Am nevoie sa ma tin.

Eric Prydz – Allein


Dupa un weekend destul de agitat si prea multe nume noi incat sa le si retin, ca orice adult care se preface ca este cat de cat responsabil si nicidecum part-time alcoolic, ma pregateam sa ma culc in drum spre o noua saptamana corporatista. In tranzitia dintre cele doua orori, m-am gasit apelat de un numar strain. Mereu mi-am spus “ce se intampla in weekend, ramane in weekend” insa viata are mereu un curs propriu. Cosmic.

Dintre oamenii pe care i-am cunoscut, un individ, a decis ca trebuie sa-mi infrunt frica de a calatori pe motocicleta. Aparent, l-am ofensat in momentul in care am declarat ca “decat sa ma sui pe un motor mai bine beau clor si ajung de-mi pompeaza stomacul la camera de urgente in timp ce ma fute un centaur”. Fiind destul de plictisit si cu somnul dat peste cap insa si intrigat, am decretat un “ok” sec in ideea ca m-as plimba putin prin cartier si amin.

Responsabil cum sunt, m-am imbracat “foarte adecvat” – niste blugi rupti precum economia Greciei, niste tenisi rosii, rupti precum economia Ciprului, si faimosul meu tricou albastru cu un TARDIS desenat pe el – rupt si el, cu pete de vopsea lavabila.

Jos, buna seara, si tu esti?… bun. O discutie, o barfa, si hai sa plecam. Eu – nu, nu, e ok. Am munca maine, nu mi-am luat portofelul, telefonul, adio de la viata, imi moare animalul virtual, am diaree, si toate cele. M-a confruntat foarte inteligent spundu-mi ca daca “esti desul de nebun incat sa vrei sa te insori cu un alt barbat, ce fel de barbat esti tu daca nu esti in stare sa mergi pe un cacat de motor”. M-a intrigat si mai mult – exista clipe cand un barbat trebuie sa taca dracului din gura si sa faca ceea ce i se spune – foarte putina lume intelege ca daca eu continui sa vorbesc prea mult, nici eu nu mai stiu despre ce vorbesc sau unde ma aflu. Revenind.

In timp ce-mi fumam tigarea dinaintea executiei, ma uit mirat, ca-si da geaca jos – “pune-o pe tine, o sa-ti fie frig, ti-am adus si casca” – eu am ramas prost – nu imi amintesc sa-mi fi dat un om haina de pe el. Deja incepusem sa am alte probleme – stiam ca este heterosexual; stia ca sunt gay – ma simteam oarecum deplasat – mai ales ca preferam sa nu poarte geaca – un piept ca si ala merita o piramida. Pana sa gandesc eu mai multe, deja aveam o mana in geaca. Nu stiu daca era frica sau excesul de feromoni si parfum imbibat in geaca insa clar eram in necunoscut.

Mi-a tinut un mic tutorial: “Te tii de mine, cum vrei tu, ma strangi daca ai nevoie, incearca sa pastrezi inertie incat sa te misti odata cu mine si, orice ai face, nu te panica!” – evident, eu eram deja tahicardic. Ma comportam precum un pui de motan autist si pe moarte. Preferam sa fiu intr-un avion care ateriza fortat. Nu stiam ce sa spun, dar stiam ca trebuie s-o fac – am decis ca este spre binele meu. Vizibil lesinat, mi-a promis ca o sa-mi placa unde mergem. Mintea mea era plina cu toate spitalele din zona.

Si am pornit, incet, “cruising down the blvd. as they do”. Avand amandoi casca in cap, comunicarea era aproape imposibila. El radea la fiecare stop, eu imi simteam bataile inimii pana in noduli. Am decis ca trebuie sa urmez sfatul acestui strain si sa pun egalitate intre “gay marriage” si “donatorii de organe”. Am izolat frica, si am inceput sa extind ceea ce simtea el – inertie – si astfel mi-am pus viata in mainile unui strain.

Ciudat – in scurt timp Bucurestiul parea diferit. Eram transpirat, si imi placea. Aveam beat-uri in cap. Involuntar, deveneam una cu omul asta. Era ca si cand eram atat de relaxat, in toata frica mea – o stare perfect croita. Luminile, masinile din trafic. Vantul. Mi-am dat seama spre ce se indreapta – A3 – eram din ce in ce mai intrigat. Odata ce am traversat rondul s-a dus la ceea ce eu acum numesc warp speed. Il strangeam mai tare decat am strans-o vreodata pe mama insa nu m-am simtit in viata mea mai in siguranta. Dansam cu el, cumva, pana in punctul in care intuiam ce miscare urmeaza.

De aici m-am cam pierdut. In sfarsit aveam o stare pe care o cautam de multi ani – stare in care ma simteam ca un pasager intr-un avion fara fuselaj. Nu stiu de unde sa incep sa descriu senzatia de fericire si satisfactie – era ca si cand toate particulele care ma inconjurau erau fabricate de Eli Lilly and Company. Nu… nici macar nu am cuvinte.

Omul s-a tinut de cuvant. M-a dus la marginea unei paduri unde era iarba. A tinut minte ca “iti place sa fii scenic si iti place perioada zilei cand nu iti dai seama exact daca este rasaritul sau apusul sau daca stelele apar sau dispar” – eram din ce in ce mai intrigat – a fost atent la mine. Insa iarba era atat de frumoasa, umeda, era pacat sa nu ma intind pe ea si sa o impart cu acest strain. Si asta am facut, am stat acolo, amandoi, si am asteptat perioada in care nu este nici rasarit nici apus.

Pusi pe vorba, am desoperit chestii noi. Motivul pentru care a vrut sa petreaca timp cu mine a fost faptul ca obisnuia sa fie homofob, motiv pentru care si-a pierdut din prieteni si are nevoie de sfaturi pentru a repara aceste prietenii pierdute. Astfel, l-am consiliat cum am stiut mai bine.

Aflat intr-o transcendenta emotionala proprie, m-a consiliat si el cum s-a priceput mai bine. All in one, am ajuns la concluzia ca daca doi straini pot sa “danseze” pe un fier cu doua roti, este imposibil ca doi parteneri sa nu fie impreuna pana la moarte si mai departe daca acestia au vointa si iubire. Lucrul care nu i l-am spus a fost ca in aceasta scurta expeditie, eu mi-am recapatat increderea in sine – de mult pierduta. Strainul perfect, la momentul potrivit.

De indata ce constelatia de peste noi s-a luminat am decis sa ne intoarcem. Amandoi trebuie sa ne prefacem ca suntem adulti reponsabili insa nu inainte de a constata ca “toti barbatii sunt de pe marte insa nu toti accepta acest fapt”. Asa ca jet cu “incompatibilitatea” pentru ca asta este o inventie pentru a justifica divortul. Pana la moarte, ori ba.

Si acum, la munca!

Spoilers!