Azi am avut parte de o zi insorita si plina si nu prea imi venea sa ma gandesc la Romania. Am fost la un concert unde erau mii de gay de toate varstele, bere multa, carnaciori si multa voie buna.
Am incercat sa surprind instantanee la propriu, vroiam sa iau o farama din Amsterdam inapoi in Timisoara. Asa ca, am fotografiat oameni, saruturi, copii, pasari, chistocuri de tigara, plete in vant, strazi aglomerate. Cu toate ca este pentru prima oara cand vin in Amsterdam, simt ca nu va fi si ultima data. Motivul? Cred ca e singurul loc unde am vazut atat de multi oameni in a caror vene curge VIATA. Nu spun asta pentru ca a fost o parada gay care a reusit sa adune 500 de mii de oameni la un loc, nu. O spun pentru ca am impresia ca politica Olandei si resorturile pe care a fost construit Amsterdam-ul au permis oamenilor de aici sa fie ceea ce sunt ei, sa fie cu un pas mai aproape de visele lor (mai mult sau mai putin subrede, dar nu mai sunt sigur ca are importanta) si dovedesc asta prin felul in care urla pin restaurante, modul prompt prin care se face un lucru, hohotele de ras din noapte, ochii curiosi din fata vitrinelor Cartierului Rosu si nu in ultimul rand chiar si lejeritatea cu care este privita o parada gay.
Nu vreau sa fiu inteles gresit, am mai spus-o, nu cred ca homosexualii au nevoie neaparata de prade, dar faptul ca intr-o tara, populatia acesteia reuseste sa vada homosexualii ca si pe o parte componenta a societatii in care traiesc, sa vina cu copii, sa participe batrane si batrani cu pahare in mana… e o chestie totusi. E ceva, mai ales pentru cei care ies usor in evidenta (si care sunt cei mai persecutati) si isi tradeaza printr-o simpla “scanare” orientarea sexuala, care mai apoi este interpretata ca fiind un comportament satanic, un comportament care nu da bine cu traditia si cu conceptul de “familie”, ca perpetuarea speciei, ca Biblia, ca ii rupem in bataie etc.
Cum mergeam pe diverse stradute din Amsterdam, vedeam din cand in cand cate doi tipi sau doua tipe de mana, cate un sarut lung sub un felinar, plimbari cu barca pe canale si alte chestii de acest gen pe care le vazusem doar prin filmele cu tematica gay. Aici, nimeni nu intoarce capul dupa asa ceva, nimeni nu ii ameninta, nimeni nu face presiuni politice sau religioase… ceea ce mi se pare un lucru extraordinar, pur si simplu.
Am fost iarasi impresionat de calitatea vietii la persoanele trecute de prima tinerete. In Romania spre exemplu, gay-ii care nu mai au curu’ ca pepenii de Dabuleni (vorba cuiva…) isi pot lua adios de la multe chestii. Totusi, oamenii ajung si la 40 de ani, la 50 sau chiar 60 de ani. Care sunt optiunile acestor oameni? Sa plateasca pe cineva ca sa stea cu ei? Sa se inchida in casa si sa se xanaxeze? Sa devina niste mitomani de doi bani? Ei bine, unii dintre voi imi vor spune ca viata nu se rezuma doar la asta. Da, asa e. Dar sexualitatea si implicatiile acesteia in viata de zi cu zi sunt imense iar in conditiile in care o societate te inchide si incearca mereu sa actioneze butonul “oprit”… nu stiu cum ar trebui majoritatea sa puna problema sau sa se comporte.
Multi oameni asteapta sa li se spuna ce sa faca si cum sa faca acel lucru. Cat sa lucreze si cat sa castige. Cat sa doarma sau cati copii sa aiba. Ce ar fi daca omul ar fi lasat sa… traiasca? Sa-si toarne bere pe haine, sa se drogheze, sa iubeasca, sa creasca copii si orice altceva vrea si poate? (bineinteles, atata timp cat actiunile sale nu ranesc in vreun fel un alt om, ca atunci a belit-o).
