Acasă Zi de zi Prima întâlnire

Prima întâlnire

447
17

Mă întreb câteodată dacă nu cumva fericirea izvorăşte din amintiri. Din amintiri de stropi de fericire. Pic cu pic. Se adună o baltă de lacrimi vesele şi triste în care privesc cu plăcere din când în când, pufăind o ţigară şi zâmbind „pe sub mustaţă”.

La fel mi se întâmplă când îmi amintesc de el. Primul el din viaţa mea. Îmi amintesc fiecare clipă savurată lângă el. Pe atunci ţineam un jurnal în care scriam tot ce gândeam. L-am aruncat pentru că au fost momente în care am vrut să uit tot. Am îndeplinit un adevărat ritual atunci când am ars paginile pline de patos şi trăiri diverse. Numai aşa credeam că pot trece peste, că îmi pot vedea de viaţa mea. Şi poate că a fost mai bine aşa, pentru că m-am împrietenit cu mine. Acum parcă îmi pare rău că l-am ars. Aş citi cu bucurie despre simţămintele mele de atunci, cu toate că îmi aduc bine aminte încă.

La început… Auzisem ceva despre un canal de Mirc… „GayRomania”. Pentru că nu aveam încă PC, am început să merg la sali de internet… Alegeam mereu calculatorul cel mai izolat, cel mai din colţ… Şi dacă nu era nici unul îndeajuns de … intim, mergeam pe jos la altă sală, unde credeam şi speram să nu fie foarte aglomerat. Am purtat discuţii pe MIrc aproape 2 ani. Mă uitam deasemenea pe furiş la poze cu băieţi dezbrăcaţi, parcă mereu pentru a mă convinge şi mai tare că îmi plac, că simt o atracţie irezistibilă, dincolo de orice voinţă puternică. Mergeam acasă, mă priveam în oglindă, încercam să găsesc o trăsătură care mă face să cred că aş avea ceva anormal în interiorul meu, vreun „Alien”… dar… la un moment dat mi-am spus că nu e nimic anormal dacă îmi face plăcere ceva din lumea asta. E dreptul meu de om în a-mi respecta dorinţele, plăcerile… Dar nu eram sigur că alţi oameni mă vor înţelege vreodată. De fapt eram sigur că nu o vor face. Din cauza asta m-a apucat o frică teribilă şi m-am hotărât ca acesta să fie secretul meu cu mine. Din cauza asta, chiar şi când vorbeam cu amicii mei virtuali, eram foarte discret şi reţinut în a da amănunte despre mine. Aveam mulţi amici virtuali. Îmi formasem aproape un obicei în a-mi rezerva în fiecare zi calculatorul meu retras, la o sală de internet nepopulată, ca să vorbesc cu amicii mei virtali. M-au ajutat mult în a-mi forma o părere despre cei ca mine… cei „deosebiţi”, cei „cu-care-nu-e-bine-să-te-împrieteneşti”, „categoria socială tabu”.

Printre ei era EL. La început nu i-am dat prea mare importanţă, pentru că fiind şi el la fel de precaut ca şi mine, nu dădea prea multe detalii despre el, nu dădea nici măcar o poză… Se încadra pentru mine la categoria „cei care vor să pună laba pe prospătură” şi nu vorbeam cu el decât lucruri uzuale. Culmea, într-una din zile m-am hotărât să cedez presiunilor lui şi să merg la un computer cu webcam. Mi-era o frică îngrozitoare. Dar am mers. Am dat drumul la webcam şi l-am închis după 1 minut. Ca răsplată, mi-a dat şi el „invite” la wecam-ul lui. Mă chinuiam să disting printre puricii camerei de proastă calitate înfăţişarea lui. Era brunet, cu ochii mari, negri-căprui, părul creţ, şi chipul carismatic, cu gropiţe în obraji. Pentru că inima începuse să îmi bată prea tare, am închis. Credeam eu că îmi era frică să nu fiu văzut vorbind cu un băiat. Mă gândeam apoi că nu e ca ceilalţi, nu avea sprâncenele pensate, era nebărbierit, era … el. I-am concluzionat apoi că aş vrea să ne vedem undeva să vorbim, să ne cunoaştem. Mi-a mărturisit că nu prea are această posibilitate, pentru că locuieşte cu prietena lui tot timpul, că îi e frică şi lui… Era perfect. Din toţi amicii mei virtuali, nici unuia nu îi plăceau şi fetele. Mă consideram atunci blestemat, pentru că nu ştiam de care parte a „baricadei” exist. Şi uite … găsisem un om ca mine. Interesul meu în a mă întâlni cu el a crescut. Am plecat mulţumit acasă, pe scena de teatru de zi cu zi, cu gândul la prima întâlnire cu EL.

