Acasă Una alta Postare… fara titlu

Postare… fara titlu

190
9

Azi am revazut un film, care pe mine m-a impresionat foarte mult. Nu cred ca as putea sa incep sa va comentez filmul, fiindca probabil ar fii mult prea mult. Insa am sa va scriu un fragment mai jos, de fapt primul fragment…

Imi e de asemenea greu sa aleg un titlu adecvat pentru aceasta postare… asa ca va las sa o numiti cum vreti voi…

Desi in urma lui vreau sa stiu si parerea voastra (in legatura cu fragmentul si nu numai…).

„Cand am fost mica, mama mi-a spus ca sunt o bucatica de cer si ca am venit pe lume fiindca ea si tata si-au dorit asta foarte mult. Putin mai tarziu mi-am dat seama ca nu era chiar asa.

Cei mai multi copii vin pe lume din intamplare. Adica prin univers plutesc multe suflete cautandu-si trupuri in care sa intre.

Aici, pe pamanat, doi oameni fac sex, sau ce-or fii facand, si boom, se intampla, intamplarea…

Auzim mereu povesti despre cum unii isi planifica familii perfecte, dar adevarul e ca majoritatea copiilor sunt conceputi la betie sau cand ea a uitat sa isi ia pilula contraceptiva…

Sunt accidente…”

Mi-a placut enorm de mult cum a pus problema fetita ce a inceput filmul cu acest mini monolog, pe care nu l-am continuat, fiindca urma sa povesteasca despre viata ei si asa mai departe. Sincer si eu m-am gandit o data sau chiar de doua ori, daca intr-adevar am fost doriti, planificati, sau nu?

In cazul nostru, al meu si al fratelui meu, pot zice ca ai mei s-au cunoscut de tineri, si mama a ramas repede insarcinata. Sunt mai mult ca sigur ca nu au vrut un copii fiindca i-am intrebat si mi-a fost confirmata indoiala. S-au conformat situatiei de atunci si vremurilor.

E urat, din punctul meu de vedere, sa fii obligat in urma unui act sexual sa renunti la tinerete, distractie si tot pentru ca te-ai trezit pe cap cu un copil. Poate ca e o bucurie, nu zic ca nu, sa ai propriul copil, sa stii ca din tine iese viata…dar cu ce scop?

Ca sa trebuiasca sa inveti sa il cresti, sa il speli sa ii dai de mancare? Sa trebuiasca sa inveti ca trebuie sa il iubesti?

Din generatia mea, cunostinte, prieteni si amici, majoritatea dintre ei la cei 24-25 de ani au un copil, minimum, si nu sunt fericiti 100%. Sunt persoanele a caror lume brusc s-a incheiat fiindca le-a aparut „greseala ” in cale, si nu cred ca isi mai pot continua stilul de viata ca si pana in momentul respectiv. E destul de adevarat si totusi eronat. Isi pot continua viata, cu mici schimbari si totusi nu sunt multumiti, va spuneam. O buna prietena de a mea cu care am facut liceul si care imi e si vecina de bloc, imi spune ca nu regreta faptul ca are copilul, insa regreta momentul in care l-a facut, persoana cu care l-a facut si plus de asta isi regreta toate deciziile luate din trecut.

Eu fiind o persoana curioasa, am intebat-o in ce fel i-a schimbat viata si mi-a zis ca din momentul in care a aflat ca e insarcinata a simtit cum ii scapa toate visele printre degete. S-a acomodat destul de repede cu gandul ca o sa aiba un copil si totusi inauntrul ei urla ca si cum ar fii fost inchisa intr-o colivie, insa degeaba striga; nimeni nu o auzea si nu o vedea. Dupa ce a nascut, viata ei s-a schimbat la 360 de grade. Printre biberoane, schimburi de scutece si costurile ce le suporta pentru a-i daruii copilului un trai decent, se confrunta cu un liceu neterminat si cu faptul ca nu stia sa faca nimic. Era, ea singura in casa cu un copil caruia nu stia ce sa ii faca atunci cand plangea; partenerul ei care incet incet ii demonstra ca nu mai e interesat de ea si de copil, isi continua viata, ce o are orice om la varsta de 24 de ani. Se simtea singura, fara ajutor si incet si ea s-a abandonat de propria-i persoana. Nu a mai gasit avantul, stimulul de a se mai gandi si la propria persoana. Devenise fata aceea dintr-un oras mic, ce moare incet zilnic,putin cate putin, fara slujba, fara scoala… care are un copil si care crede ca nu mai are alta sansa la viata.