Viata si sentimentele, lacrimile sau zambetele – nu se invata din carti sau din piesele de opera. Toate acestea sunt ca niste cioburi de sticla care asteapta sa fie gasite pretutindeni: pe strada, acasa, langa parinti, prieteni, iubiti… aventuri, inaltari si prabusiri. Tocmai de aceea “a trai” este o haina cu design unic pentru fiecare, ca si cum fiecare din noi ar avea o armata de design-eri vestimentari care coase si taie in fiecare clipa. De aceea, dragilor, nimeni nu poate purta haina celuilalt si sa se astepte sa ii “stea” la fel de… bine.
Ei, cam asta e gustul pe care mi l-a lasat Amsterdam. Chiar acum, privind afara pe ferestra hotelului, vad vis-a-vis case a caror ferestre sunt imense si care deschid camera de zi a oamenilor: felinare portocalii, flori, oameni, tablouri. Fara sa vreau, imi fuge mintea la usile din metal cu cate 2-3 incuietori ale cutiilor de chibrituri, gratiile geamurilor de la parter pe care le au casele noastre… “casa, dulce casa” cu fereastra spre tomberonul de gunoi care a dat pe dinafara de prea plin ce era. Imi fuge mintea la cafeaua pe care nu o poti bea in tihna in centru ca musai tre’ sa vie la masa 2-3 turme de cersetori care sa te dezguste. Ma gandesc la babele cu perle la gat pe care le-am vazut la povesti sorbind din paharele cu vin alb si ma uit in oglinda la batranii pe care ii stiu eu, cei care privesc in gol, neputinciosi. Oare cati tineri care au preferat barbatii in locul femeilor au fost literalmente alungati de acasa sau batuti, marginalizati si discriminati, dati afara de la locul de munca…. astfel ca la 25 de ani deja sa cunosca denumirea multor medicamente anti-depresive, iar comparativ ma gandesc care sunt resorturile unui tanar homosexual intr-o tara in care nu se considera ca a intrat Satana in oameni si i-a facut homosexuali sau sunt nistre monstrii, rezultat al unor defecte genetice.
Ma gandeasc la fatuca care vinde la ABC-ul de dupa colt, la cativa pasi de blocul in care stau in Timisoara. Ori de cate ori am mers sa cumpar maruntisuri, mereu era ca un robot invatat de maestrii cum sa fie eficient: “Ce vrei?”. Asa sec. Niciun gest schitat. “Apa Borsec, plata, doua sticle”. “5 lei”. “O plasa se poate?” “5 lei, 40”. “Merci”… “Ce vreti?”. Oamenii nu sunt tristi, nu se nasc tristi. Oamenii mor dupa ce se termina copilaria, si pun zambetul la naftalina scotandu-l la diverse ocazii inutile. Dar zambetul nu mai e natural, e unul zbarcit si terminat. Banii sa fie de vina? Ce-ar face cineva cu multi bani? Si-ar lua un Mercedes cu motor de 4 litrii sa il afiseze pe strada?
Atatea imagini care dau de gandit am vazut… atatea clipe care au avut capacitatea sa schimbe nuanta luminii care bate pe piedestalurile pe care stau anumite raspunsuri. Amsterdam trebuie incercat, cu toate ca noi, cei care purtam in noi deja mult prea mult venin al trecutului, nu vom putea niciodata sa privim lucrurile asa cum le-ar putea privi cineva nascut si crescut aici. Si in multe alte parti caci nu Amsterdam-ul e cel care face aceste lucruri ci niste popoare care au avut norocul sa se nasca sub semnul altor stele decat a acelora sub semnul carora ne-am nascut noi, romanii.