Era noapte, aproape de 1.00, Ploua cu stropi mici. Păşeam sfios către sala de internet unde deja îmi aveam computerul rezervat ca de obicei. Intru pe MIrc. Era. McAliffe. Îl salut şi îmi spune scurt că e singur până la 6 dimineaţa. Decidem să ne vedem şi mă invită la el. Merg întâi pe acasă, iau bicicleta şi pornesc spre partea industrială a Constanţei, pe lângă port. Pe drum îmi fac procese de conştiinţă… Mi-era frică să nu păţesc ceva. Am ezitat de câteva ori, fiind gata să mă întorc. Însă îi promisesem că „nu îi trag ţeapă”. Am ajuns în locul pe care mi-l indicase, m-am oprit. Am aşteptat 10 minute… şi tocmai când mă pregăteam să plec dezamăgit, aud o fluierătură de la balcon, de la ultimul etaj. Las bicicleta legată de o bancă şi urc. Îmi deschide. Intru. Nu l-am privit deloc, oricum era întuneric beznă. Îşi cere scuze că m-a făcut să aştept, dar nu se aştepta să fiu cu bicicleta. Intrăm în dormitorul lui, eu cer un prosop ca să mă şterg. Mă plouase. Mi-a spus că pot să fac un duş dacă vreau. Am intrat bucuros în baie, bucuros că nu e nevoie să îmi ascund privirea avidă după el. Fac duş. La lumina din dormitor am zărit pentru câteva clipe statura lui impunătoare. Era într-un tricou de casă şi pantaloni scurţi. Nu privisem la chipul lui. Eram prea sfios. Dar zărisem picioarele puternice, gambele „de ponei” ce sugerau stabilitate şi hotărâre. Când se întorsese cu spatele să închidă uşa, îi zăream gâtul bine legat, spatele masiv şi … fundul bombat. Strângerea mâinii la intrare fusese una hotarâtă. Avea palmele mâinii potrivit de mari, masculine şi fine în acelaşi timp. Pe când mă stropea apa sub duş nu mi-am putut stăpâni o reacţie sexuală ansamblând imaginile lui într-un tot.

Am intrat la loc în dormitor după ce m-am îmbrăcat la loc. M-a invitat să stau pe pat, lângă el. Era un pat moale, mare, mirosind frumos, aşa cum am vrut mereu să am.
Mi-am tras perna sub cap, el stătea în fund lângă mine. Am început să vorbim, să povestim. Avea o voce caldă, dulce. Se alinta când vorbea. Era delicios. Pe cât de masculin îl arăta înfăţişarea, pe atât de sensibil părea când vorbea în voie. Mi-a mărturisit că se simte confirtabil şi apropiat cu mine şi că ar putea sta la nesfârşit de vorbă cu mine. Ciudat, dar mă simţeam la fel de familiar şi relaxat. Mi-am permis luxul să îl privesc în voie. Era băiatul viselor mele. Avea ochii mari, expresivi, închişi la culoare, bărbia puternică, o pilozitate calculată, fină, sprâncenele groase, frumos arcuite, fruntea înaltă, din care pornea o minunăţie de claie de păr creaţă, în care simţeam deja impulsul să îmi înfig degetele şi să îl mângâi. Am vorbit câte în lună şi în stele. Stăteam atât de aproape unul de celălalt, dar totuşi fără să ne atingem, pentru a nu strica parcă mirajul ce ne atrăgea involuntar polii de greutate. Ne-am povestit vieţile în imagini. Era un om de admirat. Trecuse prin multe, văzuse multe lucruri frumoase în viaţă, dar i se întâmplaseră şi multe lucruri pentru care eu m-aş fi considerat un nenorocit al soartei. Privea viaţa atât de simplu ! Era atât de viu prin ceea ce povestea! Mi-am dat seama că este un om care preţuieşte fiecare clipă din viaţa sa, care ştie să se bucure chiar şi de cele mai mici şi mărunte lucruri, că ştie să treacă foarte uşor peste dezamăgiri şi greutăţi. Era un om minunat.