Dupa un an si cateva luni de la nasterea copilului, a realizat ca e singura cu fetita, partenerul ei i-a zis ca el nu poate sa continue asa si ca lui ii trebuie spatiu. Sunt 9 ani de cand isi tot ia spatiu si copilul nu si-a mai vazut tatal si acum la aproape 10 ani nici nu intreaba de el. E obisnuit ca „tata” nu exista, nu a intrebat si nici nu i se aminteste de mama ca undeva e tata.

Trist si ingrijorator, si daca stam sa ne gandim cam 70% din fetele ce nu sunt casatorite, si care concep dintr-o „greseala” un copil, ajung in stadiul mai sus descris, sau si mai rau.

Mai sunt persoanele ce isi abandoneaza copii, despre care nu vreau sa vorbesc, pentru ca refuz sa cred ca acele persoane sunt oameni.

Copilaria fiecarui, in anumite situatii poate fii destul de urata sau destul de frumoasa. Nu stiu fiecare, ce copilarie a avut, insa eu mi-o amintesc pe a mea si sincer nu imi prea face multa placere.

Am 26  de ani, azi maine, si sincer imi aduc aminte putine lucruri bune din copilaria mea; probabil ca am inchis-o acolo undeva si nu mai vreau sa imi aduc aminte, o neg pur si simplu… nu stiu exact, ca nu sunt psiholog, desi mi-ar place…

Imi tresar in minte imagini de cand eram dus la gradinita de mama…am vizual, in cap, imaginea primei mele biciclete…

Momentele cand mergeam la iarba verde si momentul in care ma simteam dat la o parte.

Pentru mine scoala generala a fost cel mai mare iad. De la insulte din partea colegilor, pana la faptul ca mi se spunea in mod constant ca sunt prost.

Se practica pe atunci, ca daca te duci cu plasuta la doamna educatoare esti un copil de nota 10, si daca nu te duci, esti un copil de 5, maxim 6. Era dureros cand te duceai la scoala si mereu pe hartie ti se aseza un 5 maxim un 6. Frustrant chiar, fiindca simteam ca merit mai mult de atat. Si totusi, degeaba credeam si simteam ca la scoala eram codasul clasei si acasa de multe ori „sacul de box”, fiindca inca se mai practica zicala „bataia-i rupta din rai”, sau si mai penibil „unde da mama, creste carne”. Din fericire nu au fost batai crunte, si nici nu au durat mult, fiindca am explodat odata si i-am zis mamei sa se duca la orice doamna invatatoare vrea si sa corecteze ea ce era de corectat si daca chiar eram un elev de 5 sa ma plezneasca, insa daca nu sunt sa nu ma mai loveasca.

Acest lucru s-a intamplat dupa ceva timp, cand intr-o vacanta dintre trimestre sau semestre, nu imi amintesc bine daca intrase moda semestrelor, cand in vacanta respectiva aveam de facut cateva zeci de compuneri si chestia ce-a mai ciudata e ca le-am facut cu ea.

Ajungand la scoala, doamna educatoare – pe care de cate ori o vad in oras o privesc cu dispret si scarba, si imi vine sa o prind in vre-o infundatura de strada si sa ii mut dintii in ceafa – mi-a luat caietul de compuneri si mi-a rupt cred ca vre-o 4 pagini. Mentionez ca nici nu s-a uitat peste ele, parca mi-a zis ca scriu urat si ca oricum se stie ca sunt prost, deci nu o sa se chinuiasca sa le citeasca si ca merit un 5 pentru efortul depus. M-am simtit oribil, ma simteam o nulitate, un nimeni.