Stateam cu cineva intr-un restaurant, luam cina. Ne-am asezat la o masuta, intr-un colt, o masa pentru doua persoane. A aparut imediat un chelner zambaret, ne-a adus o lumanare si o lalea intr-o vazutza de sticla… super misto. A fost un moment foarte delicat pentru mine, cel putin, din anumite puncte de vedere, dar si amuzant. Apoi acasa, la hotel, ma uitam pe diverse site-uri de stiri romanesti care povestea despre padara gay din Amsterdam. Comentariile oamenilor au fost cele pe care le intuiam: ca Olanda e prea libertina, ca raul a pus stapanite pe multe tari dar ca Romania trebuie sa se mentina pe pozitii, ca e pierzanie si copiii nostrii sunt amenintati, ca ei nu ar permite asa ceva, ca le-ar rupe picioarele si in ultima instanta Hitler avea draptate… ca acush vine sfarsitul lumii si asemenea acte arata asta, ca ar trebui turnata benzina pe ei si altele. Bine, gandindu-ma ca nush ce sondaj a aratat ca doar 1% din Romani avea habar ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui sau ca romanii cred cu inversunare ca cifra 13 ne influenteaza ziua si pisica neagra e belea deja… biata de ea.
Ce sa mai compari? Nu ai de ce si nu poti compara.
Pe masura ce cunosti mai multe, vezi mai multe… lucrurile ar trebui sa devina mai limpezi, dar in cazul meu nu e asa. Imaginea generala a devenit una in care am mai multe intrebari decat raspunsuri, o imagine fara contur, o imagine care curge din inertie. Incerc totusi, prin prisma senzorilor mei, sa vad lumea fara ochelari de soare. E o lume in care traiesc si eu, de aceea cred ca e dreptul meu (si al fiecaruia de altfel) sa aprind, din cand in cand, atat cat sa-mi fie util, flacara in felinarul dat “by default”.
[nggallery id=28]
Puțin cam idealizat Vestul, puțin cam amar gustul, dar frumos spus. În curînd am să merg și eu pentru prima dată la Amsterdam. Abia aștept!
Poate ca suna ca si cum as fi unul din aceia care vede in vest un taram unde toata lumea e splendida si vesela si buna, si unde vreau si eu sa fiu ca sa ma regasesc. Nu e asa, niciodata, nicaieri as putea sa ma simt mai “acasa” decat in Romania, pentru ca in Romania am legaturile de suflet, si asta conteaza mai mult decat zece milioane de parade si libertati la un loc. Apoi, regasirea nu ti-o poate da un loc, caci si pe varf de munte ti-e ok daca stii cum sa faci. Dar, incercam sa desenez o alta imagine, una pe care am vazut-o eu, cu senzorii mei. 😉
sa trec prin Olanda, mai ales prin Amsterdam? cred ca m-as simti ca si Dorothy 😀 sa trec din tara cenusie in cea minunata si plina de culori 🙂
🙂
robert ceea ce ai descris tu nu e deloc idealizat. Asa este realitatea si ceea ce vede toata lumea. Prima impresie conteaza si ar fi bine sa putem sa vorbim in aceeasi termeni si cand vorbim de un Cluj sau Timisoara.
Stiu ca homofobii din Romania ne-ar trimite pe toti la Amsterdam dar eu cred ca tocmai ei ar trebui sa traga o vizita acestui oras.
“Prima impresie contează” — hm…
Da, olandezii sînt oameni prietenoși, Amsterdam e capitala gay a lumii, bine ar fi dacă și despre România s-ar putea spune lucruri măcar în parte asemănătoare — dar există și altă perspectivă: Liberalismul, mai ales cel sexual, face banii să curgă gîrlă. Dar dacă ne uităm puțin la politica Olandei, vedem că guvernul e cam pe dreapta — și ar fi interesant de știut ci părere au și dreptacii olandezi, care nu sînt tocmai de neglijat. În fine, Onkel Google zice că pe 10 iunie a avut loc la Amsterdam o demonstrație contra violenței homofobe, precis că nu fără motiv.