Am plecat odată cu sosirea în micul apartament a surorii lui. M-a prezentat ca pe un amic venit să îi repare computerul. Afară se mijise de ziuă, era frig, dar nu simţeam nimic. Mă gândeam numai la el. Râdeam ca un nebun la gândul că ăn sfârşit am găsit pe cel pe care îl căutam. Râdeam că am avut norocul să îl găsesc de la prima întâlnire. Nu mă gândeam decât că abia aştept să ne revedem.

Şi ne-am revăzut. De multe ori. A fost sublim. Sublimul frumosului, sublimul suferinţei, sublimul sentimentelor mele, sublimul a tot ceea ce însemn eu ca om. Lui îi datorez tot ceea ce îmi doresc astăzi în viaţă. El a fost conturul pe care l-am trasat viselor mele. A fost greu. Multă iubire, multe lacrimi, despărţiri, împăcări nenumărate, sacrificii inconştiente, aventuri de neuitat. Dar a meritat. El mi-a arătat cât de frumos este să trăieşti.

Azi suntem doar amici. E departe. Vorbim din nou pe internet. Am încercat să nu mai vorbim, să ne urâm reciproc. Dar nu am reuşit nici unul. Sau aşa ne place cel puţin să credem. Poate nu am fost niciodată ceva mai mult. Dar acea legătură strânsă, căldura aceea familiară ce ne apropia irezistibil corpurile de prima dată când ne-am văzut, încă se mai simte. O simt şi eu, o simte şi el. Cred. Nu ştiu să dau o explicaţie plauzibilă pentru ea. Dar există.

Articolul precedentCiocolata din vitrină
Articolul următorSolitudine, dragostea mea
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

17 COMENTARII

  1. Ce varsta avea,i fireman ? Nu trebuia sa arunci jurnalul 🙁 am avut si eu intentia asta dar am zis mai bine nu, nu de alta dar frate,miu gasea tot:-D ,acu cred ca stie de me. Sa revenim 😉 cum se zice prima iubire nu se uita niciodata foarte adevarat 🙂 nu am avut norocul tau, a trebuit sa ma multumesc doar cu iubirea virtuala la distanta dar am trait,o la maxim ca si cand ne vedea,m in fiece zi, ora, minut, secunda dar care ma facut sa plang un an de zile 🙁 aveam prieteni care incercau sa ma scoata din starea aceea de lesin incercam si eu dar nu reuseam. Mergeam la net vesel plin de viatza si plecam plangand 🙁
    Am ramas cu un prieten bun si cu amintirile cand tóata lumea mea era a lui. As mai scrie dar am ajuns la munca 🙁 bye

  2. Uite ca din fericire si FireMan si-a depasit conditia. Mai bine mai tarziu decat niciodata. 🙂

    Apropos de prima data… eram student in Cluj. Era iarna si in fiecare dimineata il intalneam deoarece venea pana la mine inainte de job sa ne bem cafeaua… io aveam cursuri de la 8, el job de la 8… aparea la mine inghetat de frig pentru a sta la o cafelutza cu mult zat, fiarta intr-o cratita, ca pe vremea aia habar n-aveam io de expresoare si alte shmekerii.

    Eram intr-o visare continua, cred ca atunci am simtit starea aceea de beatitudine cel mai intens… nah era prima oara. Nici nu cunosteam lumea gay, chiar ca eram in mult ravnitul rol de „incepator” si „neinitiat”. hahahaah

    Ne plimbam noaptea, minus nush cate grade, ger… dar era frumos… nu-mi pasa nici ca nu aveam bani, nici ca eram prost imbracat, nici ca eram nemancat.