Ajuns acasa cu lacrimi in ochi, fiindca vaca de doamna educatoare mi-a rupt caietul, si cu frica ca o sa o iau un set de palme din nou, mama a reactionat total opus, mi-a zis sa stau linistit ca totul e ok. Imi amintesc ca saptamana urmatoare intr-o dimineata ma trezesc cu maicamea pe holurile scolii cu o falca in cer si una in pamant. Intra in clasa ca sa ii ceara explicatii doamnei vite si in urma raspunsului:”Doamna e prost si nu prea ai ce sa ii faci!”, vad cum o palma din fundul gradinii ii zboara ochelarii doamnei vite pe jos. Logic ca a iesit un scandal monstru dupa aceea, insa in momentul ala am simtit ca exista o sansa sa nu mai fiu demoralizat.

Sa nu intelegeti ca micile agresiuni ale mamei de a ma ameninta ca daca nu invat ma da afara sau ca palmele s-au oprit. Nu stiu daca motivul a fost mereu scoala…cert e ca ele la un moment dat, m-au determinat sa fug de acasa. Eram satul de a mai fii la scoala batjocura copiilor, si plus de asta de la scoala dupa o portie buna de insultari si momente nasoale, ma intorceam acasa unde mama si tata sareacu cu gura pe mine si ma blamau si ei la randul lor.

La un moment dat intr-o dimineata rece de Februarie, cred ca era joi, am luat toti banii din casa, mi-am aruncat in ghiozdan cateva haine si am plecat. Unde doream sa ma duc? Nu stiam nici eu, sincer sa va spun; la un moment dat ajunsesem in capatul strazii si nu stiam ce caut acolo si incotro sa o iau. Am ajuns in gara, si fara bilet fara nimic, m-am urcat in primul tren care sosise. Era trenul catre Timisoara, m-am dat jos in urmatorul oras mare si m-am plimbat de nebun. Simteam ca sunt liber si ca e ok, ca macar azi nimeni nu urla la mine, nimeni nu ma atinge cu vre-o vorba urata si nimeni nu se uita urat.

Dupa 4 zile de mers cu trenul, ramas fara bani, am decis sa ma intorc acasa… ai mei erau ca dupa razboi…ochii umflati si rosii, plansi si disperati. M-au intrebat ani la rand de ce am plecat si nu le-am zis motivul. Dar din momentul intoarcerii totul s-a schimbat, putin, dar s-a schimbat inspre bine.

S-a terminat scoala generala si am intrat la liceu. Intr-adevar nu la un liceu elita al orasului, dar crede-ti-ma ca a fost Big-Bang-ul vietii mele. Copii noi, profesori noi, si nici unul sa te judece. Am fost luat de bun si acolo am simtit ca incep eu scoala cu adevarat. Toti eram diversi si proveneam de la alte scoli. Am avut norocul ca nici un fost coleg de generala nu a fost cu mine in clasa la liceu, si cei ce intrasera in alte clase deja nu ma mai bagau in seama, fiindca ironic sau nu devenisera ei tintele de batjocura a altora…

Liceul a fost perioada cand mi s-a dezvoltat si mai mult curiozitatea fata de baieti/barbati si tot atunci am inceput sa imi caut jumateatea ca sa zic asa.

Au fost momente dificile si momente placute… cum e viata de liceu nu e nici una …

 

Si acum, ajung la concluzia ca stiu sigur ca ai mei nu si-au planificat ca eu si fratele meu sa intervenim in viata lor. Nu am fost genul de „greseli” cum se specifica in film – conceputi la betie sau cand ea isi uita pilula de contraceptie. Am fost greseala de genul – pe vremea aia nu se stia de contraceptie, sexul era un subiect tabu; si ai mei vroiau sa scape de la casele lor.

Nu cred ca e justificator, dar e destul de acceptabil…nivelul de cultura la cei 18 ani ai mamei si 20 ai tatalui era destul de redus…si totusi au crestut 2 copii impreuna pana in momentul asta…

 

Ne-au crescut cum au putut si eu totusi le multumesc, fiindca nu sunt un caz ce a ajuns prin ce stiu eu ce Centru de plasament sau casa de copii.

