M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre.
Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave,
neobosit să mă aduni dintre valuri de glie.
Și m-ai găsit, nemuritor flămând, altar făcându-ți ție.
Te-aș fi visat în alte vieți probabil, înainte,
de n-ai fi socotit cu haz ale timpului ținte…
Țăruși înfipți în inime străine, s-au adâncit fără răgaz,
și strălucirea-ți prea lividă le-a curentat, tăcut, retina
Nu, nu sunt mortul tău. Sau nu acum. Sau nu am cum. Mi-am scurs amarul printre crăci, apoi pe scoață-njos, și m-am oprit la rădăcină. Adulmec mucigaiul și rugina, rod rădăcina și merg mai sus pe dealuri mai înalte de unde pot zări, poate, pe la apus de soare, cine-o vrut să mă omoare.
Eu sunt nimeni. Sunt doar cel ce presar visare în vorbe și, poate, alinare… Nu mi-am ciuntit degeaba un os în încercarea de înviere. Mi-ai pus din nou în glas un shot de foc. Și m-am răsculat împotriva-mi. Am adunat atâta rahat în rădăcini, încât, conform noilor standarde bio, florile îmi vor năpădi coroana de gânduri pe care se pun păsărele. Păsărelele sunt cel mai bun lucru din viața mea de copac scorburos. Păsărelele mă înalță către intercer și-mi vestesc ce se mai întâmplă prin lume.
Și m-au anunțat, Slăvite și Înalt Prea pe Cer Cocoțate Stăpâne că Venirea prea de grabă-ți pe pământuri de crăci și cadavre pline, nu va fi, pot să pun șagă, întâmpinată cu o veselie oarbă. M-am întrebat, și-am discutat și cu ceriul, di ce or picat oare toate pietrele ale-astă vară pe câmpuri și prin ramuri și gânduri…
Săracul românul, ce aplecat e pe gânduri!
Copacii nu au nici o vină că trăiesc mai mult ca noi! 🙁