În fine, una peste alta: Nici Olanda, nici alte țări nu au numai părți roze. Iar pentru părțile alea roze (pe care, nu mă înțelegeți freșit, nu am de gînd să le denigrez), olandezii, danezii, spaniolii, nemții au făcut ceva, nu le-a picat precum para mălăiață. Dați-mi voie să reformulez: Bine ar fi dacă și românii ar face măcar în parte ce au făcut olandezii. Că mi se pare că scoaterea din ilegalitate a homosexualității în România tot opera olandezilor a fost, iar de atunci încoace nu-mi aduc aminte să se mai fi întîmplat ceva remarcabil în România. Queens, petreceri, fițe — și politica rămîne să o facă întotdeauna alții.
Sa fiu foarte sincer, Romania si alte tari asemenea ei (Rusia, Bulgaria, Turcia, chiar si Ungaria, Ucraina, Serbia s.a) au o istorie in spate legata de felul de-a fi al oamenilor, sunt niste lucruri care nu se schimba cu o revolutie sau cu cateva guverne schimbate.
Uite, o chestie mica, dar care spune multe: azi, in avionul de intoarcere. In fata mea un el, o ea si un copil. Amanadoi pe la 27-30. El cu siguranta functionar (piele curata, unghii ingrijite, imbracaminte decenta, burta, inceput de chelie) ea cu siguranta casnica sau cel mult un job de “femei”. Nici nu decoleaza bine avionul ca el cauta nush ce cruciulita in bagajele deja puse sus, si se chinuia ca o maimuta sa ia ceva de pe o creanga cu mult deasupra-i. In final gaseste, se aseaza, tot transpirat si gafaind. Nu trec doua minute ca isi lasa scaunul pe spate la maxim, ce mai conta ca in spatele lui statea o tipa…? Ii spune o stewardeza ca in timpul urcarii nu e voie cu scaunul dat pe spate… aud un “ce pula mea, am platit bilet”… vin aia sa serveasca bauturi si o prajitura expirata… el normal ca daca a platit biletul a cerut mai multe pahare de vin, apa, cola…
Degeaba, asa suntem noi, oportunisti. Nu se poate generaliza, dar majoritatea asa sunt. Iar asta spune multe despre noi, ca natie, ca popor. Noi stim cum sa facem management-ul grijilor, al unor flori expirate de 8 martie fix iar restul anului pula, stim sa negociem, sa furam… pentru ca numai asa ajungi “cineva”. Asta e mentalitatea majoritatii, asta e.
Personal… chiar ma doare la basca de multe lucruri, dar asa cum am spus, ne-am nascut aci, in blocul est-european, sub o stea… nu prea norocoasa si cred co’ fo’ si zi de 13. Bine-a fi…
Pînă la urmă cred că e chestie de educație, bunăstare și mult, mult timp. Adică în timp bunăstarea ar trebui să ridice nivelul de educație (măcar la generațiile următoare) și invers. Dar asta e o chestie de medie statistică, nu e valabilă neapărat pentru fiecare în parte. În plus, un trecut de mizerie nu se uită, doar se acoperă cu un strat — de iarbă, cum spun nemții — prin care adevărata mentalitate răbufnește cu prima ocazie.
Un exemplu care îmi vine acum în minte este fosta noastră proprietăreasă și povestea despre care scriam acum vreo doi ani în mai multe episoade din Jurnalul domnului Inginer (http://pinocchiomuc.blogspot.com/2009/05/specialitati.html). Cucoana în cauză avea vreo 70 de ani, deci crescuse în timpul războiului și ajunsese la maturitate odată cu reconstrucția Germaniei și cu miracolul economic, într-o perioadă în care poziția bărbatului era slabă spre inexistentă. Casa în cauză era casa părintească, construită pe un teren care se pare că a schimbat mai mulți proprietari în anii 1920-50, și asta în condiții și mai ales pe criterii care se cunosc prea bine și în România: Exproprieri pe motive politice și rasiste, revînzări la prețuri simbolice, cumpărări pe criterii oportunistice. Totul probabil că a fost plătit din greu, familia nu cred că a fost bogată; orașul s-a extins, terenul a ajuns de la țară într-o zonă dacă nu centrală, în orice caz bine situată: Centrul Olimpic din 1972 și uzina BMW sînt aproape, și cu asta, zice-se, au apărut chiriașii potențiali dispuși să plătească sume astronomice fără să ceară mare lucru în schimb. Cînd am refuzat să plătim chiria mărită, s-a dus de rîpă toată presupusa bună creștere germană: Cunoana ne-a chemat în grădină, ne-a făcut albie de porci în văzul și auzul tuturor vecinilor, și mai ales al celor de la parter, cu care avusese grijă să avem relații suficient de proaste. Iar cînd ne-am mutat, ne-a oprit cauțiunea (2000 de euro) pe niște motive ridicole, și nu ne-a dat-o înapoi decît după un an, cu tribunal, proces și circ.
