanaliză de amurg

Autoanaliză de amurg

288
9

Ieri am aflat că ne mutăm. Sigur, aşteptam de mult momentul, dar acum realizez că e o schimbare subită. Apartamentul nou e gol goluţ şi mai e şi la mama naibii. O sa am nevoie de 45 de minute să ajung în centru. Ok, e frumos, spaţios şi înalt, nu ca toate celelalte pe care le-am văzut până acum. Dar pentru moment e greu, fără net, fără maşină, fără mobilă, etc..

Nu sunt într-o stare bună. Pe de-o parte mă bucur că în sfârşit plecăm de aici. Chiar nu mai suportam să stau aşa, într-un apartament împărţit. Pot să zic că a fost oarecum bine, toţi patru ne ştim de când lumea şi pământul, dar se locuieşte astfel, adio libertate şi intimitate. Ori sunt un soi de pasăre de noapte. Sufăr de insomnie de o groază de ani şi astfel m-am obişnuit să atârn pe net, să citesc mai mult sau să mă mai uit la câte un film până catadicseşte Moş Ene să-mi gâdile genele.

Nu mi-am pierdut optimismul sau încrederea în Univers, nici vorbă de asta! Dar uneori lecţia „Răbdare” ustură foarte tare, atât de tare că parcă sângerez.

Mi-a spus odată de mult o persoană, foarte dragă, că sunt „o sumă a contrastelor”. N-am prea înţeles eu atunci exact la ce referea şi pe ce se baza făcând o astfel de afirmaţie, dar pe măsură ce-au trecut anii am înţeles. Deşi încerc să nu fiu impulsiv şi în situaţii diverse sunt foarte calm şi răbdător, când e vorba de ceva care mă afectează în mod direct, îmi pierd firea. Mă frustrează la culme micile mizerii zilnice şi devin iritat şi irascibil. E un fel de autocontradicţie, acum sunt Ok, ştiu că asta se întâmplă, e bine, mai e nevoie de puţină răbdare. la urma urmei chestiile mari iau timp, şi după aceea cad în butoiul cu melancolie, văd toate rahaturile, aud toate sfaturile ieftine, venite de la oameni care visează la existenţe mediocre. Eu nu sunt creat pentru aşa ceva şi acest fapt mi-a fost dovedit deja cu diferite ocazii.

De ce nu sunt capabil să am aceeaşi răbdare, pe care o am cu alţii, indiferent cine ar fi aceştia,  cu mine? Până la urmă tot eu sunt cretinul care se autoflagelează, ştiu şi înţeleg şi asta. Şi apoi vine iar dimineaţa, iar mă murdăresc cu aceeaşi blestemată de rutină ieftină şi mizeră, privirea-mi cade şi pentru câteva momente nu îmi dau seama că, dacă e dimineaţă din nou, înseamnă că a mai trecut o zi şi că sunt mai aproape de adevărata mea viaţă.

Mă simt obosit. Psihic. Şi gol. Emoţional. Când cad în astfel de stări, când mintea pare să nu vrea să mă ajute imediat, tânjesc cu atât mai mult după o îmbrăţişare şi magicul „Te iubesc!”. Pe cât sunt de raţional şi de rece când vine vorba de lucruri materiale şi gestionarea acestora, tot pe atât sunt şi un romantic incurabil. Eu nu cred în autosuficienţa umană, o mare aberaţie după părerea mea. Pot să trăiesc singur, doar o fac, însă adevarul e că e sec. Şi ce e mai nasol e câ aşa cum vine dimineaţa, la fel se lasă şi noaptea, iar unele nopţi, ca asta de azi, sunt tare apăsătoare.

Ceea ce mă frustrează la urma urmei e incapacitatea de a lua măsuri în unele cazuri. Nu totul ţine de mine, iar când e vorba de ceva important chestia asta ma tâmpeşte. Ştiu că se întâmplă, e în desfăşurare, dar eu mă agit şi efectiv nu reuşesc să fac apel la neuronul responsabil cu calmarea. Ce să mai zic de sinapsa necesară unui zâmbet sincer? But there can be miracles when I believe! Şi mi s-a demostrat şi acest fapt, oricât de sceptic aş fi fost înainte şi oricât s-ar chinui sceptismul ăla să-şi găsească din nou o cameră în mine. Aici e vorba doar despre răbdare şi despre o atitudine pozitivă.

Şi totuşi, azi, privind o clipă înapoi, mi-am dat seama cât de mult am evoluat din acest punct de vedere. „Alunecările” astea sunt mult mai rare, mai scurte şi mai puţin nocive decât plimbările abisale din anii trecuţi. Omul e şi el un palat, cu mii de încăperi, un palat pe care nu-l poţi clădi perfect şi care nu poate epata prin lux şi confort, dacă lucrările sunt făcute-n grabă. Acum mai e nevoie doar de acoperiş and it’s done. Trebuie să mă învăţ să mai am un dram de răbdare până-mi vin ţiglele.