    In fine… tot „primul” imi povestise si despre lumea gay despre care eu nu stiam mai nimic, (imi aduc aminte de o faza… imi zicea ca sunt „bisericute” si eu am crezut ca or fi biserici pentru gay, la propriu, 🙂 ), cu el fusesem la primul chef unde era sa crap dracu’ de emotii.

    Reciproca nu stiu daca era valabila… chiar nu as putea sa spun, insa nici macar nu are importanta. Nu simteam ce simteam ca sa mi se intoarca „favorul”.

    „Primul”/”Prima” cred ca pentru fiecare ramane special intr-un fel…

    Whatevaaa…

  3. E bine ca putem sa ne depasim conditia. Dar atentie: nu uitati sa semnalizati si sa nu cumva sa depasiti pe dreapta.
    Rob, o sa fac eu prima Bisericuta pentru gay. dar mi-e teama ca n-or sa aprobe prpoiectul la Primarie. Mai ales partea cu dark-room.

  4. Dureroase nu sunt amintirile, sau clipele care ne dau imboldul unei reculegeri, unei meditatii sau unei analize (mai mult sau mai putin pertinente)… Tragica este aceasta cramponare de/in trecute momente, faptul ca incercam sa ne cautam subterfugii existentiale in secundele memoriilor… draga FireMan! Desigur, nu poti nega amprenta ta astrala de Fecioara cu ascendent in Sagetator, dar poti incerca sa traiesti prezentul, sa savurezi clipa actuala, sa zambesti (chiar daca neafisat) la rasaritul solar cotidian… bafta!!!

  5. voi ati avut parte de povesti faine:))

    eu l-am cunoscut, evident, prin intermediul mircului… am crezut ca lesin cand am coborat din tren sa-l intalnesc… ca sa nu vb de primul sarut.. :))oricum, a fost frumos..

  6. Fara sa apelez la instrumentele „ieftine” si „versatile” ale unora dintre noi, da-mi voie, FireMan, sa apreciez „desonsiderarea” perpetua a propriei tale (deloc-inutile) sisteri… Ma intreb cat vei continua acest joc de resemnare, respectiv de bipolara „abel si cain” joc verbal… Nu sunt deloc invidios pentru cataclismele tale interioare… Ma intreb: cu cine avem „onoarea” – noi, privilegiatii lui Robert, sau atila, or whomever…- de a face??? Care personalitate a ta? Adrian sau Cristian sau Adyshor sau Tg.Mures??? Sper sa ai potentza de a te regasi si de a te accepta, fara sa mai „apelezi” la „victine” exterioare ego-ului tau real… Mult succes in procesul de self-confidence…

  7. FireMan~

    scuze, nu vreau să stric momentul, dar sigur nu ai publicat nimic pana acum in revista Sexy-Club? că m-au luat aşa nişte călduri deodata… si mi-am amintit cum citeam eu noaptea, pe la douaj’ ceva de ani, cu lanterna sub plapuma, articolele despre gay, de nu mai puteam pe urma sa adorm cu orele…

    da’, nevermind, ai scris neomenesc de frumos, drept pentru care trebuie sa ies putin pe terasa sa iau nitel aer curat si sa fumez o tigara. it’s getting so fucking hot in here!

  8. Voi continua sa „apreciez” dedublarea si blazarea unora dintre noi, fara sa mai incerc sa le deschid ochii… complacerii in continua auto-victimizare… do enjoy it… FireMan!!!

  9. Griddy, da, scriam sub pseudonimul „Rapandula”. :))
    ady69DE: imi imaginez lumea formata numai din oameni (oare?) ca tine… Doooooammmne fereste, ca vorbesc prostii in sfanta zi de Pasti !!! fuck off, yeti !

  10. frumoasa povestea ta, as vrea sa pot vorbi si eu asa candva, cand o sa trec peste propria conditie egoista. Dar si cand voi reusi aceasta performanta imi voi pune intrebarea DE CE SE TEM OAMENII DE DRAGOSTE? de ce ne temem sa fim iubiti? societatea asta va omori puritatea dragostei, va cataloga dragostea drept perversiune in curand…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here