Morala: Scena asta a fost încă o demonstrație de lăcomie mitocănească, în care întîmplător a fost vorba de o chirie, dar puteau să fie la fel de bine și băuturi în avion cerute pe motiv că am plătit (cîndva, odată) și acum ni se cuvine totul. A fost la München, dar putea să fie și la Amsterdam, la București sau aiurea. Aceeași mentalitate, altă miză. Soluția — nu am alta decît să mă uit mai cu atenție în ce situații mă bag și cu cine am de a face, iar atunci cînd apar problemele, să reacționez corespunzător și la timp, orice va fi însemnînd asta…
Pinocchio, ti-am citit povestea cu proprietara, nu i-am dat insa de capat… ce s-a intamplat pana la urma? Nais, no, shit happens. Oricum cred ca numa nemtii is in stare sa declare un pom invalid si sa “iecsiste” si “iecsperti” in acest sens. Pana la urma, asa si-au re-construit germania dupa praful si pulberea lasat de rusi. Io de exemplu pe nemti ii vad “half robot, half human”.
Ca un corolar, normal, oameni sunt peste tot, “di tuate” felurile. Amu’ nici nu stii ce-i mai bine? Sa traiesti intr-o tara unde pomii pot fi invalizi declarati de experti in cauza si sa nu-i pese nimanui daca esti gay… sau sa se considere ca insasi Satana a intrat in tine si prin urmare trebuiesti starpit ca un tantar cu o paleta de plastic cumparata de la rusi si pomii sa ramaie la statutul lor de… plante (valide). 😉
Recunosc, am scris-o complicat, dar asta a fost ordinea cronologică. Ce să fie — noi am cîștigat procesul și am primit banii înapoi, inclusiv o dobînda grasă. Germania nu a fost reconstruită așa, în felul asta nu reconstruiești nimic, ci distrugi. Așa se face averea personală la înghesuială, în funcție de cît te ține mintea și obrazul. Ah da, iar praful și pulberea au fost lăsate, în cazul de față, de americani și britanici; rușii au fost mai încolo.
Eu nu cred că proprietăresei nu i-a păsat că închiriază bunătate de apartament cu gradină la o pereche gay. Din contră, cred că i-a păsat foarte tare, dar în sensul că erau doi bărbați cu titluri și diplome, deci și cu bani, și s-a lăcomit. Dar aici s-a fript.
Încă o dată, vreau să spun că România nu e mai proastă sau mai știu eu cum decît țările din Vest, așa cum cred mulți Români. România a trecut printr-o perioadă de sărăcie și acuma trage ponoasele, punct. Întrebarea e ce fac românii ca să schimbe situația. Complexele nu ajută la nimic — dimpotrivă.
Hehe, oricum, draguta povestea. Legat de traiul in Romania, e foarte simplu: cred ca sta la decizia fiecaruia daca vrea sa traga ponoasele respective cu ceilalti.
Toata chestia e cu dus si intors, existand foarte multe variabile dar poate ca nu isi au rostul. 😉
O poveste frumoasă, REALĂ! Câteodată mă întreb de ce trebuie să plătim noi ignoranța altora? De ce tocmai românii au trebuit să fie ăia închiși la minte și nu alții dintr-o altă viață, de pe o altă planetă?
Câteodată așa-mi vine să mă tot duc…