9 COMENTARII

  1. Toti suntem niste labirinte de emotii si ganduri ravasite, ca si cum ar fi trecut minotaurii peste sentimentele tale.Totul este sa stii cand sa lasi garda jos. 🙂 Hugz!

    • În cazul de faţă sunt şi Minotaurul şi Tezeu. Cât despre lăsat garda jos, e o chestie discutabilă, să ştii. De obicei chestia asta se produce în mod spontan şi nu întotdeauna la momentul potrivit sau cu persoana potrivită. Sincer nu cred că poţi calcula momentul când să cobori scutul. E de-ajuns să mă gândesc la Siegfried şi la Hagen…

  2. Da, ai dreptate. Dar poti anticipa momentul, dear 🙂 . De ce dai tot timplul exemple negativiste? Cand se omoara unii pe altii? u know, that says a lot about u. „Kid, I really like u, but u don`t have the balls to take the bull by its horns”. 🙂

    • Pe bune, chiar nu cred că poţi anticipa un asemenea moment. Exemplele sunt menite să ne facă să învăţăm. Mi se pare că nu prea digerat-o suficient.

  3. Sincer nu cred ca pot fi anticipate acele momente de care discutati…Din pct meu de vedere trebuie sa fim mereu cu un pas inainte omenirii ce ne inconjoara.E trist si dureros,dar tot mai mult cred ca este imperios necesar sa avem mai mereu „the balls to take the bull by its horns”…
    Si apoi, draga Fleur du Mal, sunt de acord cu faptul ca autosuficienta umana este o mare aberatie.Cei care isi doresc acea monotonie zilnica, cotidianul, sunt fericiti.Dar daca nu faci parte din aceasta categorie,trebuie sa duci o lupta continua cu tine si cu viata.Am citit intr-o carte ceva de genul: „Destinul nu este un bal la care mergi sa dansezi de placere, ci o lupta zilnica / cu viata”…Nu cred ca exista fericire si implinire,dar cred ca exista anumite teluri pe care daca le atingem,ajungem sa simtim satisfactie si bucurie.Si apoi iubirea,romanticismul…again consider ca sunt de cealalta parte a cotidianului (familia)…

    • 🙂 Noi suntem de cele mai multe ori pe aceeaşi lungime de undă, tu fiind încă şi mai reflexivă decât mine. Şi eu aplic deviza lui Alex, dar într-un mod mai calculat, nu atât de impulsiv. E enervant însă când nu reuşeşti să te scapi atât de repede de părerile celor care-ţi seamănă propriile îndoieli în cale. Şi cel mai nasol e când tocmai cei care ar trebui să-ţi fie cel mai aproape încearcă să pună aceleaşi ziduri şi-n calea ta. Eu unul am lăsat nişte chestii foarte clare în privinţa asta, indiferent de frustrările provocate unora şi altora. Cel puţin o să pot spune că până acum, măcar într-o oarecare măsură am făcut aşa cum am vrut.

      Şi eu cred în fericire, dragoste şi împlinire!

  4. Imi place cum gandesti, Aurora. Tocmai ce-i spusesem si lui FleurDuMal. Firesc ca trebuie sa fim cu un pas inainte omenirii, altfel am stagna atat pe scara evolutiei speciei cat si d.p.d.v. al tehnologiei, right? .Well, „garda” respectiva poate fi lasata jos atunci cand, de exemplu, intalnesti o persoana care-ti este pe plac, si pe care o poti respinge, involuntar evident, datorita barierei respective.La asta ma refeream :). Si, in viziunea mea cel putin, asta este mai mult decat anticipabil.

    Cat despre mutare… ar trebui sa ne gandim la un cadou de casa noua, sa-ti mai ridicam un pic moralul, nu? 🙂 . Ne mai auzim!

  5. pai mey! foarte bine ca tu crezi in acestea! tot respectul meu! era doar o parere personala, nu o incercare de a sadi in sufletele altora proprile nemultumiri si frustrari. Doamne, destule avem fiecare, ce ne-am face daca ar trebui sa le caram in spate si pe cele ale altora…in iubire cred si eu (dupa cum am precizat), doar ca o vad altfel decat monotonul cotidian…
    si Alex, cred ca atunci cand lasam garda jos atingem momentul sublim al personalitatii noastre. ptr ca nu stim unde ne impinge si ce ne aduce. si traim la intensitate maxima…o stare de control poate fi indusa si invatata, dar acel EU cand merita scos la iveala? e relativ si personal, nu?…
    deci, luam patul ala sau nu?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here