Acasă Zi de zi Abonatul nu poate fi contactat…

Abonatul nu poate fi contactat…

196
8

clive-nolan-an-old-man-s-handsPrima data cand am vorbit cu el, cred ca aveam vreo 14 ani. Nu cunoscusem inca pe nimeni face2face. Oamenii cu care interactionam erau facuti din 0 si 1, toti virtuali. Toti din alte orase, mai mari sau oricum, mai indepartate de al meu. Ziceam ca am 17 ani (deh…), noroc ca aratam de 17-18 oricum, asa ca nu mi se parea ca mint. Trecusem relativ ok peste acceptarea faptului ca sunt gay. In completare, invatasem sa fentez gagicile care insistau sa ne pupam, zicandu-le ca am pe altcineva. Fapt care ma facea hard to get sau ceva, pentru ca se ambitionau si mai tare… Cand ma puneam sa dorm, inca aveam impresia ca mai degraba gasesc Sfantul Graal decat pe cineva gay cu care sa impartasesc toate gandurile. Naiba se gandea atunci ca suntem atatia 🙂

Prima data cand am vorbit cu el, nu am stiut ce varsta avem, nici eu, nici el. Am vorbit o noapte intreaga, despre vrute si nevrute, despre tot ce ne-a trecut prin cap. Niciodata in toti cei 8 ani in care am pastrat legatura nu am discutat ceva cu tenta sexuala. Vorbeam zilnic. Cand am aflat amandoi ca avem aproape 50 de ani si, respectiv, 14, ne-am pus intrebarea daca el a dat in mintea copiilor sau sunt eu cu un pas in fata cand vine vorba de a discuta serios despre lucruri in viata. El era cineva intr-o institutie totusi. Eu, un copil un pic citit. Am incercat atunci sa-mi justific discutiile noastre. „De ce vorbim?”. „Cum ne putem intelege la o asa diferenta de varsta?”. Dupa aceea, nu mi-am mai batut capul. Conversatiile pe net au devenit voci la telefon. Chit ca a trecut mai bine de un deceniu de atunci, nu am mai discutat cu nimeni lucruri asa cum am facut-o atunci impreuna. Poate mai retineti ca la o ora de convorbire, se inchidea apelul si trebuia sa suni din nou. Ei, asa eram noi 🙂 Stiam amandoi ca el e un father figure pentru mine, dar nu am discutat despre asta niciodata. A fost singura data cand am considerat pe cineva, cu adevarat, mentorul meu. Pentru el, poate am fost fiul pe care nu l-a avut. M-a invatat ce inseamna sa fii echilibrat, sa fii calm, sa fii tolerant. Inca nu-mi iese tot timpul, dar stiu de la el ca se poate. A fost langa mine si m-a ascultat la celalalt capat al firului (ma rog, mobilului, ce mi-l cumparasem dupa ce am vandut unui coleg bicicleta aproape noua, spre disperarea alor mei) cand am avut primul prieten, prima despartire. Cand i-am spus despre prima aventura si inevitabila vina ce am simtit-o dupa aceea. S-a bucurat cand am luat bacu’ cu 9,48, m-a felicitat cand am intrat la Timisoara la facultate sau cand mi-am luat primul job. Stiam ca e langa mine, fara sa ne fi intalnit vreodata.

Prima data cand m-am vazut cu el, era 2007. Si atunci pentru ca asa s-a nimerit. Bf-ul meu de atunci avea un job interview  in orasul in care locuia el (un interviu pentru un job care presupunea sa plece dincolo 6 luni pe an; isi dorea sa il ia doar pentru un impuls de moment si nimic mai mult). Am stat amandoi la el pentru doua nopti. Locuia singur si nu avea rude in Romania. In prima seara, cand am intrat la un dus rapid, ei au stat de vorba. In 15 minute, l-a convins pe al meu sa se mai gandeasca. Nu s-a dus la interviu. Ne-am intors amandoi la Timisoara, holbandu-ne unul la altul 7 ore in tren. Bf-ul se gandea ce prostie era sa faca, eu ma gandeam cum a reusit el sa inteleaga ce simt. Fostul bf are azi o afacere proprie si se descurca.

Ne-am promis atunci, dupa ce ne-am reluat obisnuitele conversatii telefonice, sa ne vedem mai des. In cate un weekend sau in concedii. Modul nostru de a discuta era acelasi si live. Insa ne puteam si privi in ochi! Din pacate, nu am mai apucat… Dupa cateva zile in care telefonul era mereu inchis, am sunat la biroul sau si am aflat de acolo…  In cateva zile, se implinesc 5 ani de cand el nu mai este printre noi. Mai am si acum numarul de telefon, desi cu siguranta a fost realocat… Intr-o lume in care cei din jur vin si pleaca, toti avem oameni care ne-au marcat si nici pana acum nu ne dam seama cum de au reusit…

Cu bine, prieten drag, cu bine, Doru.

8 COMENTARII

  1. Cred ca astfel de persoane fac uneori viata mai usoara si mai suportabila… 🙂 Eu cred ca ar trebui sa urmam exemplele persoanelor care ne-au ajutat si pe noi candva…. 🙂 Frumos articol si ai trait cu adevarat o frumoasa experienta, rar intalnesti persoane cu care sa comunci atat de bine ^^

  2. Uneori, in viata mai apar si ingeri. Pentru tine, el a fost un inger. Chiar daca nu a fost nimic altceva decat amicitie intre voi, aceasta a valorat cat sute de tomuri! E bine cand un matur sfatuieste dezinteresat si obiectiv un adolescent. Si a avut norocul ca a dat peste un adolescent dispus sa invete.
    Fie ca fiecare dintre noi sa devenim cel putin o data in viata un fel de mentori pentru cei care au nevoie de asa ceva!

  3. Nu stiu daca sa zambesc sau sa ma intristez – ferice de tine ca ai avut pe cineva alaturi, atunci cand au avut loc anumite evenimente, insa, e pacat ca printre noi a ramas doar amintirea lui; i-as fi urat multa sanatate, dar realitatea ma contrazice, asa ca voi spune doar „Odihneste-te in pace!”.

    Din asta putem invata destule lucruri – cum ar fi faptul ca nu trebuie sa ne grabim in viata, dar nici sa asteptam un deceniu sau mai multe pentru anumite lucruri/ persoane. Nu. Nu e cazul. Avem o viata, si nu stim cand se sfarseste.

    Un post reusit, après-moi. Slava Domnului ca mai sunt persoane care sa imi ridice moralul 🙂 Thanks!

  4. Imi pare sincer rau pentru pierderea ta. Se vede ca a fost un bun prieten si ca si tu i-ai fost un bun prieten. Ar fi foarte frumos daca ar fi toata lumea asa buna si sa stim sa apreciem mai bine pe cei de langa noi. Mi-a placut foarte mult povestea ta, desi a fost cu final trist.
    Ridic palaria si ma-nclin in fata prieteniei voastre! 🙂

  5. Sigur te vegheaza si acum din ceruri! Ar fi frumos sa scrii mai mult despre ce s-a petrecut intre voi, pana nu uiti de tot. Poate fi subiectul unei carti;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here