E urat cand afirmi ca nu ai avut o copilarie superba, unde povestesti ca ai fost in tabara la mare, sau ca ai fost in excursii ce stiu eu pe unde… la mine nu au fost, si lucrurile astea desi nu se vad dor enorm de mult…

 

Pentru mine copilaria, si nu numai, a lasat niste cicatrici urate de tot pe tabloul sufletului.

Pornim cu un tablou frumos si nou fiecare dintre noi, si pe masura ce timpul trece desi tabloul incepe sa invecheasca si sa capete valoare, sunt cei din jur ce cateodata il vandalizeaza…si poate de multe ori nici nu iti dai seama ca il vandalizezi… fiindca cicatricile si cusaturile se vad dupa ce ranile se vindeca…

 

Va doresc o Duminica superba, o zi in care nimeni sa nu va poata zgaria tabloul….

Multa sanatate…

9 COMENTARII

  1. hei prietene,

    eu nu cred ca-i dracu’ chiar asa de negru, te-a ferit Dumnezeu de „mai rau”, sa nu fi avut cui sa-i zici-mama, tata – (desii traiau), sa auzi in fiecare zi ca esti o povara,sa nu ai absolut nici o jucarie, nici macar o minge, pana la varsta de 8 ani, sa te trezesti la 14 ani ca trebuie sa-ti platesti gazele, lumina, mancarea, hainele si sa-ti cumperi si caiete pentru scoala, sa-ti speli cearceafurile (cu mana) si sa-ti gatesti, sa… dar toate au trecut, au trecut facand culorile tabloului vietii noastre, nemuritoare, atat pentru noi, cat si pentru cei ce au cu adevarat ochi sa vada, sa inteleaga, sa pretuiasca. Zgarieturile nu fac altceva decat sa ridice valoarea tabloului, importanta fiind insa, compozitia, ceea ce doresti sa arati lumii, crezi ca este cineva interesat de cum ti-ai fabricat culorile?

    Recunoaste ca putea fi si mai rau, deci…

    cu stima,

    bike

  2. PENTRU BIKE
    Poate m-am exprimat greu in postul de mai sus, insa mie nu e ca imi pare rau ca am parintii care au recunoscut ca de tineri ne-au facut pe mine si pe fratele meu, si ca pe de-o parte le pare rau ca au trebuit sa renunte la viata de tanar si distractii si etc…
    Pentru mine a fii sincer inseamna foarte mult si ei au fost si sunt sinceri si cred ca e cel mai bine, fiindca ii inteleg asa cum si ei ne inteleg pe noi. Postul de mai sus nu e regretul meu fata de parintii mei. Este despre cum vad eu toata treaba cu copii, si pornind de la citatul din film care mi s-a parut foarte interesant am expus anumite faze din copilaria mea ce au durut si care nu le-am putut spune nimanui…nici alor mei… fiindca nu le-am putut zice la momentul in care s-au produs…de ce nu stiu nici eu.

    Si sunt primul care spune ca sunt altii cu necazuri si probleme si mai mari ca mine; in post nu ma plang ci imi spun parerea si cum vad eu lucrurile, nu sunt batute in cuie si nici nu trebuie sa fie acceptate de oricine…

  3. @oscarW,

    intentia a fost de a fraterniza cu tine, de a te ajuta (prin comparatie), sa treci mai usor peste trecut, sa nu mai fi atent la
    umbra zgarieturilor ci doar la frumusetea culorilor ce caracterizeaza
    tabloul sufletului in prezent.
    Scuza-ma daca nu a reesit asta din comentariu.
    Imi place cum scrii.

    Sanatate

  4. PENTRU BIKE
    Peste trecut am trecut, fiindca daca nu treceam acum eram pe tratament:)))).A reesit si nu prea ceea ce ai vrut tu sa imi explici. Am inteles eu gresit probabil. Multumesc pentru ca imi citesti postarile… sanatate si tie si all the best…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here